Secţia I civilă Stabilirea cuantumului indemnizaţiilor cenzorilor din cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale

Participarea la formarea profesională se face la iniţiativa angajatorului sau a salariatului; manifestarea de voinţă în acest sens fiind concretizată prin acte adiţionale la contractul individual de muncă.

Prin actul adiţional se prevede durata obligaţiei debitorului de a presta muncă în favoarea angajatorului cu consecinţa suportării cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională în cazul în care refuză executarea acestei obligaţii.

(Decizia civilă nr. 1266/10.12.2014)
Prin acţiunea înregistrată la data de 01.04.2013, reclamanta S.C. IMUC S.A. în contradictoriu cu pârâtul I.S.I. a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 12.153,3 lei reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei cu titlu de costuri de formare profesională şi licenţa obţinute de acesta, cu cheltuieli de judecată.

Motivând acţiunea reclamanta a arătat, în esenţă, că în calitate de angajat al său şi în baza unui contract şi a unui act adiţional prin care îşi lua angajamentul să urmeze cursul de pregătire profesională şi să rămână angajatul societăţii timp de trei ani, pârâtul a beneficiat efectiv de aceste cursuri, însă atunci când a trebuit să susţină examenul acesta nu s-a mai prezentat la serviciu deloc, ceea ce a condus la absenţe nemotivate, la desfacerea disciplinară a contractului de muncă şi demersuri de recuperare a prejudiciului cauzat prin beneficierea de instruire şi nerespectarea clauzei de fidelitate.

Prin întâmpinarea formulată la data de 04.02.2014, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii în răspundere patrimonială formulată de fosta angajatoare, ca lipsită de interes, nefondată şi neîntemeiată, motivând următoarele:

A fost angajat al reclamantei, ca muncitor necalificat, având încheiat contract individual de muncă pe durată de câte trei luni, începând cu 19.04.2012, prelungit periodic, până la data de 19.11.2012 când prin actul adiţional nr.4/13.11.2012 contractul s-a modificat din contract pe perioadă determinată în contract pe perioadă nedeterminată, după ce mai înainte, anume la data de 11.06.2012, a fost constrâns moral, sub ameninţarea pierderii locului de muncă, să încheie un alt act adiţional prin care reclamanta se obliga să-l formeze profesional pentru a obţine funcţia/meseria de sudor electric, iar pârâtul, să nu aibă timp de 3 ani iniţiativa încetării contractului de muncă - situaţie în care trebuia să suporte costurile ocazionate de formarea sa profesională.

După data de 11.06.2012 i-a fost înmânat contractul de pregătire profesională care prevedea o perioadă de pregătire de 4 luni din care nu a fost pregătit nicio zi pentru meseria de sudor, nici teoretic, nici practic, astfel că obligaţiile prevăzute în contract în sarcina reclamantei, de a presta serviciile de pregătire profesională, de a asigura resursele umane, materiale etc., de a asigura finalizarea procesului de formare profesională, nu au fost respectate – programul de şcolarizare neexistând în fapt.

Dezinteresul total al angajatorului faţă de angajaţii săi l-a determinat pe pârât să solicite la data de 29.01.2013 suspendarea contractului individual de muncă pe o perioadă determinată, în speranţa de a găsi un loc de muncă care să ofere satisfacţii profesionale şi materiale, moment în care i s-a adus la cunoştinţă că trebuie să susţină examenul de obţinere a calificării de sudor.

S-a mai arătat că determinarea costurilor cursurilor de formare profesională a fost făcută prin contractul încheiat la data de 11.06.2012, în baza unei calculaţii stabilite cu un an înainte de a fi propus pârâtul pentru şcolarizare, fără a putea fi cunoscute exact cheltuielile ce se vor efectua.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.946/28.05.2014, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, obligând-o şi la plata cheltuielilor de judecată, potrivit considerentelor ce vor fi menţionate în continuare:

Pârâtul I.S.I. a fost salariatul reclamantei SC IMUC SA, având funcţia de muncitor necalificat, conform contractului individual de muncă nr.1925/17.04.2012, până la data de 01.03.2013, când raporturile de muncă au încetat prin concedierea disciplinară a pârâtului, constatată prin decizia nr.114/01.03.2013.

Prin actul adiţional nr.16 încheiat la data de 11.06.2012, reclamanta s-a obligat să îl formeze profesional pe pârât, urmând ca după terminarea stagiului profesional acesta să fie calificat în meseria de sudor. Art.2 al acestui act adiţional condiţionează această calificare de promovarea examenului final, iar art.4.2 stabileşte obligaţiile beneficiarului cursurilor printre care se află şi cea potrivit căreia timp de trei ani de la terminarea cursurilor şi de la obţinerea noii calificări să nu aibă iniţiativa încetării contractului de muncă.

La data de 27.07.2012 s-a încheiat între părţi Contractul de formare profesională în baza căruia s-au demarat cursurile începând cu data de 01.08.2012, pentru o perioadă de 4 luni, conform art.3, şi care la art.4 pct.B lit.a reglementează situaţia în care beneficiarul pierde dreptul de a susţine examenul de promovare.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtului la plata unor cheltuieli pe care reclamanta susţine că le-a realizat în legătură cu pregătirea profesională a pârâtului, în condiţiile în care în perioada 01.08.2012 – 05.12.2012, acesta a urmat un curs de formare profesională pentru obţinerea calificării de sudor.

Potrivit art.198 alin.1 C. muncii, salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională, din iniţiativa angajatorului, nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pentru o perioadă stabilită prin act adiţional. Alin.(3) al aceluiaşi articol prevede că nerespectarea de către salariat a dispoziţiei prevăzute la alin.(1) determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.

Conform art.272 Codul muncii, angajatorul trebuie să dovedească, atât efectuarea cursurilor de formare profesională pe durata şi în condiţiile prevăzute de lege, cât şi prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a încetării contractului individual de muncă din vina salariatului, care constă în cheltuielile ocazionate cu formarea profesională a acestuia.

Or, angajatorul nu a dovedit efectuarea cheltuielilor de şcolarizare efectuate de firmă pentru pregătirea salariatului. Actul adiţional nr.16/11.06.2012 la contractul individual de muncă, invocat de reclamantă, privind suma de 11.433,30 lei, conform calculaţiei nr.6050/05.12.2012, nu reprezintă dovada suportării în mod efectiv a cheltuielilor de şcolarizare de către reclamantă

De altfel, reclamanta nu a realizat dovada că în speţa dedusă judecăţii cursul la care a participat pârâtul, desfăşurat în cadrul societăţii-reclamante, se circumscrie noţiunii de formare profesională, în sensul dispoziţiilor art.192-193 Codul muncii şi O.G. nr.129/2000 privind formarea profesională, întrucât nu a fost organizat de un furnizor de servicii de formare profesională autorizată.

Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În temeiul dispoziţiilor art.453 C.pr.civ. a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârât în sumă de 700 lei.

Prin opinia separată formulată, asistenţii judiciari au arătat că se impune admiterea acţiunii reclamantei, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei solicitate prin acţiune, faţă de disp. art.196-198 Codul muncii şi probele administrate în cauză, pârâtul nerespectându-şi obligaţiile asumate prin contractul de formare profesională şi actul adiţional nr.16/11.06.2012.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, reclamanta S.C. IMUC S.A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, potrivit disp. art.466-482 Cod procedură civilă, solicitând admiterea apelului şi în principal, desfiinţarea sentinţei şi admiterea pe fond a acţiunii, iar în subsidiar, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

În motivarea apelului reclamanta a arătat, în esenţă, după reluarea situaţiei de fapt, următoarele:

- deşi nu a fost sesizată cu stabilirea atestării societăţii reclamante privind cursurile de formare profesională, instanţa şi-a motivat hotărârea pe acest aspect;

- reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa, prin disp. art.272 Codul muncii, făcând dovada pretenţiilor sale cu înscrisurile depuse la dosar, interpretate greşit de instanţa de fond;

- în cauză sunt aplicabile, faţă de situaţia de fapt stabilită, disp. art.196 şi următoarele Codul muncii, potrivit cărora pârâtul, care a fost de acord cu iniţiativa reclamantei, a semnat actul adiţional şi contractul de formare profesională şi, ulterior, a avut iniţiativa încetării contractului de muncă, trebuie să suporte cheltuielile de şcolarizare făcute de reclamantă cu pregătirea acestuia.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare în cauză, deşi i s-a pus în vedere această obligaţie.

Prin decizia nr. 1266/10.12.2014, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de reclamanta S.C. IMUC S.A. şi a schimbat sentinţa, în sensul că admite acţiunea şi obligă pe pârât la plata sumei de 12.153,3 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Deşi prin acţiunea sa, reclamanta a invocat în drept, doar disp. art.254 Codul muncii, privind răspunderea patrimonială a salariaţilor, este evident că, după scopul urmărit de reclamantă, respectiv recuperarea de la pârât a cheltuielilor de şcolarizare a acestuia, instanţa de fond trebuia să faţă aplicarea în cauză, faţă de situaţia de fapt reţinută, a disp. art.196-198 Codul muncii.

Mai mult, instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare greşită a disp. art.198 Codul muncii, precum şi a disp. art.272 Codul muncii.

În acest sens, trebuie reţinut că deşi iniţiativa formării profesionale a aparţinut reclamantei, pârâtul a acceptat această iniţiativă, semnând atât contractul de formare profesională cât şi actul adiţional la acesta, asumându-şi astfel atât obligaţia de fidelitate faţă de societatea reclamantă, cât şi cuantumul cheltuielilor de şcolarizare, iar ulterior acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate.

În aceste condiţii, în mod greşit s-a reţinut că societatea angajatoare nu a dovedit efectuarea cursurilor de formare profesională, pe durata şi în condiţiile prevăzute de lege şi de actele bilaterale semnate de ambele părţi şi nici a cuantumului acestor cheltuieli.

Cuantumul cheltuielilor solicitate de reclamantă prin acţiune este cel de 11.433,30 lei, menţionat în actul adiţional nr.16/11.06.2012, acceptat de pârât prin semnarea actului adiţional respectiv, la care se adaugă contravaloarea celor două certificate TUV, respectiv autorizaţii de sudor, aflate la dosar, în copie la filele 64 şi 65, eliberate pentru pârât şi achitate de reclamantă, în valoare de 435,2 lei fiecare.

Faţă de actele depuse la dosar de către reclamantă, care a respectat astfel disp. art.272 Codul muncii, revenea pârâtului obligaţia de a-şi dovedi apărările formulate la fond prin întâmpinarea formulată în cauză, ceea ce nu s-a întâmplat, iar în apel acesta nu a formulat întâmpinare.

În consecinţă, Curtea, în baza art.480 al.2 Cod procedură civilă, a admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul că, în baza art.254 rap. la art.196-198 Codul muncii, a admis acţiunea de faţă şi a obligat pârâtul la plata sumei de 12.153,3 lei despăgubiri, reprezentând cheltuieli de şcolarizare.

14. Contestaţia în anulare – omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii.
Art. 318 Cod procedură civilă
Argumentele recurentului de susţinere a soluţiei casării hotărârii cu trimitere spre rejudecare au legătură cu motivul de nelegalitate invocat.

Pentru verificarea condiţiei de anulare a hotărârii irevocabile potrivit art.318 teza a II-a Cod procedură civilă se are în vedere numai motivul de nelegalitate invocat nu şi argumentele justificării soluţiei instanţei de control judiciar după admiterea acestui motiv.

(Decizia civilă nr. 1403/8.12.2014)
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 02.12.2014, contestatoarea K.D.D. a solicitat anularea deciziei nr.1229/25.09.2014, pronunţată în recurs în contradictoriu cu Primăria Comunei Răteşti, M.N. şi O.C.P.I. Argeş, pentru motivul prevăzut de art.318 teza I Cod procedură civilă.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că decizia nr.410/18.12.2013 pronunţată în apel de către Tribunalul Argeş a fost criticată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă şi art.105 alin.2, din acelaşi cod, în sensul că la pronunţarea hotărârii s-a avut în vedere un raport de expertiză nul, ca urmare a efectuării acestuia fără încunoştinţarea părţilor de către expert, în condiţiile art.208 Cod procedură civilă.

