momente am rămas cu ochii în gol, ca să-mi imaginez mai bine situaţiile, să le trăiesc şi eu, să
mă înfior... Pentru că romanul nu ne relatează, nu ne afirmă, ci mai degrabă ne întreabă. În
fine, pentru că el ne impune să ne rezemăm măcar pentru câteva clipe capul de gândurile
noastre şi să medităm.
Acest roman, care ne relevă şl un model de structurare şi portretizare narativă, nu poţi să-l
citeşti decât omeneşte, participativ, cu întreaga ființă. Pentru că el are suflet. E viu. E un
organism viu. De atâta şi are atâția cititori. Fiindcă fiecare îi simte respiraţia, pulsul. Şi
adevărul. El vede în acesta o oglindă a vieţii. Dar nu o oglindă obișnuită, impasibilă, ci una cu
nerv, cu artistism, creativă, multilaterală, captivantă.
Când citeam romanul a doua oară, uneori chiar mi se părea că nu eu, ci el mă citea pe
mine. Nu mai zic de cei care, într-un fel sau altul, chiar au împărtășit, într-adevăr, soarta lui
Mihai şl a Mariei.
Tema pentru acasă , în multe locuri, chiar că-i citeşte pe ei. Poate chiar mai
bine decât ei îl puteau citi. Cu toate că romanul, cu marea lui concentrare de trăiri (de
compasiune, de dragoste, de ură, de lipsuri elementare, de prezenţă) le răscolește multă
suferință. Dar el le-o răscolește şi le-o vindecă.
Ce s-a scris despre represiunile comuniste până acum? Poate câteva poezii. Poate nişte
eseuri documentare. Or, după cum Italia a devenit „,celebră” în lume ca ţară a mafiei, tot aşa şi
URSS a devenit imperiu celebru datorită represiunilor asupra persoanei. În acest imperiu
oricând următorul tău pas putea să fie ultimul pas liber. Sau în genere ultimul. Unul din aceste
goluri, abia acum, a venit să-l umple Nicolae Dabija. Golul represiunilor staliniste în proza
naţională. Si l-a umplut cu cinste. A scris, în sfârşit, romanul, care ne lipsea.
Dostları ilə paylaş: