Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii

41.  Constantin OBROC
426.  Martorul a fost viceprim-ministru al Republicii Moldova din mai 1990 până în iunie 1992. Din 1993 până în 1996, el a fost consilier al Preşedintelui Snegur în domeniul administraţiei locale. Din 2002, el este consultant independent. În calitate de viceprim-ministru, el se ocupa în special de problemele legate de administraţia locală. În Guvernul Muravschi au fost trei viceprim-miniştri. Martorul a fost numit Preşedinte al Comisiei parlamentare pentru negocierile cu regimul transnistrean. Una din ultimele acţiuni ale acestei Comisii a fost că aceasta a reuşit în 1992 să aducă deputaţii transnistreni în parlamentul moldovenesc. Ulterior, s-a declanşat conflictul armat.

427.  Martorul nu şi-a dat demisia din proprie iniţiativă în iunie 1992. Întregul Guvern Muravschi a fost demis; din cauza situaţiei din Transnistria, a existat o criză între Parlament şi Guvern.

Relaţia dintre Rusia şi Transnistria era foarte clară. Potrivit ultimelor declaraţii ale Preşedintelui Dumei de Stat, dl Seleznev, pe când acesta se afla la Chişinău, indiferent de ceea ce se întâmplă în Transnistria este, în mod intrinsec, legat de Federaţia Rusă.

428.  Martorul nu avea nici o informaţie despre distribuirea armelor de către Armata a Paisprezecea populaţiei transnistrene.

Totuşi, participarea Armatei a Paisprezecea la conflict era un fapt bine cunoscut. El a fost pe larg documentat în presă. În special, au fost implicate tancurile Armatei a Paisprezecea. Martorul nu a fost pe câmpul de luptă, el nu a văzut operaţiunile militare, prin urmare, el nu ar putea descrie în ce măsură Armata a Paisprezecea a participat, cât de mulţi soldaţi au fost implicaţi etc. Însă era foarte clar ce s-a întâmplat; oricine ştia acest lucru.

429.  Martorul nu a participat la negocierile cu ruşii, ci cu populaţia transnistreană. Comisia parlamentară pe care a condus-o el a organizat o reuniune dintre deputaţii aleşi din Transnistria, Ucraina, Moldova şi România. Nici un reprezentant al parlamentului rus nu a fost contactat în contextul negocierilor purtate de Comisie.

430.  Opinia martorului este că procesul Ilaşcu a fost consecinţa unui joc politic la scară largă. Nu au existat motive clare pentru procesul lor. Au existat schimburi de deţinuţi între ambele părţi, însă acest grup a fost exclus.

Dacă partea rusă ar fi dorit eliberarea grupului Ilaşcu, acest lucru ar fi avut loc.

431.  Interesul pentru teritoriul Republicii Moldova a apărut cu mai mult de două secole în urmă, în timpul războiului ruso-turc. În Moldova locuiau mulţi slavi, de exemplu, ruşi şi ucraineni. Aceste state mari au folosit prezenţa populaţiei de origine slavă din aceste state ca o justificare pentru dorinţa de a controla ceea ce se întâmpla în Moldova.

Activităţile de pe malul stâng au fost promovate şi coordonate de autorităţile sovietice. Preşedintele Gorbaciov şi-a trimis reprezentantul, pe mareşalul Akrameev.

432.  Martorul a venit cu o propunere de soluţionare a problemei transnistrene: să le fie dată transnistrenilor o anumită autonomie pentru a se autoguverna, astfel încât frica lor să fie îndepărtată şi ca ei să fie satisfăcuţi. Martorul a sugerat ca regiunea să se numească „Regiune” transnistreană (actualmente aceasta s-a autoproclamat republică), ca să existe o valută comună şi o responsabilitate comună pentru relaţiile externe pe întreg teritoriul Republicii Moldova, ca transnistrenilor să le fie permis să aibă unele simboluri proprii, precum un drapel, şi ca ei să aibă unele forţe militare aflate sub autoritatea lor. O schemă similară a fost propusă şi pentru Găgăuzia. De asemenea, planul implica separarea regiunilor în judeţe şi păstrarea Moldovei ca o entitate unică. Ideea a fost de a da mai multă autonomie populaţiei din regiunea transnistreană şi judeţelor din cauza istoriei lor speciale. Însă această propunere a fost respinsă.

La început, punctul de vedere al autorităţilor transnistrene era identic cu cel al autorităţilor moldoveneşti. Atunci când a fost creată Republica Moldova, nimeni nu a vorbit despre încălcarea drepturilor populaţiei vorbitoare de limba rusă. Însă în această regiune existau alte persoane care aveau obiective separatiste şi de altă natură. În acelaşi timp, Frontul Popular crea condiţii pentru unirea Moldovei cu România. Moldova a trebuit să facă faţă acestor situaţii. Înainte de formarea administraţiei locale a regimului ilegal transnistrean, bineînţeles că autorităţile locale de acolo erau recunoscute. Autorităţile centrale lucrau cu ele; ele au participat la toate activităţile curente. După ce a fost creat regimul separatist de la Tiraspol, malul drept nu a recunoscut autorităţile locale de pe malul stâng. Totuşi, în realitate, moldovenii păstrau legătura cu oamenii de pe cealaltă parte. Situaţia de facto era că ei erau lideri ai regiunii.

Referitor la chestiunea cu privire la recunoaştere, a fost dificil de adoptat o atitudine strict legală, formală, în sensul că, deoarece legalitatea regimului transnistrean nu este recunoscută de Guvernul Moldovei sau de comunitatea internaţională, Moldova nu ar trebui să aibă nici o cooperare de lucru cu acest regim. Aceasta ar fi însemnat că conflictul nu ar fi fost soluţionat niciodată, însă Moldova avea grijă să ajute populaţia.

433. Martorul nu ştia nimic despre faptul că se pretindea că reclamanţii au fost agenţi ai serviciilor secrete moldoveneşti în Transnistria.

434. Nimeni din Guvern nu vroia să folosească forţa pentru a soluţiona conflictul transnistrean, însă, la început, atunci când clădirea miliţiei şi alte clădiri au fost ocupate, Moldova a trebuit să reacţioneze cu forţa.

România are interese în Moldova. Moldovenii şi românii sunt popoare care au aceeaşi origine etnică. România a fost implicată în negocierile din Tighina (Bender). Partea română a acţionat întotdeauna în mod obiectiv, în afara oricărui reproş. Negocierile au dus la un compromis. Ele au făcut ca reprezentanţii locali să se comporte ca reprezentând un stat unic.

435. Guvernul moldovenesc şi autorităţile locale au acordat asistenţă familiilor membrilor grupului Ilaşcu. În calitatea sa de consilier prezidenţial, martorul a primit-o pe d-a Ilaşcu de câteva ori şi i-a organizat întrevederi cu Preşedintele Republicii Moldova.

436. Scopul acordului Elţîn-Snegur din 21 iulie 1992 a fost de a stopa conflictul militar, luptele şi pierderile de vieţi omeneşti. Acest lucru nu a însemnat că Guvernul moldovenesc şi-a abandonat suveranitatea asupra acestui teritoriu.

42.  Mihail SIDOROV
437. La momentul audierilor, martorul era deputat în Parlament şi Preşedinte al Comisiei pentru drepturile omului şi minorităţile naţionale.

Martorul şi-a început cariera ca judecător profesionist. Timp de cincisprezece ani, el a lucrat în sistemul judiciar al Moldovei. El a fost numit judecător cu 30 de ani în urmă. El era membru al Colegiului penal al Judecătoriei Supreme. Din 1981, după cariera sa judecătorească, el a început să lucreze în fostul Soviet Suprem. El a fost şef adjunct al Direcţiei juridice a Secretariatului Sovietului Suprem. În 1991, el a fost demis din funcţia sa de la Chişinău doar deoarece era de origine rusă şi el a luat decizia să plece în Transnistria. El a fost numit şef al Departamentului de Justiţie din Transnistria. Acolo el a lucrat timp de mai puţin de o lună. Până în decembrie 1993, el a lucrat în sfera privată. Din februarie 1994 până în 1998, el a fost deputat în Parlament. Din 1998 până în 2001, el a fost avocat parlamentar.

438. Când a fost ales ca deputat în Parlament în 1994, capitolul din viaţa sa referitor la funcţia sa de şef al Departamentului de Justiţie din Transnistria a fost închis. Nimeni din Comisia Electorală Centrală nu a avut nici o obiecţie. Acolo, martorul nu a auzit nimic despre cazul Ilaşcu.

Faptul că pe parcursul unei perioade scurte el a lucrat pentru regimul separatist din Transnistria nu a constituit un obstacol pentru martor în cariera sa ulterioară din Moldova, în calitate, spre exemplu, de avocat parlamentar.

439. În mai sau iunie 1998, când martorul era avocat parlamentar, soţiile membrilor grupului Ilaşcu au venit la el. Martorul şi colegii săi le-au spus că ele nu aveau nici un mijloc real pentru a soluţiona problema şi că ele vor obţine mai mult ajutor dacă se vor adresa Misiunii OSCE. Ulterior, martorul a lucrat cu OSCE. Alţi cetăţeni din Transnistria s-au adresat martorului cu diferite probleme, însă avocatul parlamentar nu a putut să soluţioneze aceste probleme fără OSCE.

440. Guvernul Moldovei nu avea puterea de a influenţa regimul transnistrean pentru a asigura eliberarea grupului Ilaşcu. După ce regimul ilegal şi-a creat propria administraţie, inclusiv instanţe judecătoreşti, nu a existat nici o relaţie şi nici un canal oficial prin care autorităţile moldoveneşti să poată să-l influenţeze. Peste patru ani după proces, au existat încercări de a face ceva. Înainte de asta, orice încercări ar fi fost inutile, deoarece Moldova nu avea mijloace să soluţioneze problema. Martorul şi-a dat seama că chiar şi reuniunile cu implicarea OSCE nu au schimbat situaţia.

Martorul a participat la reuniuni internaţionale ale avocaţilor parlamentari, deoarece el considera că Moldova nu putea soluţiona problema la nivel intern. Moldova a aderat la Convenţia-cadru cu privire la minorităţi în 1996. În 1997, Moldova a adoptat Legea cu privire la statutul minorităţilor naţionale. Situaţia cu privire la drepturile omului din Moldova a fost discutată la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, unde s-a spus că s-au făcut multe lucruri în Moldova pentru a asigura respectarea drepturilor omului. Guvernul are un departament pentru relaţii interetnice. Minorităţile în Moldova sunt următoarele: 13 % ucraineni, 13 % ruşi, 5 % găgăuzi, 4 % bulgari şi 3 % evrei. Mai mult de 35 % din populaţia Moldovei o constituie minorităţile etnice. În Transnistria 40 % din populaţie sunt moldoveni, 28 % ucraineni şi 22 % ruşi.

441. În martie 1994, imediat după alegerea pentru prima dată a dlui Ilaşcu ca deputat în Parlament, Parlamentul a pregătit condiţiile pentru ca el să poată să-şi exercite mandatul de deputat. În acea perioadă, dosarul Ilaşcu avea o dimensiune politică. Dacă cineva ar fi analizat cazul strict din punct de vedere juridic, poate că ar fi putut acţiona într-un mod mai rapid şi mai constructiv.

Eliberarea dlui Ilaşcu a fost rezultatul unei mişcări politice. Ea nu a rezultat din nici o măsură întreprinsă de autorităţile judiciare.

Guvernul nu a avut nici o posibilitate reală de a întreprinde ceva în cazul Ilaşcu. El nu putea să se ocupe de caz în mod prioritar. În 1997, martorul a fost însărcinat să soluţioneze, împreună cu viceministrul Justiţiei, dl Sturza, problema Ilaşcu. A avut loc o întâlnire dintre dl Sturza şi aşa-numitul ministru al Justiţiei al Transnistriei. Aceasta a fost o întâlnire pur protocolară. Ea nu a schimbat nimic. Ulterior, nu au existat nici un fel de relaţii. Dacă întâlnirile ar fi continuat, problema Ilaşcu ar fi fost invocată, însă lucrurile nu au evoluat astfel.

