Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

îndîrjitâ

pretenţia de a *, w.^ a_Li_L ermite totuşi să presupun că tînarul izbutise pri^r'un'efort _extraordinar de voinţă să întîrzie întrucîtva momentul capitu larii, în speranţa că va învinge definitiv boala. Ştia că nu este dar refuza să admifă ,>* *_,, „.* . ^e

de re

_{s mHa} i,_a va mvinge aetimtiv boala. Ştia că nu este

rf ct sănătos, dar refuza să admită că s-ar putea să cadă la

P⁶ .jjnţea o repulsie numai gîndindu-se la eventualitatea

L tocmai acum, într-un moment de mare cumpănă din

. ' j_u^ _cînd trebuia să-şi spună răspicat şi curajos cuvîntul,

_Să se „reabiliteze în ochii lui însuşi". Aşa că se *

oină la urmă să consulte medicul chemat

Moscova de Katerina Ivanovna dintr-o fantez _± ___

am avut ocazia să vorbim mai sus. După ce-l examinase cu toată atenţia, doctorul îi declarase să suferă de un dezechili­bru nervos şi nu se arătase defel mirat de mărturisirile pe care Ivan i le făcuse în silă. „în starea în care te afli dumneata, se poate foarte bine să ai halucinaţii, îi explicase medicul. Numai că aceste halucinaţii ar trebui controlate... în general, e necesar să începi imediat un tratament serios. Nu ţi-e per­mis să pierzi nici un minut, altfel mi-e teamă că n-ai să sfirşeşti bine." După ce plecase de la el, Ivan Fiodorovici se sinchisise prea puţin de sfatul său înţelept şi nici nu se gîndise măcar să stea culcat în pat. „Mă ţin doar încă pe picioare, îşi zicea el. Cînd o să cad la pat, om vedea atunci ce o să mai fie. S-o găsi cineva să mă îngrijească." Şi-n felul acesta îşi liniştise cugetul. Aşadar, cum spuneam, şedea acum la el în odaie, aproape conştient că aiurează, şi privea kx spre peretele din faţa lui ca şi cum s-ar fi aflat ceva pe ^Iyan. In locul acela răsărise deodată un ins care, Dumnezeu e cum, pătrunsese în cameră înainte ca Ivan Fiodorovici să ¹ frapoiat de la Smerdiakov. Era un domn sau, mai bine ' ⁿ *^e' de gentleman rus, qui frisait la cinquantaine¹, cum ^{e fra}ncezul, cu cîteva fire argintii presărate în părul

472

negru des şi pletos, şi cu un barbişon ascuţit. Vizitat îmbrăcat cu un surtuc cafeniu, probabil comandat ^ croitor de prima mînâ, destul de ponosit altminteri şi c ^Un demodat; părea confecţionat cu cîţiva ani în urma, fii_ncj doi ani încoace nici un om de lume cu dare de mîna n purta asemenea croială. Rufăria, ca şi legătura de la gît j ^ ca o eşarfă, puteau fi foarte bine pe gustul unui gentle ^ elegant, dar, dacă te uitai mai atent, cămaşa nu era chiar ■ de curată, iar cravata părea cam jerpelită. Pantalonii " carouri erau impecabili, deşi prea deschişi la culoare şi _prea strimţi, aşa cum nu se mai poartă în ziua de azi; acelaşi cusur îl avea şi pălăria moale, albă, de fetru cu care venise, o pălărie cu totul nepotrivită cu anotimpul. într-un cuvînt, musafirul avea din cap pînă în picioare înfăţişarea unui om de lume, dar cu mijloace materiale foarte restrînse. Făcea desigur parte din tagma acelor moşieri obişnuiţi să huzu­rească în trîndăvie, care avuseseră o epocă înfloritoare pe vremea iobăgiei. Om umblat altminteri, deprins să frecven­teze înalta societate, cu numeroase relaţii pe care poate le mai păstrase încă; după o viaţă întreagă petrecută în chiolhanuri şi după abrogarea iobăgiei, pierzîndu-şi întreaga avere, moşierul scăpătat ajunsese cu timpul un fel de parazit distins şi manierat, obişnuit să umble din uşă în uşă şi să se aciueze cînd la unul, cînd la altul dintre bunii şi vechii lui prieteni, găsind peste tot aceeaşi ospitalitate, fiindcă totuşi, în felul lui, era un om de treabă şi destul de agreabil în societate; oricînd putea fi pus la masă, chiar împreună cu alţi invitaţi, bineînţeles nu chiar în frunte, ci undeva mai pe la coadă, într-un loc mai modest. Meşter la vorbă ca orice linge-blide, ştiind sa povestească cu farmec lucruri interesante, gata oricînd s completeze numărul jucătorilor la o partidă de cărţi, detestm în acelaşi timp din toată inima obligaţiile pe care este sui s le accepte; gentleman-ii din speţa aceasta sînt de obicei s guri pe lume, văduvi sau holtei. Au şi copii uneori, ^dar general odraslele lor sînt crescute undeva, în cine ştie ce îndepărtat de provincie, de cîte o mătuşă despre care g^e

_KARAMAZOV

473

.. _oştrj _se feresc sa pomenească vreodată, ca şi cînd s-ar i°^en ,_e j^bedeniile lor. Cu timpul, ajung nici să nu-şi mai ^ - aminte că au copii, decît poate doar atunci cînd ,jj_n partea lor, de ziua onomastică sau de Crăciun, P ţări la care uneori se învrednicesc să răspundă. a netele nepoftit al lui Ivan Fiodorovici avea o figură destul

simpatică, fără să fie blajină, una dintre acele figuri _m de mobile, gata să-şi schimbe în orice moment expre­sia din politeţe, potrivit cu împrejurările. Nu purta ceas, în schimb avea o lomietă cu ramă de baga, atîrnată de o pan­glică neagră. Degetul mijlociu de la mîna dreaptă era împodobit cu un inel masiv de aur, cu o piatră ieftină, un opal. Furios, Ivan Fiodorovici ţinea gura încleştată; nu părea cîtuşi de puţin dispus să înceapă o discuţie. Musafirul aştepta tăcut, întocmai ca un linge-blide care ar fi coborît cu puţin mai înainte din odaia lui de la etaj, unde se afla găzduit, ca să-i ţină de urît amfitrionului la ora cînd se serveşte ceaiul şi care, văzînd că stăpînul casei a căzut pe gînduri încruntat şi nu-i dă nici o atenţie, tace smerit, pregătindu-se totuşi să întreţină amabil conversaţia în cazul cînd acesta i-ar adresa cuvîntul. La un moment dat însă, se uită la Ivan Fiodorovici cu o expresie îngrijorată.

-Ascultă, se hotărî el, în sfîrşit, să rupă tăcerea. Iartă-mă, dar aş vrea să-ţi amintesc un lucru: după cîte ştiu, te-ai dus anume la Smerdiakov ca să-l întrebi ceva despre Katerina Ivanovna şi ai plecat fără să fi aflat nimic, ai uitat probabil...

- Ah, da! recunoscu fără să vrea Ivan şi se întunecă deo-

^ata '^a f^ată- Aşa e, am uitat... De altfel, acum nu mai are nici

⁰ "«portantă, rămîne şi asta tot pentru mîine, murmură el ca

sine. Apoi, întorcîndu-se iritat spre musafir: Mi-aş fi

^{a u}s aminte şi singur - tocmai mă frămîntam sa aflu ce-mi

este! °e ce te-ai grăbit să mi-o iei înainte, ţii neapărat să _n ^{aci să cre}d că tu mi-ai suflat vorba asta la ureche şi că eu ■^ fost în stare să-mi amintesc? ntleman-ul surise îngăduitor:

474

- N-ai decît sa nu crezi. Cînd cineva este silit sa ~~^ ce valoare mai pot avea convingerile lui? în cazul ac ^ un fel de dovezi, nici chiar cele materiale nu fol_o ⁿ'^Cl nimic. Toma a ajuns să creadă nu pentru că l-ar fi y_a ochii lui pe Hristos înviat din morţi, ci pentru că era în r °^U să creadă înainte de a fi avut prilejul sâ-l vadă. Să ] ^ bunăoară duhurile... nu ştii ce mult îmi plac mie duhuri] închipuieşte-ţi: oamenii sînt convinşi că duhurile nu pot de " să sprijine credinţă. De ce? Pentru că dracii îşi arată din efori în cînd corniţele de pe celălalt tărîm. „Asta, pretind ei, este dovadă, ca să zicem ăşa, materială că există într-adevar lumea cealaltă." Auzi colo, dovezi materiale despre existenta lumii celeilalte, ha-ha! în defintiv, chiar dacă argumentul acesta ar fi suficient pentru a dovedi că diavolul există de fapt, nu înseamnă că s-a dovedit implicit şi existenţa lui Dumnezeu. Aş vrea să fac parte dintr-o asociaţie idealistă, ca să pot discuta în contradictoriu cu ei, demonstrîndu-le că realismul nu înseamnă materialism! He-he! Ivan Fiodorovici se ridică de la masă. — Ascultă, am impresia că aiurez... da, cu siguranţă ca aiurez... poţi să baţi cîmpii cît vrei, nu mă interesează! N-o să reuşeşti să mă scoţi din sărite că data trecută... Simt totuşi că mi-e ruşine şi nu-mi dau seama de ce... Aş vrea să fac cîţiva paşi prin odaie... Sînt momente cînd, spre deosebire de data trecută, nu te văd şi nici măcar nu-ţi aud glasul, dar ghicesc întotdeauna ce vrei să spui pentru că în realitate eu vorbesc, eu însumi, nu tu! Nu mai ştiu însă dacă ultima oară am dor­mit său te-am văzut aievea. Am să înmoi un prosop în apa rece şi am sâ-mi înfăşor capul, poate că aşa o să dispari!

Ivan Fiodorovici se duse de luâ prosopul atîrnat în co ţ şi-şi puse intenţia în aplicare, apoi, legat aşa la cap cu şte garul ud, se apucă să măsoare odaia din perete-n perete.

- îmi place c-am început să ne tutuim, constată musaim¹ ■

- Auzi, dobitocul! rîse Ivan. N-oi fi vrînd cumva sa-U spun dumneavoastră!? Mă simt mai înviorat acum, n^uin dacă n-ar fi durerea asta din tîmple... şi din creştetul capu ^ul-
475

i ^a '. ■