George CĂLIN
***
Cum, între ediţia de la Chișinău şi cea de la Iași au apărut şi ecouri ale receptării, o
înmănunchere destul de cuprinzătoare a acestora arată nu numai succesul, meritat, al
romanului, dar şi câteva dominante simptomatice ale acestuia proces: impactul în egală măsură
reflexiv şi emoțional, aprecierea dată sensului moral-politic al povestii de „dragoste în infern”,
cât şi depășirii acestuia către implicațiile de o mai largă, universală rezonanță, legate de esența
a ceea ce înseamnă omul, de acele valori indestructibile ce îi definesc condiția, raportarea la
„lume”, la ceilalţi, la sine însuşi deopotrivă. Cititori de vârste, ocupații şi nivele diferite au simțit
la lectură – şi e important – relația specială în care stau în Tema pentru acasă deșănțările şi
violenţele criminale ale istoriei, ale politicului, concentrate în versiunea lor cea mai sălbatic
abuzivă imaginabilă, şi o rezistentă ultimă, a omenescului ireductibil, sub „pragul” căruia ființa
noastră s-ar nega pe ea însăşi, înjosită, abrutizată. Gulagul, captivitatea, de orice fel nu pot
reprima şi aspirația spre libertate, gândul la ea, cum nici dragostea nu se lasă închisă în nici un
fel de „cușcă”. Dincolo de toate formele de oprimare, de tentative brutale sau mai învăluite de
a-i anihila ori perverti însăşi esența, omului îi rămâne încă o demnitate interioară, inalterabilă,
care scapă oricărui mecanism represiv, spiritul, gândirea, dragostea nu pot fi, ele, ținute în
lanțuri, spre deosebire de trupuri. Nu e vreun joc gratuit al paradoxului ideea-cheie al unei altfel
de eliberări, tocmai acolo, într-un spațiu carceral, unde cei întemnițați nu prea mai au ce să
piardă: şi asta îi eliberează de frica pe care se mizează atâta în cealaltă închisoare, mai largă,
a statului totalitar.
O sugestie ce revine frecvent în Aprecieri-le din „addenda” e aceea privind posibilitatea
ecranizării romanului şi cred că au dreptate cititorii care s-au gândit la o atare transpunere în
limbajul imaginilor. Filmul, cu gama lui de mijloace estetice, ar răspunde perfect genului de
fluentă narativă din Tema pentru acasă , sintezei speciale de „poveste de dragoste”, opresiune
politică şi interogație morală, cu condiția găsirii acelui regizor în stare de o poetică filmică
a degajării metaforico-simbolicului din cenuşiul şi întunericul imaginilor de Gulag, a captării unui
sublim neretorizat, uimitor în luminozitatea şi limpezimea trăirii lui fără afectare, fără ostentația
unor sublinieri inutile, fără nici un fel de concesii făcute pe calea unei scontări a „efectelor”,
dimpotrivă, lăsând să lucreze, liberă, asupra „publicului” spectator, o grandoare a firescului,
altfel spus acea calitate supremă care distinge debutul de prozator al lui Nicolae Dabija. Până,
însă, la o eventuală (de dorit, într-adevăr) trecere de la pagina literară la film, să ne bucurăm
de lectura unei cărți atât de deosebită, încât ea te supune unei remodelări a nu puține reflexe
de cititor, în materie de story şi „plot”, de motivație şi verosimilitate a personajelor, de stil şi
compoziție, toate supuse de către autor unor reconfigurări de accente, de ritmuri, de reliefuri,
care conduc la modelarea unei poetici aparte, de roman-baladă, în care Zarianka-1 şi oamenii
ei, cu chipurile şi istoriile lor, climatul regimului totalitar, Siberia şi, deasupra a toate, povestea
de dragoste şi sete de libertate a doi români basarabeni, Mihai şi Maria, se încarcă de un
patos credibil, neforțat, căci în el e poezia autentică a însăşi rezistentei omenescului la tot ce-l
amenință, a supraviețuirii valorilor lui, mirabilă, emoționantă, exemplară.
Tema pentru acasă implică, poate, şi un tâlc metatextual: receptarea „temei” romanului –
atât de românească, şi atât de universală – în cheia de lectură a poeticii ei e calea către un
„acasă” al fiecăruia, al oricui: „spațiu” al regăsirii de sine a ființei omului.
Dostları ilə paylaş: |