442. Martorul nu şi-a putut aminti care din cei trei avocaţi parlamentari s-a ocupat de cazul Ilaşcu. Aceasta a avut loc în primele luni după crearea instituţiei avocatului parlamentar. Martorul a avut întâlniri cu OSCE, la care el a ridicat chestiunea cu privire la cazul Ilaşcu. În calitate de deputat, el nu s-a adresat nici unei organizaţii internaţionale cu privire la cazul Ilaşcu. În opinia sa, acestea nu puteau să soluţioneze în Moldova această problemă specifică.

443. Martorul nu ştia că, prin hotărârea din 3 februarie 1994, Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a dispus transmiterea cazului Ilaşcu Procuraturii Generale a Republicii Moldova pentru efectuarea unei noi urmăriri penale. El ştia doar despre propunerea dlui Sturza ca acuzaţiile împotriva grupului Ilaşcu să fie subiect al unui nou proces într-un stat străin.

444. Martorul nu a văzut niciodată dosarul Ilaşcu. Din informaţia pe care o avea el, i s-a părut că principalele prevederi ale procedurii penale au fost îndeplinite – adică, acuzatul a fost învinuit, apărarea a avut acces la dosar, au fost acumulate probe de la martori, au fost aduse probe cu privire la comportamentul de care ei erau acuzaţi şi a avut loc un proces la care inculpaţii au fost prezenţi. Din punct de vedere procedural, martorului i s-a părut că toate standardele procedurii penale au fost respectate. Martorul a recunoscut că sentinţa instanţei judecătoreşti a fost casată ca fiind neconstituţională şi a fost de acord cu faptul că această decizie trebuia implementată. El credea că o instanţă de apel sau recurs ar trebui să analizeze întregul dosar.

În ceea ce priveşte victimele pretinselor crime, opinia martorului era că hotărârea în acest caz va fi legată de soluţionarea întregii probleme transnistrene.

445. În ceea ce priveşte acţiunile ulterioare, ele trebuie analizate prin prisma procedurii penale, în acest sens martorul văzând două posibile scenarii. În primul rând, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova, ca instanţă supremă în stat, să revizuiască cazul. În al doilea rând, se poate începe de la premisa că faptele într-adevăr dovedesc că a fost necesară pornirea unei urmăriri penale: a fost efectuată o urmărire penală, au fost adunate probe, etc. În baza acesteia, cazul trebuie transmis Curţii Supreme de Justiţie spre examinare. Ar trebui să existe o reexaminare a probelor imparţiale în afara contextului politic. Martorul credea că Codul de procedură penală nu conţinea nici o prevedere referitor la ceea ce a fost făcut de Judecătoria Supremă în cazul Ilaşcu. În orice caz, el nu ştia despre alte astfel de cazuri din Transnistria şi Moldova. In fine el a considerat ca fiind evident faptul că standardele internaţionale nu au fost respectate de către Judecătoria Supremă din Republica Moldova.

446. Martorul ştia despre ordonanţa din august 2000 a Procurorului General de încetare a urmăririi penale pornite împotriva procurorilor şi judecătorilor transnistreni care au participat la procesul Ilaşcu. În 1995 sau 1996, Parlamentul moldovenesc a avut o întâlnire cu colegii din Tiraspol, în timpul căreia martorul i-a întrebat pe ultimii de ce ei nu veneau la Chişinău. Deputaţii din Transnistria i-au răspuns că ei nu puteau veni la Chişinău, deoarece împotriva lor a fost pornită o urmărire penală de către Procurorul General al Republicii Moldova. Martorul credea că pornirea urmăririi penale împotriva procurorilor şi judecătorilor transnistreni a fost mai degrabă o decizie politică decât una juridică. La fel, şi anularea ordonanţei de pornire a urmăririi penale a fost o chestiune politică.

447. Martorul a declarat că, atunci când el a fost avocat parlamentar, Moldova avea trei avocaţi parlamentari. El nu-şi putea aminti care dintre ei s-a ocupat în mod special de cazul Ilaşcu. Dacă ei s-ar fi adresat direct administraţiei din Transnistria, ei nu ar fi obţinut nimic. Aceasta s-a confirmat şi prin eforturile lor cu privire la problemele cu care s-a confruntat instituţia din Bender, care trata deţinuţii bolnavi de tuberculoză. Autorităţile locale transnistrene au debranşat-o de la reţelele de electricitate, gaz şi canalizare. Unul din avocaţii parlamentari s-a adresat dlui Smirnov, însă nu a primit nici un răspuns. Centrul pentru Drepturile Omului s-a adresat OSCE, o organizaţie internaţională – singura entitate care avea o anumită influenţă în regiune.

448. Instanţele judecătoreşti funcţionau în oraşele transnistrene de mai mult de zece ani; ele s-au pronunţat în mai mult de 4,000 de dosare penale şi în mai mult de 10,000 de dosare civile. Prin urmare, a apărut întrebarea dacă aceste hotărâri ar trebui sau nu să fie casate, fie ca toate aceste dosare să fie reexaminate, fie să aibă loc o simplă revizuire a acestor dosare la cerere şi, dacă este cazul, printr-o hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie.

449. Criza din 1991-1992 nu a fost rezultatul unor acţiuni spontane. În 1989, în Republica Moldova a fost adoptată o nouă lege cu privire la limbi. Această decizie nu a fost agreată. Ea a dus la faptul că o parte din populaţie a organizat în iunie-iulie 1989 proteste, la care malul stâng al Nistrului, Tiraspolul, a participat activ. Aceasta a constituit primul pas spre separare. În 1990, la Chişinău situaţia s-a înrăutăţit, când anumite forţe politice au început să organizeze activităţi împotriva deputaţilor de pe malul stâng. În Parlament erau 360 de locuri. Unii parlamentari de pe malul stâng au fost bătuţi, organele de ocrotire a normelor de drept nu au întreprins nimic şi, ca rezultat, în jur de 60 de deputaţi de pe malul stâng au părăsit Parlamentul. Ulterior, situaţia s-a înrăutăţit.

Evenimente similare au avut loc şi în Găgăuzia. Parlamentului i s-a cerut să soluţioneze problema prin mijloace paşnice, însă găgăuzii şi transnistrenii au decis să-şi creeze propriile structuri de forţă. Prin urmare, Parlamentul a declarat aceste structuri ca fiind neconstituţionale. În consecinţă, din august 1990, în Moldova existau trei regiuni. După soluţionarea situaţiei din Găgăuzia, doar Transnistria nu se afla de facto sub autoritatea Parlamentului.

Evenimentele din 1990 au evoluat foarte repede. În octombrie 1990, a avut loc un marş al voluntarilor spre sudul Moldovei. Acest marş a fost provocat de proclamarea, în luna august a acelui an, a Republicii Găgăuzia. Aceasta a fost o parte din încercarea de a instala frica în ţară. Din fericire, în partea de sud nu au avut loc lupte sau pierderi de vieţi omeneşti. Conflictul armat a fost provocat de ceea ce s-a întâmplat la Dubăsari la 2 noiembrie 1990, iar ulterior a fost practic imposibil de a stopa evenimentele.

În martie 1992, conflictul armat s-a declanşat mai întâi în Dubăsari, iar apoi în Bender. După aceasta, tot procesul de negocieri s-a destrămat. Parlamentul nu avea acces pe malul stâng. Din 1992, nu au existat relaţii între structurile oficiale. Abia în 1994, Parlamentul a creat o comisie pentru restabilirea relaţiilor dintre structurile oficiale ale Moldovei şi Transnistria. Martorul a fost membru al Comisiei parlamentare pentru soluţionarea problemei transnistrene. Această comisie a format o echipă de investigaţie care să cerceteze ce s-a întâmplat în 1992. În 1995, au avut loc câteva întâlniri cu deputaţii din Transnistria. În 2000, a fost din nou creată o comisie specială pentru soluţionarea problemei transnistrene. În 2001, au avut loc câteva întâlniri, însă, din păcate, în 2002 nu a avut loc nici o întâlnire. Martorul a declarat că el avea mari speranţe în succesul iniţiativei iniţiate de Misiunea OSCE cu participarea Ucrainei şi a Rusiei. El a salutat declaraţia Preşedintelui Voronin şi proiectul de reglementare care a fost elaborat.

450. Martorul a participat la elaborarea Legii cu privire la statutul juridic special la Găgăuziei, care a oferit în 1994 acestei regiuni un statut de autonomie. Între Moldova şi Găgăuzia nu a existat un conflict militar, iar Moldova a sperat că va fi posibil de soluţionat conflictul cu Transnistria în acelaşi fel. Cu regret, războiul din 1992 din Transnistria a cauzat sute de morţi de ambele părţi şi era nevoie de timp pentru ca astfel de răni să se vindece. Martorul credea că dacă politicienii de pe ambele maluri ar dori actualmente să facă un pas înainte, această problemă ar putea fi soluţionată într-o perioadă scurtă de timp.

451. De la sfârşitul lui 1990, în Transnistria a existat un sistem judiciar separat. Nici una din hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti transnistrene nu a fost recunoscută de autorităţile judiciare din Moldova. Condamnarea dlui Ilaşcu şi a grupului său a fost anulată, însă cazul lor nu a fost niciodată examinat de instanţele judecătoreşti din Moldova.

452. Martorul a subliniat că Transnistria există de facto ca un stat suveran, cu propria legislaţie, propriul sistem judiciar şi propriile procese de executare a hotărârilor judecătoreşti. Recent, Transnistria a creat o Curte Constituţională. El a notat că Rusia a insistat întotdeauna asupra menţinerii integrităţii teritoriale a Moldovei, conform situaţiei în anul 1990, ceea ce a fost confirmat prin acordurile cu Federaţia Rusă.

Martorul era de opinia că nu exista nici o responsabilitate a Federaţiei Ruse pentru evenimentele examinate de către Curte. Relaţiile dintre Rusia şi Transnistria erau tensionate. Conducerea din Transnistria nu s-a întâlnit niciodată cu Preşedintele sau Prim-ministrul Federaţiei Ruse, în timp ce Preşedintele şi miniştrii moldoveni au vizitat Transnistria.

453. Referindu-se la influenţa pe care alte state o au asupra Transnistriei, martorul a subliniat că Transnistria era o piaţă liberă. Sursa sa cea mai stabilă de investiţii era capitalul german, însă erau şi unele investiţii belgiene în întreprinderile locale. Potrivit transnistrenilor, valuta lor era imprimată în Germania.

454.  Moldova asigură sistemul de telecomunicaţii pentru Transnistria. În Moldova există un singur „spaţiu” pentru telecomunicaţii. În Transnistria există propria companie de telecomunicaţii, iar populaţia Transnistriei achită facturile pentru telefon acestei companii. Doar telefoanele mobile nu funcţionează în Tiraspol. Campionatul moldovenesc de fotbal include şi Transnistria. Cu adevărat, actuala campioană a Moldovei la fotbal este din Tiraspol şi ea are în Tiraspol un stadion de fotbal foarte bun. Echipa naţională de fotbal a Moldovei urmează să joace cu Olanda la 1 aprilie 2003 pe stadionul din Tiraspol. Prin urmare, în esenţă, Transnistria este o problemă politică.

455. În noiembrie 1990, Parlamentul a adoptat o hotărâre cu privire la măsurile de stabilizare a situaţiei social-economice din Moldova. Această hotărâre a condamnat orice încercări de a soluţiona conflictele interetnice prin forţă. Martorul a lucrat în grupul care a pregătit proiectele de acte relevante. În cadrul Guvernului a fost creat departamentul pentru relaţii inter-etnice. Scopul acestuia era de a proteja minorităţile naţionale. În 2001, a fost adoptată o lege. Însă anterior, în ceea ce priveşte minorităţile etnice, în Moldova exista o problemă gravă.
43.  Pavel CREANGĂ
456. Martorul a fost viceministru al Apărării în perioada mai-iunie 1992. Ulterior, el a fost ministru al apărării din 1992 până în 1997. La momentul audierilor, el era pensionar. Înainte de a fi viceministru al Apărării în 1992, el s-a întors în Moldova în 1990 din Belarus, unde a fost comandant de armată. După ce a lucrat în calitate de consilier cu privire la Cuba, martorul s-a pensionat din armata sovietică şi s-a întors acasă. Ulterior, el a depus jurământul de acceptare a noilor responsabilităţi în Moldova.

Din 1990 până în 1992, el a lucrat la departamentul militar. Din 1997 şi ulterior, el nu a deţinut nici o funcţie oficială.

457. După declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, unele persoane din Moldova doreau să rămână în componenţa Uniunii Sovietice. Ele au urmărit acest scop prin crearea trupelor paramilitare, aşa-numitele gărzi populare, care au devenit forţe separatiste. Moldova nu a putut accepta acest lucru şi a încercat să soluţioneze problema prin mijloace paşnice. Însă, în 1990, ea a fost obligată să creeze batalioane din forţele de rezervă. Ulterior, au început să-şi facă apariţia grupări armate. Din partea sa, Ministerul Apărării a început să întreprindă ceva în mai 1992, când martorul era viceministru. El a fost viceministru al Apărării şi membru al consiliului consultativ al Preşedintelui. În mai 1992, lui i s-a spus să deschidă în Transnistria un centru de comandă.

Nu era un secret că separatiştii primeau ajutor din Odesa şi Moscova. Moldova a încetat să exercite controlul asupra părţii de est a ţării de la sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992.

În 1992, forţele armate moldoveneşti erau compuse din aproximativ zece batalioane, adică şase mii de trupe active în bază permanentă şi aceasta a fost situaţia până la sfârşitul conflictului. Acestea erau compuse din trupe ale Ministerului Afacerilor Interne şi ale poliţiei, precum şi din trei detaşamente de voluntari. Aceasta constituia în total aproape şase mii de trupe active. Forţele transnistrene numărau circa şase mii. Armata a Paisprezecea avea în jur de douăsprezece-paisprezece mii de trupe.

Forţele armate moldoveneşti nu aveau echipament de tipul celui deţinut de separatişti. La început, forţele moldoveneşti aveau o armă automată la zece persoane. Ele nu aveau unităţi corespunzătoare.

Armata a Paisprezecea a oferit separatiştilor echipament şi ajutor. Ofiţerii din gărzile populare veneau din Armata a Paisprezecea, iar Armata a Paisprezecea îi aproviziona cu arme.

Martorul a avut o întâlnire cu Iakovlev, care i-a spus că transnistrenii aveau mii de arme. Sub pretextul sechestrării, folosind copii şi femei, a fost transmis un număr mare de arme. Au fost transferate în jur de 30 de tancuri, 32 de maşini de luptă blindate, 24 de unităţi de artilerie, mortiere, lansatoare de grenade anti-tanc, artilerie anti-tanc şi unităţi anti-aeriene. Comandantul Armatei a Paisprezecea, generalul Lebed, a declarat la televiziune că el personal a chemat şi a înarmat doisprezece mii de soldaţi pentru transnistreni şi că el personal a făcut posibilă existenţa forţelor armate transnistrene. Operaţiunile forţelor armate transnistrene erau desfăşurate sub controlul ofiţerilor Armatei a Paisprezecea.

Tancurile care au apărut pe podul de pe Nistru aparţineau Armatei a Paisprezecea. Tancurile aveau numere pe ele.

Martorul a declarat că el avea documente cu privire la transmiterea armelor către separatişti de către Armata a Paisprezecea şi a adăugat că, posibil, documentele se mai află încă la Ministerul Apărării. Predarea fizică sau transferul este o chestiune. Un transfer formal în baza documentelor oficiale este o cu totul altă chestiune. Separatiştii au „sechestrat” arme de la Armata a Paisprezecea folosind copii şi femei. Tancurile care au fost sechestrate cu ajutorul scuturilor umane au fost de la regimentul 183 de infanterie motorizată, precum şi de la alte unităţi ale Armatei a Paisprezecea. Sub pretextul unei sechestrări cu folosirea scuturilor umane, a femeilor şi copiilor, în realitate a avut loc un transfer.

Armamentul şi echipamentul în cauză nu putea fi parte din proprietatea DOSAAF. DOSAAF-ul avea, într-adevăr, un milion de patroane, însă doar arme foarte uşoare. DOSAAF-ul nu avea deloc arme de luptă.

458. Unităţile armate transnistrene erau mai bine echipate decât unităţile moldoveneşti. Ele aveau tancuri, în timp ce moldovenii nu aveau nici măcar un singur tanc. Ei aveau mai multe maşini blindate decât moldovenii. Moldovenii aveau artilerie puternică, spre exemplu, sisteme Uragan, care erau capabile să ajungă până la 27 km, însă care nu au fost folosite. Moldova a folosit doar artilerie, în timp ce transnistrenii au folosit tancuri. Moldovenii i-au avertizat pe transnistreni că dacă aceştia vor folosi tancurile, Moldova va folosi ca răspuns artileria. De asemenea, moldovenii aveau mortiere şi tunuri.

459. Moldova niciodată nu a deschis focul asupra satelor şi a regiunilor locuite. Nici o clădire nu a fost distrusă de forţele moldoveneşti. Acesta nu a fost un război pentru care martorul a fost instruit la şcoala militară.

460. În ceea ce priveşte împuşcăturile de la cetatea din Tighina (Bender), atunci când forţele moldoveneşti au intrat în oraşul Bender, unele din aşa-numitele gărzi populare s-au retras în cetatea ocupată în trecut de batalionul de apărare chimică al Armatei a Paisprezecea. Ulterior, ele au deschis focul, posibil, împreună cu batalionul chimic.

461.  Moldova avea muniţii de 122 mm şi le-a folosit. Sistemele de artilerie Uragan pe care le aveau moldovenii erau mult mai eficiente decât sistemele Grad, de care dispuneau transnistrenii. Moldovenii nu au folosit niciodată sistemele Uragan, deoarece ei ştiau cât de distructive sunt ele. Dacă Moldova şi-ar fi dorit victoria cu orice preţ, ea ar fi folosit sistemele Uragan.

Trupele moldoveneşti aveau apărare aeriană, însă nu exista o apărare colectivă cu Ucraina şi România. Forţele moldoveneşti au trebuit să folosească avioane Mig-29 pentru bombardament. De cealaltă parte, existau grupuri armate care foloseau artileria. Aceasta nu era o operaţiune poliţienească. Exista o singură soluţie – de a bombarda podul, dar nu şi cartierele rezidenţiale. Intenţia a fost de a distruge podul pentru a împiedica trecerea tancurilor peste el şi, astfel, de a preveni pierderi mari de partea moldovenească. Aceasta a avut loc la Tighina (Bender).

462. Grupurile de voluntari care luptau de partea Moldovei nu au ucis alte persoane. Ele îşi apărau ţara de separatişti. Forţele armate moldoveneşti nu au tras niciodată în direcţia spaţiilor locuite.

463. Moldova nu a trimis grupări ale serviciilor secrete în Transnistria. Forţele moldoveneşti au folosit persoanele pe care le cunoşteau. Ele nu au trimis pe cineva în mod special să lucreze acolo ca agent al serviciilor secrete. Ele însă aveau persoane care, în mod benevol, le transmiteau informaţii.

464. În timpul conflictului, Armata a Paisprezecea era staţionată pe aerodromul militar din Tiraspol. Acesta era folosit de unul din escadroanele sale. Avioanele aterizau de la Moscova. După conflict, a existat un acord care a prevăzut modul de folosire a aerodromului.

465. În perioada când martorul era ministru al Apărării, au fost semnate acorduri dintre Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la retragerea unor unităţi ale Armatei a Paisprezecea. Regimentul nr. 300 de paraşutişti a fost retras, la fel ca şi un batalion de comunicaţii, precum şi alte unităţi. De asemenea, aceste acorduri s-au referit la regimul aerodromului militar din Tiraspol şi la statutul juridic al soldaţilor ruşi de pe teritoriul Republicii Moldova.

1 Extrase dintr-un document de informare din 10 iunie 1994 elaborat de către Centrul OSCE pentru prevenirea conflictelor cu privire la subiectul conflictului transnistrean. Acest document, publicat în engleză pe site-ul Misiunii OSCE în Moldova, era intitulat “Conflictul transnistrean: originile şi principalele probleme”.