Secţia I civilă Stabilirea cuantumului indemnizaţiilor cenzorilor din cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale

7. Reconstituirea vechimii în muncă. Instanţa competentă.
Art. 279 alin. 2 Codul muncii
Dovada vechimii în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se face în carnetul de muncă.

După abrogarea Decretului nr.92/1976, în lipsa carnetului de muncă, vechimea se poate reconstitui la cererea persoanei interesate de către instanţa competentă să soluţioneze conflictele de muncă, potrivit art.279 alin.2 Codul muncii, chiar dacă perioada se situează în intervalul de timp în care era în vigoare Decretul nr.92/1976.

(Decizia civilă nr.1026/11.11.2014)
La data de 15 octombrie 2013, pe rolul Tribunalului Vâlcea s-a înregistrat cererea formulată de reclamantul D.D. în contradictoriu cu S.C. C S.A. Bălceşti, prin lichidator Coreli IPURL, Comuna Băleşti prin Primar şi CJP Vâlcea, solicitând reconstituirea vechimii în muncă şi recunoaşterea acesteia pentru perioada în care a fost angajat în calitate de muncitor ziler în perioada 1967-1989.

În motivarea cererii, a arătat reclamantul că în perioada 1967-1989 a lucrat ca muncitor ziler la IAS Tg Jiu în comuna Bălceşti, judeţul Gorj. În perioada indicată a fost muncitor sezonier şi lucra între lunile martie/aprilie-noiembrie minim 8 luni pe an. Pentru această perioadă de minim 23 de ani nu i-a fost întocmit un contract de muncă şi în mod implicit un carnet de muncă.

În urma cercetărilor făcute de SC C S.A., aceasta i-a eliberat adeverinţa nr.27 din 7.06.2005, prin care se statua că între lunile aprilie-noiembrie din perioada 1967-1987, a lucrat la IAS Tg Jiu şi i s-au reţinut şi virat contribuţiile conform legislaţiilor în vigoare.

În drept şi-a întemeiat acţiunea pe Decretul nr.92/1976.

Prin sentinţa civilă nr.829 din 18 iunie 2014, Tribunalul Vâlcea a admis cererea formulată de reclamant şi a dispus reconstituirea vechimii în muncă a acestuia pe perioada 1967-1989, muncă desfăşurată ca ziler la IAS Tg.Jiu.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:

Conform adeverinţei nr.27 din 7.06.2005 eliberată de S.C. C. S.A. Bălceşti, între lunile aprilie-noiembrie din perioada 1967-1987, reclamantul a lucrat la IAS Tg-Jiu şi i s-au reţinut şi virat contribuţiile conform legislaţiei în vigoare de la momentul respectiv.

Din adresa nr.24 din 21.03.2005, a reieşit că fostul IAS Tg-Jiu recruta forţă de muncă în fiecare an din comuna Cernişoara, judeţul Vâlcea şi i s-a recomandat reclamantului să se adreseze la DMSSF Vâlcea pentru reconstituirea vechimii în muncă.

Reclamantul s-a adresat la DMSSF Vâlcea în vederea reconstituirii vechimii în muncă, a formulat şi o acţiune în instanţă în acest sens, însă cererea sa a fost respinsă în mod irevocabil de Tribunalul Vâlcea prin decizia civilă nr.635/R din 26 aprilie 2007, pe considerentul lipsei calităţii procesuale pasive a DMSSF Vâlcea.

Pârâtele S.C. C S.A. prin lichidator judiciar şi CJP Vâlcea au formulat întâmpinări prin care au invocat lipsa calităţii procesuale pasive, iar prin încheierea de şedinţă din 31 ianuarie 2014 au fost respinse aceste excepţii.

În cauză a fost audiat şi martorul G.A., care a declarat atât în faţa instanţei cât şi în faţa notarului public că a lucrat circa 23 de ani câte 8-9 luni pe an cu reclamantul în perioada anilor 1967-1990, salariul încasat fiind între 8000 şi 15000 lei în perioada anilor 1987-1990.

Faţă de probatoriul administrat, s-a constatat că reclamantul a desfăşurat activitate în perioada 1967-1989 ca ziler la IAS Tg-Jiu, 8-9 luni pe an, motiv pentru care a fost admisă cererea reclamantului şi s-a dispus reconstituirea vechimii în muncă pentru această perioadă.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta CJP Vâlcea, criticând soluţia pentru nelegalitate, după cum urmează:

În mod greșit instanța nu s-a pronunțat pe nicio excepție invocata de către parata si in mod greșit nu a ținut seama ca parata nu are calitate procesuala pasiva in acest litigiu, întrucât, potrivit art. 153 din Legea 263/2010, apelanta are calitate in litigiile cu obiect contestare decizie pensionare si nu in litigii de reconstituire a vechimii de munca.

Instanța nu s-a pronunțat asupra excepției necompetentei materiale, deși parata a invocat faptul ca litigiu privind reconstituirea vechimii in munca este de competenta judecătoriei si nu a tribunalului.

Pentru aceste motive se solicita admiterea apelului, desființarea sentinței si trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Prin întâmpinarea formulata, intimatul reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat, motivat de faptul ca instanța s-a pronunțat asupra excepțiilor prin încheiere de ședința, iar parata are calitate procesuala pasiva, întrucât s-a solicitat si recunoașterea vechimii in munca, cu scopul de a beneficia de stabilirea punctajului mediu anual, in funcție de vechimea stabilita.

Prin decizia nr. 1026/11.11.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta CJP Vâlcea, împotriva sentinţei civile nr.829 din 18 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.6294/90/2013.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Contrar susținerilor apelantei, prima instanța s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de către parata, prin încheierea de ședința din data de 31.01.2014, prin care a respins aceste excepții.

Cu privire la excepția necompetentei materiale, s-a constatat că în mod corect a fost respinsă de către instanţă.

Astfel, potrivit disp. art. 279 alin.(1 ) şi (2) din Codul muncii: „(1) Vechimea în muncă stabilită până la 31.12.2010 se probează cu carnetul de muncă. (2) După data abrogării Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu modificările ulterioare, vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se reconstituie, la cererea persoanei care nu posedă carnet de muncă, de către instanţa judecătorească competentă să soluţioneze conflictele de muncă, pe baza înscrisurilor sau a altor probe din care să rezulte existenţa raporturilor de muncă”.

Cum cererea în cauză a fost formulată după data abrogării Decretului 92/1976 şi cum competenţa de soluționare a conflictelor de munca revine tribunalului în prima instanţă, în mod corect instanța de fond a apreciat ca este competenta material să soluţioneze cauza.

Cea de-a doua excepție, privind lipsa calităţii procesuale pasive, nu a fost reținută.

Astfel, prin sentința atacata, instanța a dispus reconstituirea vechimii în muncă a reclamantului D.D., pe perioada 1967-1989, muncă desfăşurată ca ziler la IAS Tg. Jiu.

Apelanta CJP Vâlcea nu a fost obligată prin dispozitiv faţă de reclamant, iar chemarea sa în judecată este justificată pentru a se putea invoca opozabilitatea hotărârii fata de parata în ce privește recunoaşterea vechimii în muncă reconstituită pe această cale, în situaţia unui eventual litigiu decurgând din aplicare dispoziţiilor cu privire la drepturile de pensie ale reclamantului.

Pentru toate aceste considerente, constatând ca nu sunt întemeiate criticile aduse sentinţei, în baza art. 480 C.p.c., Curtea a respins ca nefondat apelul.
8. Plata drepturilor salariale personalului didactic din învăţământul preuniversitar de stat, calculate în raport de prevederile OG nr.15/2008, aprobată prin Legea nr.221/2008, după intrarea în vigoare a Legii nr.63/2011, privind încadrarea şi salarizarea acestora personal.
O.G. nr. 15/2008 privind creşterile salariale personalului din învăţământ

Art. 9 alin. 3 din Legea cadru nr.284/2010, privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice

Legea nr. 63/2011, privind încadrarea şi salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ
Coeficientul de multiplicare reglementat de O.G. nr. 15/2008, privind creşterile salariale personalului din învăţământ a reprezentat o valoare cu care s-a majorat salariul de bază, fiind parte componentă a acestuia.

Potrivit art.9 al.3 din Legea cadru nr.284/2010, privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice majorările salariilor de bază se stabilesc anual prin legi speciale.

Prin Legea nr.63/2011, privind încadrarea şi salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ a fost reglementat cuantumul brut al salariului de încadrare avut în vedere la calculul drepturilor acestui personal.

Cuantumul brut al salariului de încadrare reglementat de Legea nr. 63/2011, a stat la baza calculului drepturilor salariale personalului din învăţământ şi pentru perioada 2013 – 2014, fiind diferit de acela prevăzut prin actele normative anterioare intrării în vigoare a acestei legi.
(Decizia civilă nr. 1062/17.11.2014)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlce, reclamantul SPIP Vâlcea, pentru membrii săi de sindicat, a chemat în judecată pârâta Liceul C.B. Horezu, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la calculul şi plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate membrilor de sindicat, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, începând cu data de 13 mai 2011 şi până la pronunţarea sentinţei în prezenta cauză, actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie la data efectivă a plăţii.

În motivarea cererii, s-a arătat că Tribunalul Vâlcea a admis acţiunile formulate de organizaţia lor şi a obligat unităţile de învăţământ la calculul şi plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite în conformitate cu prevederile Legii 221/2008, pentru aprobarea OG nr. 15/2008, începând cu 01 octombrie 2008 şi până la data de 31 decembrie 2009, actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie, la data efectivă a plăţii, sentinţele fiind menţinute de Curtea de Apel Piteşti.

Instanţa de judecată a constatat astfel că membrii săi de sindicat, care îndeplinesc funcţii didactice de predare şi instruire/pregătire practică şi funcţii didactice auxiliare, trebuiau să beneficieze, pentru perioada 01 octombrie 2008- 31 decembrie 2009, de dispoziţiile Legii nr. 221/2008, prin care s-a aprobat ca, începând cu data de 01 octombrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 pentru salariile personalului didactic să fie 400 lei.

Legea nr. 221/2008 a fost declarată constituţională în cadrul controlului anterior de constituţionalitate, la sesizarea Guvernului, iar prin decizia nr. 1093/15.10.2008, Curtea Constituţională a constatat că această lege este constituţională.

Soluţia instanţei învestite cu soluţionarea litigiului de muncă a fost confirmată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 3/04.04.2011, a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Decizia respectivă este obligatorie, în conformitate cu dispoziţiile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă.

Acelaşi sistem de calcul trebuie aplicat şi ulterior datei de 01.01.2010, astfel încât salariile să fie la acelaşi nivel cu cele din decembrie 2009. În acest sens, s-a statuat şi prin decizia nr. 11/08.10.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

Deci, atât Curtea constituţională, prin decizia nr. 877/28.06.2011, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 11/08.10.2012, au statuat că, la data de 01.01.2010, reîncadrarea şi salarizarea personalului didactic trebuiau făcute conform coeficienţilor şi salariilor avute în plată la data de 31 decembrie 2009, stabilite în conformitate cu Legea nr. 221/2008.

În raport de prevederile art. 330⁷ din Codul de procedură civilă, care consacră caracterul obligatoriu al deciziei nr. 11/2012, se impunea acordarea drepturilor nu doar până la data de 31.12.2010, ci şi ulterior, mai ales în condiţiile în care au fost în vigoare prevederi legale similare celor cuprinse în Legea nr. 330/2009 - art. 3 lit. c şi art. 7 alin. 2 din Legea nr. 284/2010 şi art. 1 alin. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

A rezultat deci, fără putinţă de tăgadă, faptul că salariul de bază pe anul 2011 nu putea fi mai mic decât cel cuvenit salariaţilor din sistemul public, în baza actelor normative constituţionale şi a hotărârilor judecătoreşti, în luna decembrie 2009, diminuat conform dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 şi majorat cu 15%, potrivit Legii 285/2010.

A fost însă nevoie de intervenţia instanţei pentru a acorda membrilor de sindicat reprezentaţi drepturile salariale cuvenite în baza Legii nr. 221/2008, în anul 2010 şi în anul 2011, instanţa pronunţându-se însă numai până la data de 12 mai 2011 inclusiv.

Reclamantul a mai arătat că, în opinia membrilor de sindicat, salariile trebuiau calculate în raport de o valoare a coeficientului de multiplicare 1,000 de lei 400 lei, conform Legii 221/2008, şi ulterior datei de 12 mai 2011, pentru mai multe motive.

În primul rând, conform prevederilor art. 1 alin. 1 din Legea 285/2010, raportate la cele ale art. 3 şi art. 30 din Legea nr. 330/2009 şi la Legea nr. 221/2008, în tot cuprinsul anului 2011, salariile personalului didactic şi didactic auxiliar trebuiau calculate prin aplicarea valorii de 400 lei a coeficientului de multiplicare.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte anul 2012, în materia salarizării personalului din sectorul bugetar, este aplicabilă Legea nr. 283/2011 privind aprobarea OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, respectiv articolul unic pct. II 2 din aceasta.

Faţă de faptul că membrii de sindicat şi-au păstrat calitatea de cadre didactice auxiliare şi faţă de economia dispoziţiilor Legii nr. 63/2011, este evident că trebuie să beneficieze şi în anul 2012 de calculul salariilor prin aplicarea Legii nr. 221/2008, în raport de prevederile Legii 283/2011.

În al treilea rând, în ceea ce priveşte anul 2013, în materia salarizării personalului din sectorul bugetar, este aplicabilă OUG nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, în raport de care este evident că reclamanţii trebuiau să beneficieze şi în anul 2013 de calculul salariilor prin aplicarea Legii 221/2008.

În al patrulea rând, în anul 2014, în materia salarizării personalului din sectorul bugetar, este aplicabilă OUG 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, din care rezultă că reclamanţii trebuie să beneficieze şi în anul 2014 de calcul salariilor prin aplicarea Legii nr. 221/2008.

Prin sentinţa nr. 848/20.06.2014, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, a respins ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul SPIP Rm. Vâlcea, în numele membrilor săi de sindicat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Aşa cum rezultă din tabelul nominal depus la dosar, reclamanţii, reprezentaţi de Sindicatul Personalului din Învăţământul Preuniversitar Vâlcea, au fost salariaţii pârâtei în perioada solicitată (începând cu data de 13 mai 2011) şi nu au beneficiat de plata salariului calculat conform Legii nr.221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ.

Este adevărat că, în perioada 01 octombrie 2008-12 mai 2011, aşa cum s-a statuat în practica judiciară, în baza mai multor decizii ale Curţii Constituţionale a României, a deciziilor nr.3/2011 şi nr.11/2012, pronunţate în recursuri în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a dispoziţiilor art.30 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, art.5 alin.6 din OUG nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar şi art.1 alin.1 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, salariul personalului din învăţământ a fost calculat în funcţie de valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 de 400,00 lei, stabilită de Legea nr.221/2008.

Însă, începând cu data de 13 mai 2011 a intrat în vigoare Legea nr.63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, care a reglementat un nou sistem de salarizare a personalului din învăţământ şi a abrogat dispoziţiile legale anterioare din această materie.

Astfel, potrivit art.1 din acest act normativ: Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la 31 decembrie 2011, personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ beneficiază de drepturile de natură salarială stabilite în conformitate cu anexele la prezenta lege.

Cuantumul brut al salariilor de încadrare pentru personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ este cel prevăzut în anexele nr. 1, 2, 3a şi 3b, după caz.

Indemnizaţiile de conducere specifice sunt prevăzute în anexa nr. 4.

Sporurile, indemnizaţiile, compensaţiile şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare de care beneficiază personalul prevăzut la alin. (1), precum şi metodologia de calcul al acestora sunt prevăzute în anexa nr. 5.

Cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare prevăzute de prezenta lege se calculează în funcţie de salariile de încadrare prevăzute în anexele nr. 1, 2, 3a sau 3b, după caz, în conformitate cu metodologia prevăzută în anexa nr. 5, cu luarea în considerare a indemnizaţiei de conducere prevăzută în anexa nr. 4, dacă este cazul.

Prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii ori alte drepturi băneşti sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi.

Dispoziţiile art. 8, 9, 12 şi 13 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum şi cele ale art. 22, 25 - 30 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice se aplică în mod corespunzător şi pentru personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, salarizat potrivit prevederilor prezentei legi.”

De asemenea, potrivit art.6 din Legea nr.63/2011: „Orice alte dispoziţii contrare cu privire la stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de natură salarială, în anul 2011, pentru personalul prevăzut la art. 1 alin. (1), se abrogă.”

Aşadar, în perioada 13 mai 2011-31 decembrie 2011, în mod corect reclamanţii au fost salarizaţi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.63/2011 şi cu anexele la această lege, iar nu potrivit dispoziţiilor Legii nr.221/2008, care a fost abrogată de art.6, citat anterior.

Pentru anul 2012, salarizarea personalului din învăţământ s-a făcut în temeiul Legii nr.283/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, care a introdus art. II, care, la art.1 alin.3, 4 şi 5, prevede că:

„În anul 2012, cuantumul brut al salariilor de încadrare, al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare aferent personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Începând cu luna ianuarie 2012, în ceea ce priveşte salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, se aplică prevederile Legii nr. 63/2011.

În anul 2012, prevederile art. 12 din anexa nr. II, cap. I lit. B - Reglementări specifice personalului didactic din învăţământ, la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, nu se aplică.”

Deci, şi în anul 2012, salarizarea personalului din învăţământ s-a făcut corect, în baza Legii nr.63 /2011, la dispoziţiile căreia s-a făcut trimitere în mod expres chiar în cuprinsul actului normativ care a reglementat salarizarea personalului bugetar pentru intervalul 1 ianuarie 2012-31 decembrie 2012. Nu există nicio prevedere legală care să justifice salarizarea reclamanţilor, în anul 2012, potrivit dispoziţiilor Legii nr.221/2008, act normativ care a fost abrogat începând cu data de 13 mai 2012.

În anul 2013, au fost menţinute dispoziţiile referitoare la salarizarea personalului bugetar, inclusiv a personalului din învăţământ, valabile pentru anul 2012.

În acest sens, în art.2 din OUG nr.84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare s-a dispus că: „Prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, şi ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) şi art. 13 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.”

Dispoziţiile legale citate anterior au menţionat în mod expres că în anul 2013 se aplică prevederile art. art. 1 alin. (4) şi (5) ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, care fac trimitere la salarizarea personalului din învăţământ în conformitate cu prevederile Legii nr.63/2011, astfel că salarizarea reclamanţilor s-a făcut în mod corect şi pentru intervalul 1 ianuarie 2013-31 decembrie 2013. Nici pentru această perioadă nu există vreo justificare legală pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr.221/2008, abrogată încă din 13 mai 2011.

În mod asemănător, pentru anul 2014, există prevederi exprese care stabilesc modul de calcul al salariilor personalului din învăţământ în raport de criteriile introduse prin Legea nr.63/2011, iar nu de coeficientul de multiplicare stabilit de Legea nr.221/2008, care nu mai era în vigoare, respectiv cele ale art. 1 alin.3 şi 4 din OUG nr.103 din 14 noiembrie 2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, potrivit cărora:

„În anul 2014, cuantumul brut al salariilor de încadrare, al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare aferent personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, stabilit în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2013, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Împotriva hotărârii a formulat apel sindicatul pentru motive de nelegalitate în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că, în mod greşit instanța de fond a reţinut dreptul reclamanţilor la majorarea cu coeficientul reglementat de OG nr.15/2008, aprobată prin Legea nr.221/2008, numai până la data intrării în vigoare a Legii nr.63/2011.

Prin decizia nr. 1062/17.11.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul SPIP Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Personalului didactic din învăţământul preuniversitar le-a fost recunoscut dreptul la plata unui salariu calculat şi în raport de prevederile OG nr.15/2008, privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, aprobată prin Legea nr.221/2008, începând cu data de 01.01.2010, potrivit dezlegărilor în drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.5 alin.6 din OUG nr.1/2010 şi art.30 din Legea nr.330/2009, prin decizia nr.11/2012, pronunţată într-un recurs în interesul legii.

Sindicatul, pentru reclamanţi, a solicitat plata drepturilor salariale în raport de prevederile OG nr.15/2008 şi după intrarea în vigoare a Legii nr.63/2011, privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că după intrarea în vigoare a actului normativ evocat şi până la 31.12.2011, personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ beneficiază de drepturi salariale stabilite în conformitate cu anexele la lege.

Soluţia instanţei de fond este una corectă, pentru argumentele ce urmează:

Succesiunea unor acte normative în legătură cu drepturile salariale personalului plătit din fondurile publice, inclusiv personalului din învăţământul preuniversitar de stat a dat naştere unor litigii în legătură cu modul de calcul al drepturilor salariale.

Practica judiciară neunitară a fost prilejul pronunţării deciziei nr.11/2012, în recursul în interesul legii de către înalta curte de Casaţie şi Justiţie care a dezlegat în drept modul cum se vor calcula salariile personalului didactic şi auxiliar din învăţământul preuniversitar, începând cu data de 01.01.2010.

Dezlegarea în drept a instanţei supreme are un caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată, potrivit art.517 Cod procedură civilă, până la o reglementare juridică nouă în ceea ce priveşte aceleaşi drepturi.

Cuantumul brut al salariilor de încadrare personalului didactic şi didactic auxiliar, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.63/2011 a fost reglementat în anexele nr.1, 2, 3a şi 3b, iar metodologia de calcul în anexa nr.5 la acest act normativ.

Potrivit art.2 din anexa nr.5 privind metodologia de calcul la actul normativ evocat salariul brut al personalului didactic se compune din salariul de bază prevăzut în anexele 1 şi 2 la care sunt adăugate: sporuri, indemnizaţii, precum şi alte drepturi salariale prevăzute de lege.

Coeficientul de multiplicare la care se referă OG nr.15/2008, privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, a reprezentat o valoare cu care s-a majorat salariile de bază ale acestui personal stabilite anterior prin OUG nr.68/2004, aşa cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr.6/2005.

Din aceste reglementări rezultă că valoarea coeficientului a reprezentat o parte componentă a salariului de bază recunoscut în plată personalului didactic şi didactic auxiliar începând cu data de 01.01.2010 şi până la data la care legiuitorul a reglementat o altă metodologie de calcul.

Potrivit art.9 alin.3 din Legea cadru nr.284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, în cadrul legilor speciale de salarizare anuale se stabilesc majorările salariilor de bază.

Prin Legea nr.63/2011 privind încadrarea şi salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ au fost reglementate în anexele 1, 2, 3a şi 3b, cuantumul brut al salariilor de încadrare care vor fi avute în vedere la calculul drepturilor ce se cuvin acestui personal începând cu data intrării în vigoare a actului normativ prin care legiuitorul a stabilit o metodologie nouă de calcul.

Legiuitorul a făcut referire expresă cu privire la cuantumul brut al salariilor de încadrare al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi a tuturor elementelor sistemului de salarizare pentru personalul didactic şi didactic auxiliar în sensul că acesta se va menţine la acelaşi nivel şi pentru anii 2013 – 2014, aşa cum este reglementat prin Legea nr.63/2011.

Din toate aceste reglementări a rezultat în mod neîndoielnic că pentru personalul didactic şi didactic auxiliar în anul 2011, calculul salariilor se va face numai după metodologia şi în raport de drepturile prevăzute în Lege anr.63/2011, aşa după cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, Curtea păstrând sentinţa prin respingerea apelului ca nefondat, în baza art.480 Cod procedură civilă.

9. Opoziţia creditorilor sociali sau a altor persoane interesate împotriva Hotărârii generale a asociaţilor de transferare a părţilor sociale.
Art. 202 alin. 2 şi 2⁴ din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată
Orice persoană prejudiciată prin Hotărârea de transmitere a părţilor sociale poate să formuleze opoziţie prin care să solicite obligarea societăţii sau a asociaţilor la repararea prejudiciului sau obligarea asociatului care intenţionează să-şi cedeze părţile sociale la plata daunelor civile, potrivit art.202 alin.2⁴ din Legea nr.31 republicată privind societăţile.

Admiterea opoziţiei presupune dovada unui prejudiciu cert urmare a transmiterii părţilor sociale cu consecinţa răspunderii societăţii sau a asociaţilor după caz nu şi anularea hotărârii adoptată în condiţiile art.202 alin.2 din Legea nr.31/1990.

(Decizia civilă nr.1129/24.11.2014)
Asupra apelului de faţă, constată că la data de 03.12.2013, ORC Argeş a înaintat acestei instanţe opoziţia nr.107113/23.11.2013, formulată de DGFP Ploieşti, reprezentată de AFP Argeş împotriva Hotărârii nr.1/23.10.2013 privind transmiterea părţilor sociale către persoane din afara societăţii a S.C. TMS SRL, împreună cu toate documentele.

În motivarea opoziţiei, DGFP Ploieşti reprezentată de AFP Argeş, a arătat că prin hotărârea atacată asociatul unic Solomon Ionel a hotărât retragerea sa din societate şi descărcarea din funcţia de administrator, cesionarea părţilor sociale către domnul S.D. şi continuarea activităţii societăţii cu asociat unic şi administrator în persoana celui din urmă.

Organul fiscal a arătat că aceste operaţiuni s-au efectuat fără a se avea în vedere că societatea înregistra obligaţii la bugetul consolidat al statului în sumă de 292.954 lei, neconcordanţe din declaraţia 390 şi 394.

Organul fiscal a mai arătat că cesiunea părţilor sociale reprezintă dispariţia asociatului societăţii ca subiect de drept cu consecinţa imposibilităţii de a fi tras la răspundere faţă de neexecutarea obligaţiilor fiscale existente la data cesiunii.

De asemenea, organul fiscal a considerat că prin cesionarea părţilor sociale debitorii obligaţiilor fiscale se pot considera descărcaţi de aceste obligaţii, iar asociaţii societăţii nu mai pot fi urmăriţi în condiţiile legii.

Asociatul societăţii se consideră a fi în culpă pentru neplata obligaţiilor bugetare în termen legal, iar hotărârea de cesionare a părţilor sociale determină o situaţie de imposibilitate a încasării obligaţiilor restante.

Organul fiscal a făcut referire şi la disp.art.273¹ din Legea nr.31/1990 R ce prevăd atragerea răspunderii organelor de conducere şi obligarea acestora la acoperirea obligaţiilor neachitate.

În final, s-a solicitat admiterea opoziţiei şi obligarea societăţii, respectiv a asociatului acesteia, la repararea prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului în sumă de 292.954 lei.

Prin sentinţa nr. 63/CC/12.03.2014, Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea de opoziţie formulată de reclamantă, reţinând următoarele:

În fapt, prin Hotărârea nr.1/23.10.2013, asociatul unic al S.C. T.M.S. SRL a hotărât retragerea din societate şi cooptarea în calitate de asociat unic a domnului S.D., cesionarea părţilor sociale către acesta, renunţarea la calitatea de administrator a lui S.I. şi numirea în această calitate a noului asociat.

Asociatul unic a solicitat, prin cerere de depunere şi menţionare acte, publicarea hotărârii de cesionare părţi sociale în Monitorul oficial şi prin rezoluţia nr. 15744/28.10.2013, dată de directorul ORC Argeş, a fost admisă cererea şi s-a dispus publicarea acestei hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

La data de 02.12.2013 DGFP Ploieşti reprezentată de AFP Argeş, a formulat în condiţiile art.62 din Legea nr.31/1990, opoziţie împotriva hotărârii nr.1/23.10.2013, având în vedere faptul că societatea înregistra obligaţii bugetare în sumă de 292.954 lei.

Potrivit art.202 alin.2³ din Legea nr.31/1990 R: „Creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaţilor privitoare la transmiterea părţilor sociale pot formula o cerere de opoziţie prin care să solicite instanţei judecătoreşti, după caz, societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat, precum şi, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenţionează să îşi cedeze părţile sociale. Dispoziţiile art.62 se aplică în mod corespunzător.”

Faţă de aceste prevederi se constată că pentru a formula o cerere de opoziţie împotriva unei hotărâri prin care se dispune cesionarea părţilor sociale partea trebuie să îşi dovedească prejudiciul cauzat prin această operaţiune.

Operaţiunea de transmitere a părţilor sociale între asociaţi este prevăzută la art.202 alin.1 din Legea nr.31/1990 R, iar la alin.2 se permite transmiterea de părţi sociale către persoane din afara societăţii numai dacă a fost aprobată de asociaţi, reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.

În cauza de faţă, transmiterea părţilor sociale s-a efectuat de către asociatul unic ce deţinea 20 părţi sociale în valoare totală de 200 lei.

Prejudiciul invocat de către organul fiscal, în lipsa oricăror alte dovezi administrate în faţa instanţei, îl reprezintă datoria bugetară a societăţii în sumă de 292.954 lei.

Având în vedere hotărârea de cesionare a părţilor sociale, întregul pasiv al societăţii se preia de către asociatul cesionar, respectiv persoana fizică S.D., inclusiv datoria bugetară despre care a făcut vorbire organul fiscal.

În acest fel, noul asociat unic preia obligaţia de acoperire a datoriei bugetare şi de aici rezultă că operaţiunea legală de transmitere a părţilor sociale către o persoană din afara societăţii nu poate fi considerată prejudiciabilă faţă de organul fiscal în lipsa unor dovezi în acest sens.

Chiar şi în lipsa acestei menţiuni din hotărâre, organul fiscal nu a justificat în niciun fel prejudiciul încercat printr-o operaţiune prevăzută de legea cadru a societăţilor comerciale, mai ales că debitorul obligaţiei fiscale este societatea, iar nu asociatul unic şi aceasta, potrivit aceleiaşi hotărâri, îşi continuă activitatea.

Astfel, organul fiscal poate urmări societatea în acoperirea datoriei fiscale indiferent de modificarea acţionariatului acesteia.

Întrucât organul fiscal nu a dovedit elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale în cauză, în sensul identificării unei fapte culpabile (fapta de cesionare a părţilor sociale este legală), a unei vinovăţii a asociatului unic în săvârşirea unei fapte culpabile, a unui raport de cauzalitate între fapta culpabilă şi un prejudiciu adus organului fiscal, precum şi a prejudiciului cert, actual şi născut, instanţa a respins opoziţia. ca nefondată.

Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta D.G.F.P. Ploieşti , reprezentată de AJFP Argeş, pentru motive de nelegalitate în sensul că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art.202 alin.2³ din Legea nr.31/1990, atunci când a reţinut lipsa prejudicierii apelantei prin decizia asociatului unic de cesionare a părţilor sociale către alte persoane.

Prin actul cesiunii, apelanta nu mai poate valorifica dreptul de creanţă împotriva asociatului unic iniţial care şi-a pierdut această calitate.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat nulitatea apelului care nu a fost depus la Tribunalul Specializat, iar pe fond respingerea acestuia, cu argumentul că instanţa de fond a reţinut în mod corect lipsa oricărui prejudiciu în dauna apelantei prin actul cesiunii părţilor sociale.

Prin decizia nr. 1129/24.11.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia i civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta DGRFP, reprezentată de AJFP Argeş.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin Hotărârea nr.1 din 23.10.2013, asociatul unic Solomon Ionel s-a retras din societate în favoarea lui S.D. căruia i-a cesionat în totalitate cotele părţi deţinute din capitalul social în valoare totală de 200 lei.

Odată cu actul de cesiune a renunţat şi la calitatea de administrator şi reprezentant al societăţii.

Potrivit art.202 alin.2³ din Legea nr.31/1990 republicată, privind societăţile, orice persoană prejudiciată prin hotărârea asociaţilor prin care s-au transmis părţi sociale au dreptul să formuleze opoziţie la actul de transfer solicitând instanţei să oblige după caz societatea sau asociaţii la repararea pagubei cauzată.

Opoziţia reglementată de lege în favoarea creditorilor presupune existenţa unui prejudiciu cert, în dauna acestora dinainte, cauzat prin actul de transmitere a părţilor sociale.

Prin cererea de opoziţie, apelanta a invocat existenţa unui creanţe în sumă de 292.954 lei.

Creanţa potrivit declaraţiilor invocate în cererea de chemare în judecată este anterioară actului de cesiune a părţilor sociale, iar în legătură cu aceasta, apelanta trebuia să dovedească imposibilitatea valorificării ca urmare a transmiterii părţilor sociale către un alt asociat.

Transmiterea părţilor sociale în valoare de 200 lei către un alt asociat nu a fost de natură să creeze niciun prejudiciu în dauna interesului apelantei, aceasta având posibilitatea să uzeze de mijloacele legale împotriva societăţii sau asociatului unic pentru valorificarea creanţei.

Lipsa prejudiciului a fost apreciată corect de către instanţa de fond atunci când a respins opoziţia, argumente în raport de care s-a păstrat sentinţa şi s-a respins apelul, în baza art.480 Cod procedură civilă.
10. Contestaţia privind tergiversarea procesului civil. Motivul nerespectării regulilor stabilirii primului termen de judecată în cauzele urgente.
Art. 522 din Noul Cod de Procedură Civilă
Contestaţia privind tergiversarea procesului este remediul procesual de înlăturare a cauzelor de natură să încalce dreptul şi soluţionarea procedurii într-un termen optim şi previzibil.

Potrivit art.522 alin.4 NCPC se poate formula contestaţia şi în cazul în care instanţa a socotit obligaţia de a soluţiona cauza în termenul optim şi previzibil prin neluarea măsurilor sau neîndeplinirea din oficiu a termenelor procedurale urmare soluţionării litigiului în acest termen.

Fixarea termenului în judecată într-o cauză urgentă fără a se ţine seama de regulile procedurale potrivit cu care trebuie judecată în acest regim şi cu precădere este de natură să încalce dreptul la soluţionarea procesului în termen optim şi previzibil singurul remediu procesul fiind contestaţia reglementată de art.522 NCPC.
(Decizia civilă nr. 1343/03.11.2014)
La data de 19.09.2014, A.A. a formulat contestație privind tergiversarea procesului, întemeiată pe disp. art. 522 alin. 1 şi 2 pct. 4 NCPC şi art. 6 din CEDO, susținând în esenţă că, la Tribunalul Argeş, se tergiversează soluționarea dosarului nr. 7171/280/2013, având ca obiect contestație la executare. Arata contestatoarea că dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei la data de 28.08.2014, şi i s-a fixat o data de recomandare la 16.12. 2014, deşi cererea trebuia analizata „de îndată” aşa cum prevede art. 200 din NCPC.

Prin încheierea din 23 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Argeş, a fost respinsa ca neîntemeiată contestația, instanţa reținând in esenţă că, raportat la obiectul cauzei, „ contestație la executare” nu se poate retine ca s-au încălcat disp. art. 201 alin. 5 din NCPC, deoarece speța nu se încadrează in noțiunea de cazuri urgente.

Împotriva aceste încheieri a formulat plângere contestatoarea susținând în esenţă că în mod greşit s-a reținut că speța nu se încadrează în noțiunea de „procese urgente” deşi disp. art. 716 alin. 3 din NCPC prevede că, „.. judecarea contestației se face de urgenţă şi cu precădere”.

Prin decizia nr.1343/03.11.2014, Curtea de Apel Piteşti a admis plângerea formulată de petenta A.A., împotriva încheierii de şedinţă din data de 23 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş; a anulat încheierea şi a trimis cauza la Tribunalul Argeş pentru stabilirea termenelor procedurale cu respectarea caracterului "urgent" al cauzei.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Cuza înregistrată la Tribunalul Argeş, în care s-a formulat contestație privind tergiversarea procesului are ca obiect „ contestație la executare”.

Potrivit art. 522 din Noul C. proc. civ.: "(1) Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

(2) Contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:

1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;

2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului."

Deci, art. 522 - 526 din Noul C. proc. civ., sub denumirea "Contestaţie privind tergiversarea procesului", au instituit o cale de atac, aflată la dispoziţia părţilor şi a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, pentru luarea măsurilor legale de înlăturare a aceste situaţii.

Art. 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ., precizează expres situaţiile în care părţile sau/şi procurorul pot face contestaţia.

Motivul prevăzut la pct. 4 al art. 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ. priveşte în exclusivitate propria conduită a instanţei, indiferent de conduita în proces sau în legătură cu procesul a celorlalţi participanţi.

Însă, ceea ce caracterizează, toate cazurile prevăzute de art. 522 din Noul C. proc. civ. este pasivitatea instanţei de judecată, care are mijloacele necesare la dispoziţie pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare şi nu le foloseşte, sau, mai grav, nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită conduită.

 În acest context, contestaţia în tergiversarea procesului nu trebuie privită ca o posibilitate de sancţionare a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situaţiile în care chiar instanţa cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen rezonabil.

În prezenta cauză, în mod greşit prima instanţă a reţinut că procesul nu poate fi încadrat în noțiunea de „cazuri urgente” deşi art. 716 alin. 3 din NCPC statuează caracterul urgent al acestei pricinii.

În atare situaţie, de la înregistrarea dosarului pe rolul tribunalului, respectiv 28.08.2014, trebuiau dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen rezonabil, având in vedere caracterul urgent al contestației la executare.

Fixarea unui termen de recomandare la abia la data de 16 dec. 2014, data de la care începe pregătirea judecații caii de atac, etapă ce presupune noi termene, fără a se avea in vedere caracterul urgent al pricinii, atrage incidenta art. 522 alin. 4 din NCPC, mai sus amintit.

