Andrei CAŞENCO *** Nicolae Dabija coboară cât mai jos în interiorul cuvântului, îl scobeşte şi îl cioplește cu artă
de făurar sau de dăltuitor în piatră, pentru ca ideea să se încrusteze cât mai adânc în miezul
metalului sau al lemnului sculptat, asemenea unei porţi măiestre din Maramureş.
Conștiință activă şi tăietură de luptător, Nicolae Dabija oficiază liturghia tragică a unei
suferinţe fără limite, aşa cum o văzuse şi Goga la timpul său şi descoperă lumina protectoare a
unei sacralităţi tragice, dar care tocmai de aceea îşi încordează braţele de arcaş, ca săgeata
cuvântului să zboare cât mai sus, ca acolo unde va cădea să ridice o mănăstire de cuvine.
S-a spus despre romanul lui Nicolae Dabija că ar fi un roman politic, un roman justiţiar sau
un roman de dragoste. Niciuna din aceste categorisiri nu e greşită, doar atât că este una
restrictivă, deoarece „Tema pentru acasă” este câte ceva din toate acestea la un loc, fiind
înainte de toate o carte despre vină şi ispăşire, despre stăpâni şi sclavi, despre raportul dintre
individ şi istorie, dintre lumea privilegiaților şi lumea condamnaţilor, despre „mancurtizare” şi
transformarea omului simplu în simplu executant al ordinelor şi ucazurilor venite de sus, despre
dezumanizare, dar şi despre salvarea prin credinţă. Idei tolstoiene şi dostoievskiene, ca şi
reminiscenţe din lumea sacrificaţilor a lui Soljeniţîn pot fi identificate aici ca o formă de protest
şi de condamnare a stalinismului, a puterii cnutului pe care acesta o introduce la scară
generalizată, împotriva căruia n-ai cum să lupţi decât prin credinţă.
Salvarea limbii, salvarea cuvântului şi prin cuvânt este de fapt înţelesul major al acestei
cărţi, plină de harul cuvântului meşteşugit.