Tema pentru acasa: roman

Stela POPA, Bucureşti
***
Dintr-un  simplu  „roman  de  dragoste”, Tema  pentru  acasă  devine  treptat  un  roman  al
destinului  uman,  acesta  neputându-se  împlini  decât  prin  suferinţă.  Regăsirea  lui  Mircea,  fiul
pierdut, înseamnă extrapolarea destinului individual asupra destinului umanităţii. Ceea ce duce,
în  finalul  romanului,  la  invocarea  protecţiei  divine  nu  atât  pentru  personaje,  cât  mai  degrabă
pentru lumea situată, aşa zicând, extra muros.
O altă particularitate a romanului lui Nicolae Dabija o constituie dublarea fabulei principale
cu  numeroase  scene  de  conjunctură  cotidiană  în  care  sunt  distribuite  personajele  secundare.
Rostul acestor scene, cărora, mai sus, le-am zis „tablouri”, este acela de a constitui un fundal
amplu, un fel de panoramă a deşertăciunilor. Peste tot, destine încheiate, distruse de un sistem
al cărui cinism este aplicat, după un studiu amănunţit, până în cele mai mărunte detalii. În acest
sens,  romanul  prezintă  o  cazuistică  extrem  de  bogată,  despre  care  s-ar  putea  afirma  că  este
pitorească,  dacă  nu  ar  fi  de-a  binelea  dramatică,  chiar  tragică,  pe  alocuri.  Gândul  mă  duce
îndată  la  Soljeniţîn  şi  la Pavilionul  canceroşilor. De  naţii  diferite,  de  profesiuni  aşijderea,  de
confesiuni  religioase  uneori  antagonice,  de  vârste  felurite,  locuitorii  gulagului  alcătuiesc  un
miniunivers  nu  numai  al  imperiului  bolşevic,  ci  şi  al  lumii  noastre  pământene.  Un  preot  ortodox,
un  rabin  evreu,  un  academician,  pungaşi,  meseriaşi  de  tot  felul,  un  lacheu  regal,  demenţi  şi
sănătoşi mintal, un pictor, un negustor ş.a.m.d. Tot atâtea drame şi  tragedii, rezumate, uneori,
doar  pe  câte  un  sfert  de  pagină.  Ceea  ce,  pe  de  o  parte,  constituie  un  act  de  virtuozitate
naratorială,  iar  pe  de  altă  parte,  sprijină  conflictul  principal.  În  plus,  se  realizează  un  fundal  de
tip realist, prin care se defineşte mai exact universul concentraţionar bolşevic.
Mai  cu  seamă  paginile  despre  Iuiun,  „ultimul  vorbitor  al  limbii  iugrine”.  Un  deţinut, Iuiun  pe
numele  lui,  stăpâneşte  tainele  acestei străvechi  limbi  siberiene.  El  se  izolează  vizibil  de  restul
deţinuţilor, comportându-se ciudat. Cel puţin în aparenţă: „Desena mereu, la lumina zilei sau la
cea a stelelor, fel de fel de cercuri, beţişoare, cifre tainice – cu degetul, cu mâna, cu aşchii de
lemn – în aer, în ţărână, pe zăpadă, pe trunchiuri, pe pereţi, pe mese, iar când vorbea de unul
singur, concentrat în sine, neobservând pe nimeni, parcă gemea, parcă se ruga, parcă dansa,
parcă  ameninţa  cerul,  parcă  descâlcea  cântece.”  Limpede:  obiceiuri  de  şaman,  care
stăpâneşte şi practică taine ancestrale. Simbolismul personajului începe să prindă contur atunci
când  el  îi  destăinuie  lui  Ulmu  că  are  două  sute  de  ani.  Şi  că  îl  va  învăţa  tainele  limbii  iugrine,
„una dintre cele mai vechi din lume”. Când va părăsi lagărul, Mihai Ulmu va avea grijă, mai întâi,
să îşi găsească băiatul, apoi să transmită lingviştilor, la rândul lui, tainele învăţate de la Iuiun.
Nu  mă  interesează  defel  dacă  „limba  iugrină”  va  fi  existat  cu  adevărat,  deoarece  mă
interesează  simbolismul  ei.  Şi  aici,  din  nou,  Nicolae  Dabija  face  dovada  abilităţilor  sale  de
constructor  epic,  prin  conjugarea  celor  două  fire.  Căutarea  şi  găsirea  lui  Mircea,  băiatul  lui
Mihai  şi  al  Mariei,  reprezintă  împlinirea  destinului  individual.  Care  nu  se  poate  realiza  decât
după  parcurgerea  unui  traseu  chinuitor  pentru  individ.  Învăţarea  „iugrinei”  reprezintă  împlinirea
destinului colectiv. Care, la rândul lui, nu se poate realiza decât prin parcurgerea unui traseu la

---

fel  de  chinuitor  pentru  om.  Cum  spuneam  mai  sus,  un  optimism  amar,  într-un  univers  bătând
către  cenuşiu.  Sesizăm  acum  mai  bine  semnificaţia  titlului.  „Tema  pentru  acasă”  are  în  vedere
meditaţia  asupra  destinului  individual,  care  nu  se  poate  împlini  decât  împreună  cu  destinul
celuilalt. Lecţie pe care istoria însăşi s-ar cuveni să o înveţe. Se vede că este însă foarte greu
ori chiar imposibil, de vreme ce rateurile se repetă necontenit.