Maria Augustina HÂNCU, Bruxelles *** În ochii mai multor prieteni care au citit romanul lui Nicolae Dabija, „Tema pentru acasă”,
am descoperit lumina revelaţiei, iar în ochii autorului – conştientizarea succesului. E drept că nu
există succes care să nu ascundă în sine şi ceva din tragedia crucificării. Pentru mine, Nicolae
Dabija a fost şi va rămâne un poet, un mare poet. Nu un Eminescu, un Nichita Stănescu sau un
Grigore Vieru, ci unul aparte – unic şi irepetabil – unul pe care şi l-ar dori, cu siguranţă, oricare
dintre marile literaturi occidentale.
M-am apropiat de filele romanului ca de un stol de fluturi răniţi, gata să se risipească la
prima neatenţie a cititorului. Lectura, însă m-a convins că prozatorul Nicolae Dabija a venit cu
temele făcute. Romanul se aseamănă extrem de mult cu cel care l-a scris: profund şi bătăios,
dar – în acelaşi timp – sensibil şi timid, cu sufletul ca o rană deschisă, pe care o poţi face să
sângereze doar atingând-o cu privirea.
Nicolae Dabija a recurs la o poveste de iubire pe care a trecut-o prin calvarul suferinţei,
reuşind un roman plin de emoţii şi filozofie, un roman din care ai ce învăţa. Iubirea e singura
virtute care ne ajută să rămânem oameni, ca şi cum ne şoptesc buzele Mariei, tânăra cu ochii
„ca cerul de peste brazi”, care se duce în Siberia după Mihai Ulmu, convinsă că fără dânsul
viaţa ei nu are rost.