Astfel, Curtea, în opinie majoritară, a constatat că, în mod greşit Tribunalul Argeş a apreciat că în cauză nu este vorba de vreo tergiversare a procesului.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 525 din Noul C. proc. civ., Curtea a apreciat plângerea ca întemeiată şi a admis-o, cu consecinţa anulării încheierii din 23 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Argeş.

Cauza a fost trimisă la acelaşi tribunal pentru stabilirea termenelor procedurale cu respectarea caracterului „urgent„ al cauzei.


11. Legalitatea menţiunilor cuprinse în adeverinţa eliberată de angajator potrivit Anexei 14 la Normele de aplicare a Legii nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.
Anexa 14 la Normele de aplicare a Legii nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice
În baza documentelor verificabile aflate în arhiva angajatorului se eliberează adeverinţă cuprinzând elementele necesare stabilirii şi calculării dreptului la pensie în favoarea asiguratului.

Pentru valabilitatea şi corectitudinea actului eliberat, fostului angajator îi revine toată responsabilitatea, potrivit anexei nr.14 la normele de aplicare a Legii nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.

Faţă de această menţiune a fost prezumată legalitatea datelor, astfel că până la înscrierea în fals acestea nu pot fi cenzurate.
(Decizia civilă nr.1218/4.12.2014)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 05.08.2013, N. E. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.319324/27.06.2013, emisă de C.J.P. Argeş, solicitând anularea acesteia şi obligarea intimatei să-i emită o nouă decizie de pensie, prin care să-i valorifice activitatea desfăşurată în grupa a II-a de muncă, dovedită cu menţiunile din carnetul de muncă precum şi cu adeverinţa nr.43/24.01.2013 emisă de SC C. SA.

În motivare, contestatoarea a arătat că prin decizia contestată i s-a stabilit o pensie de asigurări sociale de 693 lei, pentru un stagiu de cotizare realizat în sistemul public în condiţii normale de muncă de 35 de ani, 9 luni şi 13 zile.

La stabilirea stagiului de cotizare, în mod nelegal nu a fost avută în vedere perioada în care a lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, conform menţiunilor din carnetul de muncă şi din adeverinţa nr.43/24.01.2013 eliberată de angajator.

A susţinut contestatoarea că, întrucât din menţiunile carnetului de muncă şi din adeverinţa eliberată de angajator, rezultă că în perioada 09.03.1974-02.11.1992 a lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100% şi a contribuit corespunzător la bugetul asigurărilor sociale de stat, nu consideră corect să nu-i fie valorificată această perioadă ca atare.

La data de 27.03.1994, în termenul legal prevăzut de art.201 alin.1 NCPC, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare în temeiul art.205 NCPC, prin care a solicitat respingerea contestaţiei motivat de faptul că perioada 09.03.1974-02.11.1992 nu a fost luată în calculul stagiului de cotizare realizat în grupa a II-a de muncă, deoarece prin natura activităţii desfăşurate de contestatoare în această perioadă,m aceasta nu putea să lucreze în procent de 100% din timpul efectiv în condiţii nocive, grele sau periculoase.

A susţinut intimata că activitatea desfăşurată de contestatoare, în funcţia de primitor distribuitor-lucrător comercial, nu este prevăzută în reglementările legale privind încadrarea în grupele superioare de muncă întrucât nu se încadrează în categoria celor cu condiţii deosebite de muncă.

Conform prevederilor HG nr.1223/1990 privind încadrarea în grupa a II-a de muncă, în vederea pensionării, a unor locuri de muncă sau activităţi din construcţii-montaj, legiuitorul explicitează indubitabil categoria de beneficiari care întrunesc condiţiile necesare pentru a beneficia de grupă de muncă superioară.

Contestatoarea a depus la dosar, în termenul legal prevăzut de art.201 alin.2 NCPC, răspuns la întâmpinare prin care a invocat şi dispoziţiile deciziei nr.19/2012 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe.

Prin sentinţa nr.989 din 29 mai 2014, Tribunalul Argeş a admis contestaţia formulată de contestatoare, a anulat decizia nr.319324/27.06.2013 emisă de intimată, a obligat intimata să emită contestatoarei o nouă decizie prin care, la determinarea drepturilor de pensie să ia în considerare şi activitatea desfăşurată în grupa a II-a de muncă în perioada 09.03.1974-02.11.1992, conform adeverinţei nr.43/24.01.2013 emisă de SC C. SA şi să-i achite diferenţele de drepturi de pensie rezultate începând cu data de 01.02.2013, precum şi la cheltuieli de judecată în cuantum de 400 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Contestatoarea este beneficiara unei pensii pentru munca depusă şi limită de vârstă începând cu data de 13.10.2009.

Prin cererea înregistrată sub nr.32831/29.01.2013 contestatoarea a solicitat recalcularea drepturilor de pensie în raport de adeverinţa nr.43/24.01.2013.

Urmare acestei cereri intimata a emis decizia nr.319324/27.06.2013 prin care a respins cererea de recalculare a drepturilor de pensie, întrucât potrivit menţiunilor din adeverinţa nr.43/24.01.2013 eliberată de SC C. SA, contestatoarea a desfăşurat activitate în perioada 09.03.1974-02.11.1992 în funcţia de primitor-distribuitor – lucrător comercial, activitate care nu se regăseşte reglementată de HG nr.1223/1990.

Potrivit menţiunilor existente în carnetul de muncă al contestatoarei la poziţia 31, în perioada 09.03.1974 – 02.11.1992 aceasta a lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, conform Ordinului nr.50/1990, art.3, Anexa 2, poz.94.

Această situaţie este confirmată şi de adeverinţa nr.43/24.01.2013 /fila 7) emisă de SC Coremi SA, din care rezultă că în perioada 09.03.1974 – 02.11.1992 contestatoarea, având funcţia de primitor distribuitor – lucrător comercial, a fost încadrată în grupa a II-a de muncă în procent de 100% conform adresei DMPS Argeş nr.3299/21.10.1996, Decizia nr.118/19.11.1995, HG nr.1223/1990 şi Ordinul nr.50/1990, anexa 2, art.3, poz.94.

În raport de situaţia de fapt mai sus menţionată, aşa cum rezultă din conţinutul adeverinţei emise de angajator, precum şi din carnetul de muncă al contestatoarei, instanţa a apreciat că nu poate fi contestată legalitatea încadrării contestatoarei în grupa a II-a de muncă.

De vreme ce carnetul de muncă al contestatoarei, precum şi adeverinţa nr.43/24.01.2013 atestă, sub semnătura angajatorului, faptul că aceasta a lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100% în perioada 09.03.1974-02.11.1992, iar aceste înscrisuri nu au fost anulate, ele sunt considerate valabile, iar menţiunile pe care le cuprind trebuie avute în vedere la determinarea punctajului mediu anual.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat apel pârâta C.J.P. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.466-482 NCPC, pentru următoarele considerente:

- în mod eronat s-a pronunţat instanţa de fond atunci când a admis acţiunea formulată de către intimata-contestatoare prin luarea în considerare a activităţilor considerate în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, atâta vreme cât aceste adeverinţe nu au fost eliberate conform Anexei 14 la Normele de aplicare a Legii nr.263/2010, în sensul că nu au existat proces-verbal, decizie, tabele, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatelor, privind încadrarea în grupele de muncă;

- nu s-a ţinut cont de faptul că, raportat la adeverinţa nr.43/24.01.2013 eliberată de SC C. SA, prin care se certifică că în perioada 09.03.1974-02.11.1992, intimata-reclamantă a desfăşurat activitate în grupa a II-a de muncă în meseria de primitor-distribuitor – lucrător comercial, care nu se regăseşte în activitatea reglementată de HG nr.1223/1990.

Intimata-reclamantă prin întâmpinare a solicitat respingerea apelului ca nefondat, precizând că prin apelul formulat apelanta nu a arătat în mod concret care sunt motivele de nelegalitate ale sentinţei apelate şi că nu a făcut decât să reia toate apărările formulate în întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, iar pe de altă parte, se arată că adeverinţa eliberată aceasta conţine toate elementele prevăzute în HG nr.1223/1990 şi că există menţiuni în carnetul de muncă cu privire la activitatea desfăşurată de către intimata-reclamantă atât în grupa a II-a de muncă; mai mult decât atât, temeiul legal al încadrării în grupa a II-a de muncă îl reprezintă şi Ordinului Ministerului Muncii şi Ocrotirii Sociale nr.50/1990, Anexa II, art.3 poziţia 10.

Prin decizia nr. 1218/04.12.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă CJP Argeş, fiind obligată să plătească intimatei-reclamante suma de 626 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prima instanţă a pronunţat o soluţie legală deoarece prin adeverinţa nr.43/24.01.2013 eliberată de SC C. S.A. se atestă că într-o anumită perioadă intimata-reclamantă, în perioada 09.03.1974-02.11.1992 a fost încadrată în funcţia de primitor-distribuitor şi lucrător comercial în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, conform nominalizării efectuate prin adresa DMPS Argeş nr.3299/1996 şi decizia nr.118/1995.

Temeiul juridic al încadrării în grupa a II-a de muncă l-a reprezentat HG nr.1223/1990 contrar susţinerilor apelantei-pârâte din cuprinsul motivelor de apel, precum şi Ordinului nr.50/1990, Anexa II, art.3 poziţia 10, cu menţiunea că intimata-reclamantă şi-a desfăşurat activitatea în mod concret la depozitul central de materiale care se afla în incinta Platformei Petrochimice Piteşti.

Ca atare, susţinerile apelantei în sensul că adeverinţa nr.43/2013 eliberată de SC C. SA nu este eliberată conform Anexei nr.14 la Normele de aplicare a Legii nr.263/2010, sunt nefondate şi exced cadrului procesual în cauză.

Pe de altă parte, încadrarea în grupa a II-a de muncă a constituit-o Ordinul nr.50/1990, Anexa II art.3 poziţia 10, însă cu privire la acest aspect, apelanta-pârâtă nu a contestat desfăşurarea activităţii de către intimata-reclamantă în această grupă de muncă, recunoscând că în ceea ce priveşte acest aspect există menţiuni şi în cartea de muncă a reclamantei.

În fine, în mod legal instanţa de fond a reţinut că nu poate fi contestată legalitatea menţiunilor inserate de către fostul angajator în cuprinsul adeverinţei, care fac dovada până la înscrierea în fals, iar instanţa de judecată nu are legalitatea şi oportunitatea de a le cenzura sub acest aspect, situaţie faţă de care, în mod legal, s-a reţinut că cele două adeverinţa poate fi valorificată conform dispoziţiilor art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea în baza dispoziţiilor art.480 şi următoarele NCPC, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă şi în baza dispoziţiilor art.453 Noul Cod de procedură civilă a obligat pe apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 626 lei, cheltuieli de judecată.
12. Condiţia nerecuperării debitelor constituite sau care urmează a fi constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii – lipsa culpei debitorului.

Art. 2 din Legea nr.125/2014
Debitele constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii sau care urmează a fi stabilite până la data intrării în vigoare a Legii nr.125/2014, privind scutirea de la plată, nu se vor mai recupera de către Casele teritoriale de pensii.

Pentru a beneficia de scutirea la plată a sumelor încasate necuvenit cu titlu de pensie, debitele nu trebuie să aibă drept cauză culpa debitorului potrivit art.2 din Legea nr.125/2014, privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii.

Operaţiunea juridică săvârşită din oficiu de către casa teritorială de pensii de trecere a pensionarului de la o categorie de pensie la alta cu depăşirea termenelor prevăzute de lege exclude culpa debitorului.

(Decizia civilă nr.1261/09.12.2014)
Prin cererea înregistrată la data de 20.07.2013, contestatorul K. Gh. a formulat contestaţie împotriva deciziei de debit nr.274182/15.07.2013 emisă de CJP Argeş, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei şi exonerarea de plata sumei de 1099 lei.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că în luna ianuarie 2013 a primit pensie în cuantum de 324 lei, în februarie 2013 a primit 248 lei, iar în lunile martie şi aprilie a primit mai puţin de 408 lei.

Contestatorul a susţinut că nu este moral şi legal ca o persoană cu venituri atât de mici să fie obligată să plătească pentru greşelile făcute de către persoanele competente să-i aducă la cunoştinţă drepturile de care beneficiază.

La data de 2.04.2014, pârâta C.J.P. Argeş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, susţinând că prin decizia nr.274182/04.03.2005 a C.J.P. Argeş, contestatorul a fost înscris la pensie pentru pierderea capacităţii de muncă, gradul I de invaliditate, începând cu data de 22.12.2004. Acest grad de invaliditate a fost menţinut până la data de 1.01.2013, când medicul expert al asigurărilor sociale, prin decizia nr.5376/05.12.2012, a procedat la încadrarea contestatorului în gradul II de invaliditate. Decizia medicală nr.5376/5.12.2012 a fost înlocuită de decizia medicală nr.21/7.02.2013, contestatorul fiind încadrat din gradul I de invaliditate în gradul III de invaliditate. În baza acestei decizii medicale, Casa Judeţeană de Pensii Argeş a emis decizia nr.274182/22.06.2013 privind acordarea pensiei de invaliditate gradul III, începând cu data de 01.01.2013, iar această decizie a rămas definitivă ca urmare a faptului că nu a fost contestată în termenul prevăzut de lege.

Prin decizia nr.274182/15.07.2013, Casa Judeţeană de Pensii Argeş a constatat că s-a plătit şi încasat necuvenit de către contestator suma totală de 1099 lei, aferent perioadei 1.01.2013 – 1.08.2013.

Prin sentinţa civilă nr.1067/4 iunie 2014, Tribunalul Argeş a admis contestaţia şi a anulat decizia de debit nr.274182/15.07.2013 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Argeş.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin decizia nr.274182/4.03.2005 a C.J.P.Argeş contestatorul a fost înscris la pensie pentru pierderea capacităţii de muncă, gradul I de invaliditate, începând cu data de 22.12.2004. Acest grad de invaliditate a fost menţinut până la data de 01.01.2013, deoarece prin decizia nr.274182/22.06.2013 a C.J.P.Argeş, s-a procedat la încadrarea contestatorului în gradul III de invaliditate, ca urmare a emiterii deciziei medicale nr.21/7.02.2013.

Având în vedere dispoziţiile art.78 alin.(1) şi (3) din Legea nr.263/2010, cât şi faptul că prin decizi medicală nr.21/7.02.2013 s-a modificat gradul de invaliditate al contestatorului, din gradul I de invaliditate în gradul III de invaliditate, pârâta a emis decizia nr.274182/22.06.2013, prin care contestatorului i s-au stabilit drepturile de pensie de invaliditate - gradul III - începând cu data de 1.01.2013, în cuantum de 251 lei. Această decizie a rămas definitivă, întrucât nu a fost contestată în termenul prevăzut de lege.

Ca urmare a emiterii deciziei nr.274182/22.06.2013, pârâta a emis decizia nr.274182/15.07.2013 prin care a dispus constituirea în sarcina contestatorului a debitului în sumă de totală de 1099 lei, reprezentând drepturi încasate necuvenit pe perioada 1.01.2013-1.08.2013.

Potrivit art.47 din Legea nr.5/2013 legea bugetului de stat pe anul 2013: „În anul 2013, nivelul indemnizaţiei sociale pentru pensionari, prevăzută de O.U.G.nr.6/2009 privind instituirea pensiei sociale minim garantate, aprobată prin Legea nr.169/2009, este de 350 lei”.

La art.2 alin (1) din O.U.G.nr.6/2009 se prevede că: „Beneficiază de pensie socială minim garantată pensionarii sistemului public de pensii cu domiciliul în România, indiferent de data înscrierii la pensie, dacă nivelul cuantumului pensiei, cuvenit sau aflat în plată, se situează sub nivelul pensiei sociale minim garantate”.

Potrivit fişei de debit, anexă a deciziei contestate, rezultă că pentru perioada ianuarie 2013-iulie 2013 diferenţa de pensie încasată necuvenit de către contestatoare este de 157 lei lunar, rezultând o sumă totală de 1099 lei încasată necuvenit, ci nu o sumă totală încasată necuvenit de 406 lei (408 lei-350 lei =58 lei/lună) aşa cum ar fi fost corect potrivit chiar susţinerilor pârâtei.

De altfel, din cupoanele de pensie aferente lunilor ianuarie şi februarie 2013 rezultă că reclamantul a încasat o pensie de 324 lei, respectiv de 248 lei, ci nu de 408 lei, aşa cum susţine pârâta prin întâmpinare.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal pârâta criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greşit instanţa a admis acţiunea şi a anulat decizia de debit, deşi dreptul la pensie de invaliditate se modifică sau încetează începând cu luna următoare celei în care s-a emis decizia medicală asupra capacităţii de muncă, emisă în urma revizuirii medicale, iar dreptul la pensie de invaliditate al intimatului s-a modificat din gradul I de invaliditate în gradul II de invaliditate, începând cu data de 1.01.2013, iar prin decizia emisă la 7.02.2013, intimatul a fost încadrat din gradul I în gradul III de invaliditate, decizie rămasă definitivă prin necontestare.

Plata necuvenită a sumei de 1.099 lei către intimat a fost generată de schimbarea de grad de invaliditate din I în III, conform deciziei nr.21/7.02.2013, astfel că în temeiul art.179 din Legea nr.263/2010 s-a constituit debitul în sarcina intimatului.

Prin decizia nr. 1261/09.12.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de intimata C.J.P. ARGEŞ.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Contestatorul a fost beneficiarul unei pensii de invaliditate urmare cererii formulată la C.J.P. Argeş la data de 22.12.2004, conform deciziei asupra capacităţii de muncă nr.5228/9.12.2004, emisă de C.E.M.R.C.M. din care rezultă că a fost înscris în gradul I de invaliditate.

Prin decizia emisă la 4.03.2005 de pârâtă, contestatorul a fost înscris la pensie de invaliditate de gradul I în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.19/2000 începând cu data de 22.12.2004.

Prin decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr.5376/5.12.2012, emisă de C.E.M.R.C.M. Câmpulung din cadrul C.J.P. Argeş contestatorul a fost încadrat din gradul I de invaliditate în gradul II de invaliditate, iar prin decizia nr.274182/21.01.2013 emisă de pârâtă, conform dispoziţiilor Legii nr.263/2010, dreptul la pensie de invaliditate al contestatorului s-a modificat din gradul I în gradul II de invaliditate începând cu 1.01.2013.

Împotriva deciziei emisă la 5.12.2012, contestatorul a formulat contestaţie, iar prin decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr.21/7.02.2013 emisă de Comisia Medicală de Contestaţii Bucureşti a fost încadrat din gradul I de invaliditate în gradul III de invaliditate.

Această ultimă decizie a rămas definitivă prin necontestare, iar prin decizia nr.274182/22.06.2013, s-a modificat dreptul la pensie al contestatorului din gradul I de invaliditate în gradul III începând cu data de 1.01.2013, decizie rămasă de asemenea definitivă prin necontestare, astfel că la data de 15.07.2013 a fost emisă decizia nr.274182 pentru recuperarea sumelor încasate necuvenit pe perioada 1.01.2013-1.08.2013, respectiv suma totală de 1.099 lei.

Plata necuvenită a sumei de 1.099 lei aferentă perioada 1.01.2013-1.08.2013, generată de schimbarea de grad de invaliditate din I în III, conform deciziei emisă la data de 7.02.2013 de Comisia Medicală de Contestaţii Bucureşti s-a făcut din oficiu de către intimată în condiţiile în care aceasta cunoştea deja de decizia anterioară prin care i se modificase gradul de invaliditate.

Potrivit art.1 şi 2 din Legea nr.125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensie, sumele încasate necuvenit de către pensionarii aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii nu se mai recuperează dacă acestea nu au drept cauză culpa debitorului.

Din textul de lege enunţat rezultă că legea are incidenţă numai asupra acelor debite create în sistemul public de pensii în sarcina pensionarilor până la data intrării în vigoare a actului normativ evocat, iar cauza lor să excludă culpa debitorului.

Decizia de debit intră sub incidenţa Legii nr.125/2014 pentru motivul că debitul în sumă de 1.099 lei era stabilit la data intrării în vigoare a legii, iar calculul acestuia nu-i este imputabil contestatorului.

Potrivit art.136 din H.G. nr.257/2011 privind normele de aplicare a Legii nr.263/2010, în lipsa cererii contestatorului care a fost beneficiarul pensiei de invaliditate de gradul I de a fi trecut la pensia de invaliditate de gradul III, această operaţie a fost efectuată din oficiu la data de 22.06.2013 de către casa judeţeană de pensii, începând cu data de 1.01.2013.

Odată cu trecerea contestatorului la o altă categorie de pensie de invaliditate şi stabilirea cuantumului diminuat al acesteia, trebuia să înceteze plata pensiei de invaliditate de gradul I, începând cu data de 1.01.2013, însă C.JP Argeş a emis decizia de modificare a pensiei de invaliditate la data de 22.06.2013, perioadă în care într-adevăr contestatorul a încasat o pensie de invaliditate mai mare, respectiv cea corespunzătoare gradului I de invaliditate.

Operaţia juridică săvârşită din oficiu de trecere a contestatorului de la pensie de invaliditate de gradul I la cea de gradul III, începând cu data de 1.01.2013 şi emiterea deciziei nr.274182 la un interval mai mare de timp, respectiv la 22.06.2013 a fost de natură să creeze debitul în sumă de 1.099 lei, fără concurenţa culpei debitorului.

Debitorul-intimat nu a avut posibilitatea să cunoască operaţiile de calcul şi cuantumul sumelor rezultate, cu atât mai mult cu cât actele au fost efectuate din oficiu de către intimată, iar rezultatul sumelor reprezentând cuantumul pensiei şi debitul comunicat la o dată ulterioară.

Rămânerea în pasivitate a apelantei de la data de 1.01.2013 şi până la data de 15.07.2013, când a emis decizia de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, a dat posibilitatea contestatorului să încaseze sume nejustificate fără ca aceasta de pe urmă să poată aprecia asupra cuantumului, este de natură să conducă la concluzia potrivit cu care debitul nu are drept cauză culpa debitorului şi pe cale de consecinţă, în baza art.1 şi 2 din Legea nr.125/2014, trebuie să fie scutit de plata acestuia.

Pentru toate aceste argumente, în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

13. Răspunderea salariatului de a mai presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile de formare profesională.
Art. 198 Codul muncii

Art. 272 Codul muncii