A fost criticată hotărârea şi pentru motivul prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, fiindcă aceasta nu cuprinde motivele care justifică soluţia pronunţată sau motivele instanţei sunt contradictorii, ceea ce echivalează cu neevocarea fondului.

Pentru motivul de nelegalitate invocat s-a solicitat casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare a cauzei, în condiţiile art.312 alin.3 Cod procedură civilă, pentru refacerea raportului de expertiză cu respectarea regulilor procedurale privitoare la citarea părţilor, la deplasarea expertului la faţa locului în vederea identificării imobilului, dar şi pentru a se avea în vedere înscrisurile noi, respectiv documentaţia care a stat la baza înscrierii în cartea funciară a terenului proprietatea reclamantei.

Soluţionând recursul, instanţa a reţinut urmare a unei greşeli materiale că părţile au fost legal citate la efectuarea raportului de expertiză şi nu a analizat motivele de nelegalitate ce echivalau cu necercetarea fondului şi, pe cale de consecinţă, impunea soluţia casării cu trimitere spre rejudecare.

Prin întâmpinare, intimata M.N. a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, pentru argumentele că instanţa de recurs a cercetat roate motivele de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel, iar greşelile invocate de către contestatoare nu întrunesc condiţiile la care se referă art.318 teza I Cod procedură civilă.

Prin decizia nr. 1403/08.12.2014, cu majoritate, Curtea de Apel Piteşti a respins contestaţia în anulare formulată de K.D.D., împotriva deciziei civile nr.1229 din 25 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr.1493/828/2008 şi a obligat contestatoarea să-i plătească intimatei M.N. suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut următoarele:

În recursul formulat împotriva deciziilor civile nr.410/18.12.2013 şi decizia nr.129/19.02.2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, recurenta – pârâtă K.D.D. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă, referitor la sancţiunea nulităţii raportului de expertiză efectuat cu încălcarea dispoziţiilor art.208 din acelaşi cod privind citarea părţilor.

Instanţa de recurs a reţinut analizând acest motiv de nelegalitate că raportului de expertiză i-a fost ataşată recipisa de confirmare a scrisorii recomandată trimisă pârâtei – recurente.

De asemenea s-a reţinut că pentru efectuarea raportului de expertiză, expertul Tănase Iulian s-a deplasat la locul situării terenului în cauză în data de 04.11.2013, din eroare în cuprinsul lucrării fiind menţionată ca dată a convocării 04.10.2013. La efectuarea lucrării a fost prezent soţul pârâtei şi expertul consilier K.P. asigurându-i posibilitatea de a da explicaţii şi lămuriri expertului cauzei pentru identificarea imobilului.

Curtea a concluzionat că motivul de nelegalitate invocat nu este fondat, fiind respectate dispoziţiile art.208 Cod procedură civilă pentru citarea părţilor la efectuarea raportului de expertiză tehnică.

Menţiunea instanţei de recurs în legătură cu data convocării părţilor de către expert pentru efectuarea raportului de expertiză a fost apreciată de către contestatoare ca fiind rezultatul unei greşeli materiale în sensul la care se referă art.318 teza I Cod procedură civilă.

Potrivit art.318 teza I Cod procedură civilă, poate să fie retractată o hotărâre pronunţată în recurs când dezlegarea căii de atac este rezultatul unei greşeli materiale.

Noţiunea de greşeală materială reglementată ca motiv pentru contestaţia în anulare se referă la acele greşeli involuntare şi evidente urmare a confundării unor elemente importante aflate la dosarul cauzei de către instanţa de recurs de natură să conducă la o soluţie greşită, această noţiune fiind diferită de aceea prevăzută de art.281 Cod procedură civilă, dar şi de noţiunea de greşeală de judecată.

Instanţa de recurs nu a confundat involuntar data la care părţile au fost citate pentru efectuarea raportului de expertiză tehnică în cauză, ci dimpotrivă a lămurit o astfel de confuzie pe care a făcut-o expertul în lucrarea sa atunci când a stabilit că data convocării a fost pentru 04.11.2013, ci nu data de 04.10.2013, cum în mod eronat s-a menţionat în lucrare.

Cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare întemeiat pe dispoziţiile art.318 teza a II-a Cod procedură civilă este de asemenea nefondat, fiindcă instanţa de recurs a cercetat motivele de nelegalitate invocate de către pârâta – recurentă, cu privire la deciziile evocate.

În motivarea contestaţiei s-a arătat într-un mod general că instanţa de recurs nu a cercetat motivele de casare invocate. În legătură cu această argumentaţie s-a mai precizat că recurenta – pârâtă a solicitat casarea deciziei în temeiul art.312 alin.3 Cod procedură civilă, pentru ca instanța să dispună efectuarea unui alt raport de expertiză, cu citarea legală a părţilor, efectuarea unei lucrări noi fiind necesară ca urmare înscrisurilor pe care expertul nu le-a avut în vedere iniţial.

Motivarea necorespunzătoare a soluţiei pronunţată în apel echivalând cu o necercetare a fondului, reprezenta un alt motiv de casare a deciziei cu trimitere spre rejudecare potrivit susţinerii recurentei.

Retractarea hotărârii pronunţată în recurs este permisă în condiţiile extraordinare la care se referă art.318 teza a II-a Cod procedură civilă, numai dacă instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare a hotărârii, iar urmare a acestei omisiuni a respins recursul sau l-a admis numai în parte.

Contestatoarea a precizat că instanţa de recurs a ignorat susţinerile din cadrul primei critici aceasta referindu-se la motivul de nelegalitate al expertizei efectuată cu încălcarea dispoziţiilor art.208 Cod procedură civilă de natură să atragă după sine sancţiunea nulităţii potrivit art.105 alin.2 din acelaşi cod, precum şi soluţia casării în raport de art.304 pct.5 Cod procedură civilă.

Primul motiv de nelegalitate nu a fost omis de către instanţa de recurs, fiindcă însăşi contestatoarea recunoaşte că s-a analizat acest motiv, însă soluţia este rezultatul unei greşeli materiale, potrivit art.318 teza I Cod procedură civilă.

Contestatoarea nu poate să susţină pe de o parte analiza motivului, chiar şi cu consecinţa unei greşeli materiale, iar pe de altă parte, omisiunea cercetării acestuia, în sensul reglementat de art.318 teza a II-a Cod procedură civilă, ce presupune lipsa oricărei cercetări.

O altă omisiune invocată de către contestatoare este aceea în legătură cu soluţia casării pentru omisiunea expertului de a se deplasa la locul situării terenului dar şi pentru necesitatea refacerii lucrării având în vedere înscrisurile noi.

Instanţa de recurs analizând legalitatea raportului de expertiză s-a referit la deplasarea expertului la locul situării terenului la data de 04.11.2013.

Descoperirea unor înscrisuri noi pe care expertul nu le-a avut în vedere la întocmirea raportului de expertiză nu poate să constituie motiv de nelegalitate a acestei lucrări potrivit art.105 alin.2 Cod procedură civilă şi motiv de refacere a lucrării, judecătorul manifestând rol activ în aflarea adevărului, potrivit art.129 alin.5, pe care recurenta nu l-a invocat ca motiv de nelegalitate în recurs.

De asemenea, instanţa a cercetat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, reţinând că tribunalul în apel a motivat soluţia pronunţată şi a respectat condiţiile art.261 pct.5 Cod procedură civilă.

Argumentele recurentei de susţinere a soluţiei casării deciziei cu trimitere spre rejudecare în condiţiile art.312 alin.3 Cod procedură civilă, sunt în legătură cu motivul de casare reglementat de art.304 pct.5 Cod procedură civilă, astfel că pentru aprecierea îndeplinirii condiţiilor contestaţiei în anulare reglementată de art.318 teza a II-a Cod procedură civilă, instanţa va avea în vedere numai analiza acestui motiv, ci nu argumentele invocate în sprijinul soluţiei casării, pe care instanţa de recurs le va primi s-au le va înlătura motivat.

Pentru toate aceste argumente, contestaţia în anulare a fost apreciată ca nefondată, fiind respinsă cu această menţiune, iar ca urmare a culpei sale procesuale, contestatoarea a fost obligată în baza art.274 Cod procedură civilă, la plata cheltuielilor de judecată, intimatei M.N.

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
COMERCIAL
1. Deschiderea procedurii insolvenţei. Actele care trebuie să însoţească cererea debitorului.
Art.27 şi următoarele din Legea nr.85/2006
Curtea a reţinut că debitoarea a investit instanţa de judecată - judecător sindic - cu cerere privind deschiderea procedurii generale insolvenţă, în temeiul art.27 din Legea nr.85/2006, cu motivarea că se află în imposibilitate de a mai achita datoriile curente, sens în care a depus actele prevăzute de art.28 din actul normativ precitat.

Într-adevăr, art.28 alin.1 din Legea nr.85/2006, prevede că cererea debitorului trebuie să fie însoţită de următoarele acte:(...) lit. h) „o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată sau de reorganizare, conform unui plan , prin restructurarea activităţii sau prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale;dacă această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea termenului stabilit la alin.2, se prezumă că debitorul este de acord cu iniţierea procedurii simplificate”.

Totodată, la lit. i) a aceluiaşi articol, se prevede că cererea va fi însoţită de „o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru reorganizarea activităţii”.

Astfel, din interpretarea celor două texte de lege enunţate, curtea constată că actul normativ se referă la două situaţii distincte privind forma de exprimare a intenţiei debitorului în ceea ce priveşte reorganizarea.

Prin urmare, manifestarea voinţei debitoarei nu trebuie exprimată în mod expres în cererea introductivă, legea necondiţionând această cerinţă de conţinutul cererii, ci trebuie să se regăsească în actele, declaraţiile ce se anexează cererii de declarare a stării de insolvenţă.
(Decizia nr. 341/A-C/02 Octombrie 2014)
Prin cererea înregistrată la 23.12.2013, debitoarea SC BPS SRL Câmpulung a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună deschiderea procedurii insolvenţei faţă de aceasta, în temeiul art.27 şi următoarele din Legea nr.85/2006.

În motivarea cererii a arătat că datorită crizei economice generalizate a fost în imposibilitate să onoreze debitele curente pe fondul micşorării drastice a consumului pe piaţa produselor alimentare băuturi şi tutun, ce fac obiectul activităţii sale. A mai susţinut că nu a mai fost supusă procedurii reglementate de Legea nr.85/2006 în ultimii 5 ani şi că datoriile sale curente depăşesc posibilităţile financiare la data sesizării instanţei.

În temeiul art.11 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006 a solicitat numirea în calitate de lichidator judiciar a practicianului RP IPURL.

Tribunalul Specializat Argeş, prin încheierea din 27.01.2014, a admis cererea debitoarei şi, în temeiul art.32 alin.1 din Legea nr.85/2006, a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă faţă de aceasta, a numit administrator judiciar provizoriu Cabinet Individual Practician în Insolvenţă RP IPURL, cu atribuţiile prev. de art.20 şi o retribuţie lunară de 500 lei cu TVA, a ridicat dreptul de administrare al debitoarei pe perioada de observaţie, a dispus notarea în cartea funciară a hotărârii luate, a fixat termene pentru depunerea declaraţiilor de creanţă, formularea eventualelor contestaţii şi soluţionarea acestora şi termen în continuare la 24.02.2012.

Astfel, instanţa de fond – judecător sindic a reţinut că debitoarea a depus la dosar înscrisurile prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006, din care a rezultat că aceasta se află în stare de încetare de plăţi, că nu a mai fost supusă procedurii insolvenţei în ultimii 5 ani şi că asociatul unic – administrator statutar nu şi-a declarat intenţia de reorganizare şi nu s-a angajat să depună un plan de reorganizare.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că păstrarea dreptului de administrare nu este legată de admiterea unui plan de reorganizare, ci doar de manifestarea intenţiei debitorului în acest sens ori faţă de lipsa acestei manifestări a apreciat că se impune ridicarea dreptului de administrare al debitoarei conform art.47 din Legea insolvenţei.

Pe cale de consecinţă, judecătorul sindic a dispus şi măsurile imediate prevăzute de lege vizând etapele procedurale de lichidare a pasivului debitoarei.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat apel în termen legal de către debitoare prin administratorul statutar RN, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul că în mod greşit instanţa de fond a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei, cu consecinţa ridicării dreptului său de administrare, cu toate că aceasta a depus la dosar o listă a activităţilor pe care înţelege să le desfăşoare în vederea reorganizării activităţii.

Ca atare, se susţine că instanţa de fond, în mod greşit, a dispus ridicarea dreptului de administrare, împrejurare faţă de care debitoarea este în imposibilitate practică de a desfăşura activitatea pe perioada de observaţie şi totodată de a depune un plan de reorganizare.

În fine, a susţinut că manifestându-şi intenţia de reorganizare prin lista anexă prevăzută de art.28 din Legea nr.85/2006, instanţa de fond nu a observat această solicitare, procedând la deschiderea procedurii generale de insolvenţă.

În concluzie a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a încheierii, în sensul deschiderii procedurii generale de insolvenţă şi menţinerii dreptului de administrare.

Curtea, examinând apelul, prin prisma criticilor aduse, în raport de dispoziţiile legale în vigoare în materie, a reţinut că acesta este fondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.

Astfel, în speţă, Curtea a reţinut că debitoarea a investit instanţa de judecată - judecător sindic - cu cerere privind deschiderea procedurii generale insolvenţă, în temeiul art.27 din Legea nr.85/2006, cu motivarea că se află în imposibilitate de a mai achita datoriile curente, sens în care a depus actele prevăzute de art.28 din actul normativ precitat.

Într-adevăr, art.28 alin.1 din Legea nr.85/2006, prevede că cererea debitorului trebuie să fie însoţită de următoarele acte:(...) lit. h) „o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată sau de reorganizare, conform unui plan , prin restructurarea activităţii sau prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale;dacă această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea termenului stabilit la alin.2, se prezumă că debitorul este de acord cu iniţierea procedurii simplificate”.

Totodată, la lit. i) a aceluiaşi articol, se prevede că cererea va fi însoţită de „o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru reorganizarea activităţii”.

Astfel, din interpretarea celor două texte de lege enunţate, curtea constată că actul normativ se referă la două situaţii distincte privind forma de exprimare a intenţiei debitorului în ceea ce priveşte reorganizarea.

Prin urmare, manifestarea voinţei debitoarei nu trebuie exprimată în mod expres în cererea introductivă, legea necondiţionând această cerinţă de conţinutul cererii, ci trebuie să se regăsească în actele, declaraţiile ce se anexează cererii de declarare a stării de insolvenţă.

În contextul punctual relevat, se constată că între înscrisurile depuse de debitoare, anexate cererii introductive, există declaraţia debitoarei dată în forma regăsită la lit. i) a art.28 din Legea nr.85/2006, în care se precizează modalităţile pe care debitoarea le are în vedere pentru reorganizarea activităţii sale, astfel cum sunt nominalizate în lista activităţilor curente aflate la dosarul de fond, concluzionându-se că aceasta şi-a manifestat intenţia de a identifica oportunităţi pentru continuarea activităţii sale.

Curtea a constatat aşadar că reprezentantul debitoarei a dovedit omisiunea de a menţiona în mod expres în cerere intenţia acesteia, coroborată cu absenţa de la dezbateri la momentul luării în discuţie a cererii sale, astfel că prin ridicarea dreptului de administrare nu mai există posibilitatea de se realiza obiectivul propus, or scopul legii nu este acela de a se declanşa automat procedura falimentului şi lichidarea patrimoniului debitoarei.

Totodată, observând şi poziţia lichidatorului judiciar, în sensul existenţei unor posibilităţi reale de redresare a debitoarei, ca urmare a demersurilor făcute de administratorul statutar al acesteia în sensul găsirii oportunităţilor necesare redresării activităţii, se apreciază ca întemeiată solicitarea apelantei.

Faţă de considerentele expuse, Curtea în temeiul art.480 NCPC a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa şi a înlăturat din aceasta menţiunea privind ridicarea dreptului de administrare al debitorului, menţinând sentinţa sub aspectul celorlalte măsuri dispuse de judecătorul sindic.