Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii


OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI RESS



Yüklə 1,08 Mb.
səhifə12/21
tarix06.03.2018
ölçüsü1,08 Mb.
#45033
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   21

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI RESS


1. Eu m-am alăturat opiniei separate a Judecătorului Casadevall, dar aş dori să fac unele remarci suplimentare cu privire la obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova. Curtea a ajuns la concluzia că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova (a se vedea paragrafele 300-331 ale hotărârii) şi că declaraţia anexată la instrumentul de ratificare a Convenţiei de către Republica Moldova este o referire la situaţia de facto cu privire la exercitarea controlului. Chiar şi în absenţa controlului efectiv asupra regiunii transnistrene, Republica Moldova are obligaţia pozitivă, în conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, să ia măsurile pe care ea le poate lua în conformitate cu dreptul internaţional pentru a asigura reclamanţilor drepturile garantate de Convenţie. Curtea a constatat corect că există jurisdicţie în astfel de circumstanţe, chiar dacă un Stat Contractant este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa pe întregul său teritoriu, datorită unei situaţii de facto de constrângere, precum existenţa unui regim separatist. Suveranitatea Republicii Moldova asupra întregului său teritoriu nu a fost şi nu este contestată de către comunitatea internaţională, nici chiar de către Federaţia Rusă care, datorită prezenţei trupelor sale militare, exercită controlul asupra regiunii transnistrene şi, astfel, are jurisdicţie asupra teritoriului respectiv. Prin urmare, responsabilitatea Federaţiei Ruse, deşi de alt gen, este angajată împreună cu cea a Republicii Moldova. Eu nu împărtăşesc constatarea pe care a făcut-o Curtea în paragraful 333 conform căreia „situaţia de fapt reduce scopul jurisdicţiei”. „Scopul” jurisdicţiei este întotdeauna acelaşi, dar responsabilitatea Statului Contractant, care rezultă din angajamentul asumat de către stat în conformitate cu articolul 1, poate fi considerată ca referindu-se numai la obligaţiile pozitive faţă de persoanele care se află pe teritoriul său, şi nu la toate faptele autorităţilor locale susţinute de forţele separatiste din Transnistria. Cu privire la conceptele de jurisdicţie şi responsabilitate, statul în cauză trebuie să folosească toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune faţă de alte state terţe şi organizaţii internaţionale pentru a continua să asigure protecţia drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

2. Eu sunt de acord cu constatarea din paragraful 335 al hotărârii conform căreia reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar consider că responsabilitatea Republicii Moldova pentru faptele denunţate de reclamanţi şi comise pe teritoriul „RMN”, asupra căruia ea nu exercită o autoritate efectivă, trebuie evaluată în conformitate cu obligaţiile sale pozitive. Este dificil de înţeles cum Republica Moldova ar putea fi considerată direct responsabilă pentru toate faptele regimului transnistrean comise în această parte a teritoriului său. Curtea a conchis, având în vedere complexitatea situaţiei de fapt şi dificultatea de a indica ce măsuri ar trebui luate de către autorităţi pentru a îndeplini în modul cel mai eficient obligaţiile sale pozitive, că Republica Moldova a luat numeroase măsuri în perioada anilor 1991-1992 pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrean. Totodată, aceste măsuri au devenit mai puţin numeroase şi mai puţin intense după ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova la 12 septembrie 1997 şi, practic, au încetat să existe după eliberarea dlui Ilaşcu.

Aşa precum Curtea a declarat corect, această obligaţie de a restabili controlul asupra Transnistriei cere din partea Republicii Moldova, în primul rând, să se abţină de a susţine regimul separatist din „RMN”, în special după anul 1997 şi, în al doilea rând, să ia toate măsurile politice, juridice şi de altă natură de care dispune, îndeosebi cu privire la situaţia reclamanţilor şi la orice încălcare ulterioară a Convenţiei în privinţa lor. Curtea însăşi notează că a avut loc „o reducere a numărului măsurilor juridice menite să afirme autoritatea Republicii Moldova în Transnistria” (a se vedea paragraful 344 de mai sus). Sunt totalmente de acord cu analiza Judecătorului Casadevall că nu există nimic care să justifice concluzia că Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive înainte de eliberarea dlui Ilaşcu în luna mai a anului 2001, iar începând cu această dată ar fi existat semne mai puţin semnificative, dacă au existat, a măsurilor efective pe care Guvernul Republicii Moldova le-ar fi putut lua pentru a asigura drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie.

