Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

1

cu un asemenea cceur de bceuf, şi cei doi băieţi fascinaţi şi fandosiţi ce erau nici nu asistaseră vreodată la ceva asemă­nător torentului ei susţinut, puternic arcuit, practic fără sfîrşit. „Puăh!" a rostit uşurat tînărul şi a reambalat obiectul.

Cum a început încăierarea ? Au traversat toţi trei pîrîul păşind pe lespezi lunecoase ? L-a împins Percy pe Greg ? L-a îmbrîncit Van pe Percy ? A fost acolo ceva - un băţ ? Răsucit şi smuls dintr-un pumn? încheietura mîinii prinsă şi eli­berată?

„Oho", a spus Percy, „eşti glumeţ, băiete!"

Greg, un sac cu pantalonii de golf uzi, îi privea neputin­cios - îi erau dragi amîndoi - cum se luptau pe malul pîrîului.

Percy era cu trei ani mai mare şi cu vreo douăzeci de kilograme mai greu decît Van, dar acesta din urmă mane­vrase cu uşurinţă brute mai mătăhăloase decît adversarul lui de acum. Aproape imediat, faţa gata să explodeze a contelui a fost prinsă în cangea braţului lui Van. Contele a parcurs pajiştea gîfîind, clătinîndu-se şi cu spinarea-ndoită. Şi-a eliberat o ureche stacojie, a fost prins din nou în laţ, a fost plimbat şi s-a prăbuşit sub Van, care l-a pus imediat „cu umerii la pămînt", na lopatki, cum spunea King Wing în jargonul lui de bătaie. Percy gîfîia ca un gladiator pe moarte, cu amîndoi omoplaţii fixaţi pe pămînt de călăul lui, ale cărui degete mari au început acum să-i frămînte groaznic toracele cuprins de gîfîieli. Percy a dat de înţeles, mugind brusc de durere, că îi era de-ajuns. Van a pretins o expri­mare mai articulată a capitulării şi a obţinut-o. Greg s-a temut că Van n-a auzit rugămintea murmurată şi a repetat-o la persoana a treia interpretativă. Van i-a dat drumul lui Percy şi nefericitul conte s-a ridicat scuipînd, pipăindu-şi beregata, aranjîndu-şi cămaşa boţită în jurul torsului puter­nic şi rugîndu-1 pe Greg, cu o voce răguşită, să-i găsească butonul de manşetă pe care-1 pierduse.

Van s-a spălat pe mîini într-o baltă de lîngă un banc de nisip din partea inferioară a pîrîului şi a recunoscut, cu jenă ^aniuzată, lucrul acela transparent, tubular, ce nu se deose-

prea mult de o simplă ascidie şi care se încurcase în ei în josul curentului, într-o margine de mal cu flori

nu-mă-uita, nume potrivit, ce să mai spunem.

267

începuse să se îndrepte spre poiana picnicului cînd un munte s-a prăvălit pe spatele lui. Cu o ridicare violentă şi o răsucire bruscă, 1-a aruncat pe agresorul său peste cap. Percy s-a prăbuşit şi a rămas cuLcat pe spate cîteva momente. Van, cu ghearele lui de crab pregătite, 1-a privit îndelung, sperînd să se ivească un pretext ca să-i aplice un anumit procedeu special de tortură exotică, pe care nu avusese încă prilejul să îl utilizeze într-o luptă adevărată.

„Mi-ai rupt umărul", a mormăit Percy, ridicîndu-se pe jumătate şi frecîndu-şi braţul gros. „Ceva mai mult auto­control, tinere diavol."

„Ridică-te", a spus Van. „Haide-haide, sus! Mai vrei cîteva buşeli sau ne ducem să stăm cu doamnele? Cu doamnele? Perfect. Dar fă bine şi mergi acum în faţa mea."

în timp ce el şi prizonierul lui se apropiau de poiană, Van se ocăra pe sine, fiindcă se simţea buimăcit de repriza asta suplimentară neaşteptată. îşi cam pierduse suflul - deşi n-o arăta -, îi zbîrnîiau toţi nervii, s-a pomenit, surprins, că şchiopătează şi a început să-şi corecteze şchiopătatul, pe cînd Percy de Prey, în pantalonii săi albi, imaculaţi ca prin minune, şi cămaşa lui uşor mototolită, mergea exersîndu-şi vioi braţele şi umerii şi părea destul de senin şi, de fapt, chiar vesel.

Apoi Greg i-a depăşit, aducînd butonul de manşetă - un mic succes de detectare meticuloasă - şi, cu un banal „Bravo, băiete!", Percy şi-a prins manşeta de mătase cu butonul, încheindu-şi astfel restaurarea insolentă.

Tovarăşul lor îndatoritor a continuat să alerge şi a ajuns primul la locul ospăţului încheiat. A văzut-o pe Ada, care stătea cu faţa spre el, ţinînd două ciuperci roşii cu codiţe pătate într-o mînă şi trei în cealaltă. Fata fusese surprinsă de sunetul tropăitului, însă el a crezut că mina ei trăda îngri­jorarea şi bunul Sir Greg s-a grăbit să strige de la distanţă: „E bine! N-a păţit nimic, Miss Veen!", compasiunea oarba împiedicîndu-1 pe tînărul cavaler să-şi dea seama că ea n-ar fi avut cum să afle de ciocnirea dintre fante şi fiară.

„Aşa e, n-am nici pe dracu'!" a spus fantele şi a luat de la ea două dintre ciupercile mari, delicatesa preferată a fetei, mîngîind apoi pălăriile lor netede. „Şi de ce aş avea Vărul tău ne-a oferit, lui Greg şi umilului vostru slujito:

268

"1

demonstraţie tonifiantă de Skrotomoff oriental sau cum s-o fi numind."

A cerut vin, dar sticlele rămase fuseseră dăruite păsto­rilor misterioşi din luminişul învecinat, pe care însă aceştia îl părăsiseră după ce poate că îl trimiseseră pe lumea cea­laltă şi-1 îngropaseră pe unul dintre tovarăşii lor - dacă gulerul tare şi cravata reptiliană atîrnate de o creangă de salcîm erau ale aceluia. Buchetul de trandafiri dispăruse. Ada poruncise să fie pus înapoi în portbagajul maşinii con­telui - de ce să-1 prăpădească pe ea, mai bine să i-1 dea, a zis fata, surorii drăgălaşe a lui Blanche.

Iar acum Mademoiselle Lariviere a bătut din palme ca să-i trezească din siestă pe Kim, vizitiul faetonului ei, şi pe Trofim, surugiul cu barbă blondă al copiilor. Ada şi-a ţinut strîns ciupercile şi tot ce a găsit Percy pentru Handkuss a fost un pumn rece.

„Mă bucur al naibii că te-am întîlnit, bătrîne", a spus el şi 1-a bătut uşor pe umăr pe Van, gest interzis în mediul lor social. „Sper să joc din nou cu tine. Mă-ntreb", a adăugat el cu voce scăzută, „dacă tragi la ţintă tot aşa de bine cum te lupţi".

Van 1-a urmat pînă la automobilul decapotabil.

„Van, Van, vino aici, Greg vrea să-şi ia rămas-bun!" a strigat Ada, dar el nu s-a întors.

„E o provocare, me faites-vous un duel?" s-a interesat Van.

Percy, la volan, a zîmbit, şi-a mijit ochii, s-a aplecat spre tabloul de bord, a zîmbit din nou, dar n-a spus nimic. Clic-clic a făcut cheia în contact, apoi motorul a început să duduie şi Percy şi-a pus mănuşile.

„Quand tu voudras, mon gars^u, a spus Van, lovind aripa cu palma şi folosind groaznica persoană a doua singular a dueliştilor din vechea Franţă.

Maşina a ţîşnit înainte şi a dispărut.

Van s-a întors la locul picnicului. Inima îi bătea prosteşte, să-i spargă pieptul; în trecere, i-a făcut semn cu mîna lui Greg, care discuta cu Ada la mică distanţă de drum.

„Zău, te asigur", îi spunea el, „vărul tău n-are nici o vină. Percy a început - şi a fost înfrînt într-un meci corect de *^uptă Korotom, cum se practică în Teristan şi Sorokat. Sînt ^Slgur că tata îţi poate spune totul despre acest gen de luptă".

269

„Eşti un scump", i-a răspuns Ada, „dar cred că mintea nu-ţi merge prea bine".

„în prezenţa ta nu-mi merge niciodată", a remarcat Greg şi a încălecat pe motorul lui tăcut şi negru, urînd motoci­cleta, urîndu-se pe sine, urîndu-i şi pe cei doi mardeiaşi.

Şi-a potrivit ochelarii de protecţie şi s-a îndepărtat lin. Mademoiselle Lariviere s-a urcat la rîndul ei în faeton şi dusă a fost, prin panorama pestriţă a drumului forestier.

Lucette a alergat la Van şi, aproape îngenunchind, 1-a cuprins cu braţele în jurul coapselor pe verişorul ei cel mare. A stat atîrnată de el un moment. „Vino-ţi în fire", a spus Van, ridicînd-o, „şi să nu-ţi uiţi flanela. Doar n-o să mergi în pielea goală".

Ada s-a apropiat agale. „Oho, eroul meu!" a spus ea fără să-1 privească, cu aerul acela de nepătruns care nu te lasă să ghiceşti dacă exprimă sarcasm sau extaz sau o parodie a unuia ori a altuia dintre sentimente.

Legănînd coşul cu ciuperci, Lucette psalmodia:

„He screwed of a nipple, He left him a cripple..."

„Lucy Veen, încetează!" a strigat Ada la drăcuşor şi Van, prefăcîndu-se indignat la culme, a scuturat mica încheietură a mîinii pe care o ţinea, în vreme ce clipea amuzat în partea cealaltă, spre Ada.

Astfel, tînărul trio, ce părea lipsit de griji, s-a deplasat spre trăsura care aştepta. Plesnindu-şi coapsele în disperare cu palmele, vizitiul îl lua la refec pe un valet ciufulit, care apăruse de sub un tufiş. Băiatul se ascunsese să se delecteze în tihnă cu un exemplar hărtănit din Tattersalia, cu imagini ale unor cai de curse extraordinari, fantastic de alungiţi, şi fusese uitat acolo de camionul în care se încărcase vesela murdară şi slujitorii istoviţi.

El se cocoţase pe capră, lîngă Trofim, care a adresat un „ptrruu" vibrant murgilor lăturaşi, în vreme ce Lucette stu­dia cu ochii ei verzi, ce se întunecau, cum să ocupe obişnuita ei banchetă.

„Va trebui s-o iei pe genunchiul tău de frate vitreg", a spus Ada într-un aparteu neutru.

270

1

„Dar n-o să obiecteze La maudite riviere T a spus el absent, încercînd să prindă de coadă senzaţia rederulării sorţii.

„Lariviere se poate duce să se" (şi buzele palide ale Adei au repetat gluma proastă şi grosolană). „E valabil şi pentru Lucette", a adăugat ea.

„Vos «viragences» sont assez lestes", a remarcat Van. „Eşti foarte furioasă pe mine?"

„Oh, Van, nu sînt! De fapt, sînt încîntată că ai învins. Dar azi am împlinit şaisprezece ani. Şaisprezece! Mai în vîrstă decît bunica la vremea cînd era la primul ei divorţ. E ultimul meu picnic, cred. Copilăria s-a dus. Eu te iubesc. Tu mă iubeşti. Greg mă iubeşte. Toată lumea mă iubeşte. Sînt sufocată de dragoste. Grăbeşte-te sau ea o să-şi ia nasul la purtare... Lucette, lasă-1 imediat în pace!"

în cele din urmă, trăsura a pornit în călătoria plăcută

spre casă.

„Au!" a gemut Van în timp ce primea povara rotunjită, explicînd crispat că se lovise cu rotula dreaptă de o piatră.

„Bineînţeles, cine vrea să facă pe cocoşul..." a murmurat Ada şi a deschis la funda de culoarea smaraldului cărţulia cafenie cu ornamente de aur (un mare succes, o dată cu dispariţia stropilor de soare) pe care începuse s-o citească în timpul călătoriei spre locul picnicului.

„Eu îmi imaginez un mic joc de-a cocoşul", a spus Van. „M-a lăsat cu o furnicătură, asta din mai multe motive."

„V-am văzut... cînd vă jucaţi de-a cocoşul", a spus Lucette, întorcîndu-şi capul.

„Sst-sst!" a rostit Van.

„Mă refer la tine şi la el."

„Fetiţo, impresiile tale nu ne interesează. Şi nu mai întoarce capul în spate tot timpul. Ştii că ai rău de trăsură

cînd drumul..."

„Coincidenţă: «Jean qui tâchait de lui tourner la tete...»" a dres Ada lucrurile fără multă vorbă.

„...cînd drumul «iese din tine», cum a spus o dată sora ta cînd era de vîrsta ta."

„Aşa-i", a reflectat melodios Lucette.

Ea fusese convinsă să-şi pună ceva pe trupul ca mierea cafenie. Tricoul ei alb furase o mulţime de lucruri din mediul lui recent - ace de pin, o fărîmă de muşchi, o firimitură de

271

chec, o omidă tînără. Pantalonii ei scurţi, deosebit de bine umpluţi, se pătaseră cu purpură de afine. Părul ei cu reflexe de ambră fîlfîia şi-i atingea faţa lui Van şi avea mireasma unei veri trecute. Miros de familie; da, coincidenţă - un set de coincidenţe uşor dislocate; arta asimetriei. Ea s-a aşezat în poala lui, grea, cu un aer visător, îndopată cu foie gras şi punci de piersici, şi partea din spate a braţelor ei goale, irizate, bronzate, aproape îi atingea faţa - i-o atingea cînd el privea în jos, la dreapta şi la stînga, să verifice dacă luaseră ciupercile. Da, le luaseră. Valetul cel mic citea şi se scobea în nas - judecind după mişcările cotului său. Fundul solid al Lucettei şi coapsele ei reci păreau să se scufunde din ce în ce mai adînc în ni&ipul mişcător al trecutului deformat de legendă, reformulat ca-n vis, ireal. Aşezată lîngă el, Ada dădea paginile mai mici ale cărţii ei mai repede decît băiatul de pe capră şi era, desigur, fermecătoare, obse­dantă, eternă şi mai atrăgătoare, mai sumbru ardentă decît cu patru veri în urmă - dar acum era acest alt picnic pe care îl retrăia şi erau coapsele catifelate ale Adei pe care le ţinea, ca şi cum ea ar fi fost prezentă în duplicat, în două fotografii color diferite.

Printre şuviţele de mătase arămie, Van se uita pieziş la Ada, care-şi ţuguia buzele spre el, sugerînd că îi transmite un sărut (iertîndu-1 cel puţin pentru rolul lui în încăierare!). Şi numaidecît s-a întors la volumaşul ei legat în piele de viţel, Ombres et couleurs, o ediţie din 1820 a nuvelelor lui Chateaubriand, cu viniete pictate cu mîna şi mumia plată a unei anemone presate. Petele şi întunericul ţinutului pădu­ros treceau peste cartea Adei, peste faţa ei şi braţul drept al Lucettei, pe care Van nu s-a putut stăpîni să nu sărute o înţepătură de ţînţar, ca tribut pur adus duplicării. Sărmana Lucette a furişat o privire languroasă spre el şi a privit din nou în altă parte, la ceafa roşie a surugiului, a acelui alt surugiu care-i bîntuise visele cîteva luni.

Nu vrem să urmărim gîndurile care o nelinişteau p^e Ada, a cărei atenţie acordată cărţii era mult mai superficială decît părea. Nu le vom urmări - de fapt, n-avem nici o şansă să le urmărim -, fiindcă gîndurile sînt rememorate mult mai palid decît umbrele şi culorile sau pulsaţiile poftelor trupeşti tinere sau un şarpe verde în paradisul întunecat

272

De aceea, ne simţim mai bine stînd în Van, în vreme ce Ada stă în Lucette şi amîndouă stau în Van (şi toţi trei în mine, adaugă Ada).

El şi-a amintit, cu o tresărire de plăcere, de fusta indul­gentă purtată de Ada atunci, fusta atît de rupăreaţă, cum spuneau fufiţele din Chose, şi regreta (zîmbi) că Lucette îşi pusese azi şortul ăla cast şi Ada pantaloni porumb depă-nuşat (rîse). în cursul nefericit al celor mai supărătoare indispoziţii, uneori (dădu din cap foarte grav), uneori apar dimineţi plăcute de odihnă perfectă şi nu datorită vreunei pilule sau poţiuni binecuvîntate (indicînd harababura de pe noptieră) sau cel puţin fără ca noi să ştim că mîna iubitoare a disperării ne-a strecurat drogul.

Van a închis ochii pentru a se concentra mai bine asupra torentului auriu al bucuriei ce se intensifica. Mulţi, vai, mulţi ani mai tîrziu, el îşi amintea uimit (cum puteai oare să suporţi un asemenea extaz ?) momentul acela de fericire totală, eclipsa completă a durerii pătrunzătoare şi pustii­toare, logica îmbătării, argumentul circular, în sensul că şi fata cea mai excentrică n-are cum să nu fie credincioasă dacă iubeşte pe cineva aşa cum acel cineva o iubeşte pe ea. Privea cum brăţara Adei scînteia în ritmul balansului tră­surii şi buzele ei pline, uşor despărţite în profil, arată în soare polenul roşu al unei rămăşiţe de ruj care se usca pe scurtele linii transversale ale texturii lor. A deschis ochii: brăţara strălucea într-adevăr, dar buzele ei pierduseră orice urmă de ruj şi certitudinea că, într-un alt moment, el le va atinge pulpa palidă ameninţa să descarce o criză tainică sub Povara solemnă a altui copil. Dar gîtul strălucind de sudoare al micii mandatare era înduioşător, imobilitatea ei încre­zătoare avea un efect liniştitor şi, în fond, nici o frecare furişă nu putea concura cu ce îl aştepta în umbrarul Adei. Un junghi în rotulă i-a venit în ajutor şi cinstitul Van s-a dojenit fiindcă încercase să folosească o micuţă nevoiaşă în locul prinţesei din basm, „a cărei carne preţioasă nu trebuie ^Sa se înroşească cu urma unei mîini pedepsitoare", zice ^ierrot în versiunea lui Peterson.

O dată ce flacăra aceea trecătoare s-a stins, starea lui de ^sPirit s-a schimbat. Ceva trebuia să fie spus, o poruncă ^trebuia să fie dată, problema era sau putea deveni gravă.

273

Erau pe punctul de a intra în Gamlet, cătunul rusesc, de la care un drum străjuit de mesteceni ducea repede la Ardis. O mică procesiune de nimfe-ţărănci cu basmale, nespălate, fără îndoială, dar minunat de frumoase, cu umeri lucioşi şi goi şi sîni bogaţi, despărţiţi sus şi înălţaţi ca nişte lalele de corsetele lor, umblau prin crîng şi cîntau un vechi cîntecel în engleza lor înduioşătoare:

Thorns and nettles For silly girls: Ah, torn the petals, Ah, spilled the pearls ! (Spini şi urzicuţe Pentru fete prostuţe: Ah, rupte-s petalele, Ah, risipite-s perlele!)
„Ai un creionaş în buzunarul de la spate", i-a spus Van Lucettei. „Pot să ţi-1 împrumut? Vreau să notez cîntecul ăla."

„Dacă nu mă gîdili acolo", a spus copila.

Van a întins mîna spre cartea Adei şi a scris pe pagina de titlu, în timp ce ea îl urmărea cu priviri prudente şi ciudate:

Nu doresc să-1 mai văd.

Vorbesc serios

Spune-i lui M. să nu-1 primească sau eu plec.

Nu aştept răspuns.

Ea a citit şi încet, în tăcere, a şters rîndurile cu partea de sus a creionului, pe care i 1-a restituit lui Van, iar el 1-a pus înapoi, unde fusese.

„Eşti teribil de agitat", a remarcat Lucette, fără să se întoarcă spre el. „Data viitoare", a adăugat ea, „n-am să-1 mai las să-mi ia locul".

Acum au intrat în fuga trăsurii pînă lîngă verandă ş¹ Trofim a trebuit să-i dea o scatoalcă cititorului mititel în haină albastră, ca să-1 facă să lase cartea deoparte şi să sară să-i dea mîna Adei, ajutînd-o să coboare din trăsură.

40
274

Van stătea întins în cuibul lui reticular, sub liriodendroni, şi se delecta cu opiniile lui Antiterrenus despre Rattner. Genunchiul îl duruse toată noaptea, însă acum, după prînz, se simţea ceva mai bine. Ada se dusese călare la Ladore, unde, spera el, va uita să cumpere scîrbosul ulei de tere­bentină pe care Marina îi spusese să i-1 aducă.

Valetul lui se îndrepta spre el, traversînd pajiştea, urmat de un mesager, un tînăr subţirel, îmbrăcat în piele neagră din cap pînă-n picioare. De sub casca lui cu vizieră scăpau cîrlionţi castanii. Ciudatul copilandru s-a uitat în jur, luînd o postură exagerată - atitudine de actor amator - şi i-a înmînat lui Van o scrisoare pe care era scris „Confidenţial".

Dragă Veen,

Peste cîteva zile trebuie să plec în străinătate pentru o perioadă scurtă de serviciu militar. Dacă doreşti să mă vezi înainte de a pleca, voi fi bucuros să te întîlnesc (pe tine şi alţi gentlemeni pe care vei dori să-i aduci cu tine) mîine în zori, în locul unde şoseaua Maidenhair traversează uliţa Tourbiere. Dacă nu, te rog să confirmi într-o notă scurtă că nu-mi porţi pică, aşa cum nu nutreşte nici o ranchiună în privinţa ta, sir, sluga dumitale preaplecată,

Percy de Prey.

Nu, Van nu dorea să-1 întîlnească pe conte. I-a spus-o mesagerului drăgălaş, care stătea cu o mînă-n şold şi ^Un genunchi întors spre exterior, ca un figurant aşteptînd ^Semnalul să se alăture ţopăitorilor în dansul popular creat ^ aria lui Calabro.

275

„Un moment", a adăugat Van. „Sînt foarte curios să ştiu -asta s-ar putea lămuri într-o clipită după copacul ăla - ce eşti tu, băiat de grajd sau fată de hogeac?"

Mesagerul n-a replicat şi a fost condus de Bout, care chicotea. Un mic ţipăt ascuţit, venit de după dafinii care ascundeau plecarea lor, sugeră, o ciupitură necuviincioasă.

Era greu de stabilit dacă misiva stîngace şi pretenţioasă fusese dictată de teama că plecarea contelui peste mări, ca să lupte pentru ţara sa, ar putea fi interpretată ca o eschivare de la alte obligaţii, mai personale, sau dacă esenţa ei conci­liantă îi fusese cerută lui Percy de vreo anumită persoană -poate o femeie (de pildă mama lui, născută Praskovia Lanskoi). Oricum, onoarea lui Van n-a avut de suferit. S-a dus şchiopă-tînd la cea mai apropiată pubelă şi, după ce a ars scrisoarea cu plicul ei albastru cu blazon, şi-a alungat incidentul din minte, remarcînd doar că acum cel puţin Ada nu va mai fi hărţuită de atenţiile individului.

Ea s-a întors după-amiaza tîrziu - fără unguent, slavă Domnului! El încă trîndăvea în hamacul atîrnat foarte jos şi părea mai degrabă abandonat şi îmbufnat, dar, după ce şi-a aruncat privirile în jur (cu mai multă graţie firească decît mesagerul cu plete castanii), ea şi-a ridicat voalul, a îngenuncheat lîngă el şi 1-a alinat.

Două zile mai tîrziu, cînd a fulgerat (o imagine veche, menită să sugereze amintirea fulgerătoare a unui vechi fînar), Van şi-a dat seama că fulgerul aducea laolaltă, într-o confruntare lividă, doi martori tainici. Ei stăruiau în mintea lui din prima zi a întoarcerii fatidice la Ardis. Unul mur­mura, fără să-1 privească în ochi, că Percy de Prey era doar un partener de dans, un curtezan neînsemnat, şi aşa avea să fie întotdeauna; celălalt insinua întruna, cu insistenţă spec­trală, că un necaz necunoscut ameninţa încă însăşi sănăta­tea psihică a amantei palide şi necredincioase a lui Van.

în ziua care a precedat cea mai nenorocită zi din viaţa lui, a constatat că-şi poate îndoi genunchiul fără să aibă dureri, dar a făcut greşeala să li se alăture Adei şi Lucettei la un prînz improvizat, pe un teren de crochet lăsat de izbelişte de multă vreme, şi s-a întors acasă cu greu. înotul în piscină şi o baie de soare i-au priit totuşi şi durerea practic îi trecuse cînd, în căldura domoală a după-amiezii

276

1

lungi, Ada s-a întors din una dintre „bramburelile" ei lungi, cum îşi numea tînăra hoinărelile ei botanice prelungite, rapid şi întrucîtva cătrănită, fiindcă florula producea de-acum îndeosebi plante obişnuite, foarte cunoscute, şi puţine exem­plare deosebite. Marina, într-un capot somptuos şi cu o oglindă ovală, mare, fixată în faţa ei, stătea la o masă de toaletă albă scoasă afară, pe gazon, unde o coafa Monsieur Violette de Lyon şi Ladore, senil, dar încă făcător de minuni. Era o activitate în aer liber neobişnuită, pe care ea o explica şi o scuza prin faptul că şi bunicii ei îi plăcuse qu'on la coiffe au grand air, astfel încît să facă faţă zefirilor (aşa cum duelistul îşi întăreşte braţul hoinărind cu un vătrai în mînă).

„E cel mai bun actor al nostru", a spus ea, arătîndu-i-1 pe Van lui Violette, care 1-a confundat cu Pedro şi s-a înclinat cu un air entendu.

Van aştepta cu nerăbdare să facă o mică plimbare de convalescenţă cu Ada înainte de a se îmbrăca pentru cină, însă ea i-a spus, în timp ce se lăsa pe un scaun de grădină, că e stoarsă de puteri şi murdară şi trebuie să se spele pe faţă şi pe picioare şi să se pregătească pentru canon - adică să o ajute pe mama ei să-i facă să se simtă bine pe cineaştii aşteptaţi să sosească mai tîrziu, seara.

„L-am văzut în Sexico", a murmurat Monsieur Violette către Marina, ale cărei urechi erau astupate de mîinile lui, în vreme ce el îi schimba poziţia capului cînd într-o direcţie, cînd în alta, şi-i urmărea reflectarea în oglindă.

„Nu, s-a făcut tîrziu", a mormăit Ada, „şi, în plus, i-am promis Lucettei..."

El a insistat, şoptind vehement, deşi ştia totuşi prea bine că era inutil să încerci să-i schimbi hotărîrea, îndeosebi cînd era vorba de dragoste. Dar, în mod inexplicabil şi minunat, buimăceala Adei s-a topit şi în privirile ei a apărut un licăr de bucurie liniştită, ca şi cum înţelesese dintr-o dată că se eliberase de o spaimă. Tot astfel, copilul poate privi în spa­ţiu, zîmbind sfios, atunci cînd îşi dă seama că visul cel rău ^s-a terminat sau că uşa rămăsese descuiată şi că poate să ^se scalde nepedepsit în cerul devenit prietenos. Ada şi-a eliberat umărul de gentuţa pentru plante şi, sub privirea binevoitoare a lui Violette, care îi urmărea peste capul

277

oglindit al Marinei, cei doi s-au îndepărtat şi au căutat izolarea relativă a aleii parcului, unde ea îi prezentase cîndva jocurile cu umbră-şi-strălucire. El a cuprins-o în braţe, a sărutat-o şi iar a sărutat-o, ca şi cum ea s-ar fi întors dintr-o călătorie lungă şi periculoasă. Zîmbetul ei avea o dulceaţă neaşteptată şi deosebită. Nu era zîmbetul viclean, demonic, al ardorii amintite sau promise, ci lumina omenească aleasă a fericirii şi neputinţei. Toate sforţările lor pasionate de bucurie a sexului, de la Fînarul în Flăcări la pîrîul Burnberry, nu însemnau nimic în comparaţie cu acest zaicik, acest „strop de soare" al spiritului zîmbitor. Puloverul ei negru şi fusta neagră cu buzunare de şorţ şi-au pierdut semnificaţia de „în-doliu-pentru-o-floare-pierdută", pe care Marina o ataşase din capriciu de rochia ei (,/iemedleno pereodetsia, schimb-o imediat!" strigase ea în oglinda cu ape verzi); în schimb, căpătase farmecul unei uniforme demodate de şcolăriţă lyaskană. Au stat frunte pe frunte, bronz pe alb, negru pe negru. El îi susţinea coatele, ea îşi plimba degetele flexibile peste clavicula lui şi cît de mult o „Iad6ra" el, spunea Van, mireasma brună a părului ei ameste-cîndu-se cu tulpini de crini zdrobite şi cu ţigări turceşti şi cu istovirea ce vine de la ibovnică. „Nu, nu, te rog!" a spus ea, trebuie să mă spăl, repede-repede, Ada trebuie să se spele, dar au mai rămas îmbrăţişaţi cîteva clipe nemuritoare pe aleea liniştită, bucurîndu-se, aşa cum nu se mai bucura­seră niciodată înainte, de sentimentul „fericiţi-pe-vecie" de la sfîrşitul basmelor fără de sfîrşit.

E un pasaj frumos, Van. Am să plîng toată noaptea (inter­polare de dată recentă).

Cînd Ada a fost atinsă de ultima rază de soare, gura şi bărbia ei străluceau, udate de bietele lui săruturi zadarnice. Ea a clătinat din cap, spunînd că trebuie într-adevăr să se despartă, şi i-a sărutat mîinile, aşa cum făcea doar în momen­tele de tandreţe supremă, apoi s-a îndepărtat repede şi ei s-au despărţit cu adevărat.

O orhidee comună, condurul-doamnei, era tot ce se ofilea în gentuţa uitată pe o masa din grădină, gentuţă pe care acum o tîra pe scări după ea. Marina şi oglinda dispăruseră. El şi-a dat jos echipamentul de antrenament şi a făcut oi

278