Este evident că au existat diferite „etape”, mai mult sau mai puţin efective ale eforturilor politice şi juridice, pentru a restabili autoritatea Republicii Moldova pe teritoriul transnistrean şi pentru a pune capăt încălcărilor drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie. După crearea „RMN” în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse, aceasta s-a aflat în permanenţă sub autoritatea efectivă sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse şi a supravieţuit datorită suportului militar, economic, financiar şi politic acordat de către Federaţia Rusă (a se vedea paragraful 392 al hotărârii). În aceste condiţii, era o datorie elementară a autorităţilor Republicii Moldova de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive adresând în mod continuu întrebarea cu privire la soarta reclamanţilor, în special, în relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă. Această lipsă a eforturilor diplomatice şi a argumentelor referitoare la pretinsele violări comise de Federaţia Rusă a fost evidentă după luna mai a anului 2001, dar, de asemenea, în opinia mea – aşa precum, de altfel, a declarat şi Curtea – şi după anul 1997 (a se vedea paragraful 349). Federaţia Rusă, acţionând în calitate de stat garant, a fost acel stat căruia Republica Moldova, în contextul obligaţiilor sale pozitive, ar fi trebuit să i se adreseze în mod intens, invocând responsabilitatea Federaţiei Ruse în conformitate cu Convenţia. Eu nu văd nici o linie care să separe data ratificării în anul 1997 şi prezentul, fie că este vorba de luna mai a anului 2001 sau de orice altă dată.

3. Situaţia în Moldova este diferită de cea descrisă în hotărârea Cyprus v. Turkey ([GC] nr. 25781/94, § 78, ECHR 2001-IV), unde Curtea s-a referit la incapacitatea continuă a Republicii Cipru de a exercita obligaţiile sale conform Convenţiei în Ciprul de Nord, deoarece exista o ocupaţie militară totală a Ciprului de Nord de către Turcia. În această cauză, nu există o ocupaţie a teritoriului transnistrean, chiar dacă există un regim rebel, iar Federaţia Rusă exercită o influenţă decisivă şi chiar un control asupra teritoriului respectiv. Totuşi, Republica Moldova a avut şi continuă să aibă mijloace importante de influenţă pentru a-şi îndeplini obligaţiile sale pozitive, mijloace pe care ea nu le-a folosit cu determinare şi efect. Republica Moldova a adoptat chiar o atitudine de cooperare în diferite domenii ale administraţiei şi a încheiat acorduri administrative cu regimul rebel, fapt care l-a determinat pe Judecătorul Casadevall să vorbească despre o atitudine mai degrabă de acceptare. Totuşi, atunci când un stat este împiedicat de circumstanţe să-şi exercite autoritatea sa asupra unor părţi ale teritoriului său, din cauza unui regim rebel, responsabilitatea sa poate fi angajată, chiar dacă statul respectiv nu arată o astfel de lipsă de angajament sau efort care să constituie o acceptare tacită a activităţilor administraţiei ilegale. Dacă ajungem la concluzia că a existat o acceptare tacită, atunci ar fi dificil să atribuim responsabilitatea pentru încălcarea dreptului internaţional regimului rebel. O astfel de acceptare, de asemenea, ar face dificilă pentru statul în cauză acceptarea suportului din partea statelor terţe în lupta sa împotriva regimului rebel. Pentru statul care acordă un astfel de suport, acest lucru ar putea însemna o intervenţie nejustificată. În consecinţă, o încălcare a unei obligaţii pozitive poate fi constatată de Curte chiar şi atunci când există probe care nu arată în mod clar o atitudine de acceptare a exercitării autorităţii de către un regim rebel pe teritoriul unui stat, dar totuşi duce la o situaţie intermediară, aşa precum este cea din această cauză, unde statul nu a acţionat cu toată determinarea cerută şi efortul care ar fi fost posibil.

4. Nu ţine de competenţa Curţii să excludă orice acord tacit sau acceptare între state în privinţa exercitării autorităţii şi controlului. Dar, în conformitate cu Convenţia, în toate aceste cazuri statul are obligaţia pozitivă să asigure că drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie continuă să fie respectate.

Cea mai importantă întrebare este ce măsuri ar trebui să indice Curtea ca fiind absolut necesare pentru îndeplinirea acestei obligaţii pozitive. În opinia mea, pentru ca un stat să nu fie considerat ca având o atitudine de acceptare a faptelor regimului rebel, el trebuie

(a) să continue protestele sale ferme la nivel bilateral şi internaţional împotriva exercitării ilegale a autorităţii pe teritoriul său;

(b) să continue să ia toate măsurile posibile şi legal acceptabile pentru a restabili controlul pe întregul său teritoriu;

(c) să continue să caute susţinere, bilateral şi internaţional, în special prin intermediul organizaţiilor internaţionale, pentru toate măsurile luate împotriva regimului ilegal, deoarece Statele Contractante trebuie să asigure respectarea drepturilor omului pe întregul lor teritoriu; şi

(d) să nu acorde o astfel de susţinere regimului rebel, încât acesta să poată fi interpretat ca fiind o acceptare clară a exercitării autorităţii de către regimul rebel.

Întrebări despre eficacitatea unor măsuri mai stricte, ca de exemplu o blocadă economică, pentru a asigura protecţia drepturilor omului într-un termen scurt, sau utilitatea cooperării economice, culturale şi de alt gen cu scopul soluţionării situaţiei, sunt chestiuni de evaluare politică şi diplomaţie, la care Curtea, cu precauţie, a încercat să evite să dea un răspuns.

5. Contrar situaţiei din Cipru, relaţiile dintre autorităţile constituţionale moldoveneşti şi autorităţile regimului ilegal din Transnistria nu au fost niciodată totalmente întrerupte. Aşa precum Curtea a subliniat, existau relaţii cu privire la administrarea aeroportului din Tiraspol, un sistem de telefonie comun, acorduri şi cooperare în multe domenii. Deoarece problema este dacă Republica Moldova continuă să exercite jurisdicţie asupra unor părţi ale teritoriului său, toate aceste elemente de cooperare economică, securitate politică şi alte forme de cooperare între autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene, fac dificilă excluderea responsabilităţii Republicii Moldova în această cauză. Prin urmare, situaţia din această cauză este mai asemănătoare cu cea din cauza Assanidze v. Georgia ([GC] no.71503/01, ECHR 2004-…) decât cu cea din cauza Cyprus v. Turkey citată mai sus. În cauza cu privire la regiunea Ajaria, autorităţile constituţionale ale Georgiei au întâmpinat dificultăţi în asigurarea respectării drepturilor garantate de Convenţie pe întregul său teritoriu. În această cauză, obligaţia pozitivă de a restabili autoritatea şi controlul pe întreg teritoriul cere o confirmare continuă şi fermă a ilegalităţii regimului transnistrean şi a drepturilor Guvernului Republicii Moldova asupra întregii ţări. Acest lucru trebuie făcut prin folosirea tuturor puterilor din stat - judecătorească, executivă şi legislativă. Eu nu pot vedea în menţinerea măsurilor juridice numai un efect simbolic. Totuşi, a existat o reducere clară a numărului încercărilor Republicii Moldova la nivel internaţional de confirmare a autorităţii sale în Transnistria, începând cu luna septembrie a anului 1997 şi o diminuare definitivă a eforturilor autorităţilor moldoveneşti de a asigura drepturile reclamanţilor, chiar dacă se iau în consideraţie eforturile intense ale dlui Sturza.

6. Întotdeauna va fi dificil de a evalua un astfel de ansamblu de măsuri, dar, dacă se recunoaşte faptul că Federaţia Rusă a avut jurisdicţie asupra Transnistriei în perioada respectivă şi continuă să exercite controlul în această regiune, atunci se recunoaşte faptul că a existat o lipsă evidentă a protestelor formale, a declaraţiilor sau a altor măsuri adresate Federaţiei Ruse, statelor terţe, Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altor organizaţii internaţionale din partea Republicii Moldova cu scopul de a le influenţa pentru a pune capăt situaţiei ilegale din Transnistria şi situaţiei inacceptabile a reclamanţilor.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

A JUDECĂTORULUI Sir Nicolas BRATZA, LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII ROZAKIS, HEDIGAN, THOMASSEN ŞI PANŢÎRU

1. În timp ce sunt de acord cu concluzia majorităţii Curţii că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată cu privire la încălcările Convenţiei invocate de reclamanţi şi care au fost stabilite de către Curte, eu nu pot să împărtăşesc opinia majorităţii că responsabilitatea Republicii Moldova este în mod similar angajată.

2. Fundamentală pentru această cerere depusă împotriva statelor pârâte este întrebarea dacă reclamanţii trebuie consideraţi ca „aflându-se sub jurisdicţia lor” în sensul articolului 1 al Convenţiei. Dacă se consideră că reclamanţii se află sub jurisdicţia statelor pârâte, responsabilitatea unui stat, în principiu, este angajată în privinţa încălcărilor Convenţiei care au avut loc sau au continuat să aibă loc după intrarea în vigoare a Convenţiei – pentru Republica Moldova, la 12 septembrie 1997, iar pentru Federaţia Rusă, la 5 mai 1998.

3. Aşa cum a fost stabilit în cauza Bankovic & Others v. Belgium and 16 Other Contracting States, nr. 52207/99, §§ 59-61, ECHR 2001-XII), noţiunea de ”jurisdicţie” din articolul 1 al Convenţiei este, în esenţă, de natură teritorială şi numai în cazuri excepţionale faptele comise sau care produc efecte în afara teritoriului unui Stat Contractant pot constitui o exercitare a „jurisdicţiei” în sensul articolului respectiv. Invers, prezumţia că persoanele aflate pe teritoriul unui stat se află sub „jurisdicţia” statului respectiv în conformitate cu Convenţia poate fi respinsă şi, în mod excepţional, responsabilitatea unui stat nu va fi angajată pentru încălcările Convenţiei care au loc pe teritoriul său. Acest lucru este dedus din hotărârea Cyprus v. Turkey ([GC], no. 25781/94, §78, ECHR 2001-IV), unde Curtea s-a referit la ”incapacitatea continuă [a Republicii Cipru] de a-şi exercita obligaţiile sale conform Convenţiei în partea de nord a Ciprului” şi, astfel, la ”regretabila lacună în sistemul de protecţie a drepturilor omului” care ar fi urmat constatarea că reclamanţii nu s-au aflat sub jurisdicţia Turciei.

4. Chestiunile principale care trebuie determinate sunt următoarele: (i) dacă această cauză constituie un caz excepţional în care reclamanţii trebuie consideraţi ca aflându-se sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse, în pofida faptului că, în permanenţă, s-au aflat în afara teritoriului acestui stat şi (ii) dacă, fiind pe teritoriul Republicii Moldova, reclamanţii trebuie consideraţi ca aflându-se sub „jurisdicţia” acestui stat, fiind astfel angajată responsabilitatea statului respectiv sau dacă, în mod excepţional, prezumţia că ei s-au aflat şi continuă să se afle sub jurisdicţia Republicii Moldova este respinsă. Cele două întrebări sunt strâns legate între ele şi depind, aşa precum rezultă clar din hotărârea Curţii, de o analiză detaliată a situaţiei de fapt care a existat şi continuă să existe în regiunea transnistreană începând cu anul 1991 şi până în prezent.



Yüklə 1,08 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   21




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin