Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”


XII. Credința creștină într-o societate postmodernă



Yüklə 269,1 Kb.
səhifə3/5
tarix17.12.2017
ölçüsü269,1 Kb.
#35186
1   2   3   4   5

XII. Credința creștină într-o societate postmodernă

Teologia ortodoxă consideră că morala şi credința creștină nu propun, nu contestă și nu sprijină nici un sistem politic sau economic. Impunerea sau propunerea credinței creștine în lume cu scopul de a crește prosperitatea sau de a combate probleme sociale ar fi o deturnare și o falsificare a ei. Cu toate că lumea se va transforma în bine cu cât mai mulți oameni vor face voia lui Dumnezeu, totuși credința nu țintește spre un sistem politic, ci spre Împărăția lui Dumnezeu.

Creștinismul în esența lui nu poate fi redus la nici o doctrină socială, pentru că nu este un cod de reguli precise de ordin social. Desigur, în istorie au fost destule curente, mișcări și revoluții care s-au revendicat a fi creștine. Într-o anumită măsură și în unele puncte au fost inspirate de creștinism, dar în ansamblul lor ele au fost un compromis efemer între principiile credinței și starea păcătoasă a oamenilor. Cele mai importante orientări socio-economice, capitalismul și comunismul, deși cuprind câteva idei creștine își au rădăcina în iluminism.

Biserica este expresia credinței, purtătoarea și locul de trăire al ei, precum și singura structură organică ce poate fi pusă în strânsă legătură cu ea. Credința și Biserica nu pot fi una fără alta. Biserica nu oferă un mod de organizare socială (care este o formă), ci harul înnoitor al Duhului Sfânt (care este o energie). Ea nu este servitoare a statului și nu țintește îmbunătățirea la suprafață a oamenilor și a societății, ci o schimbare interioară și esențială asumată personal. Transfigurarea personală sinceră face ca în interiorul Bisericilor locale problemele lumii să fie mai puțin prezente. Dar Biserica nu concurează statul, societatea, politica sau economia, ea fiind împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu care nu va fi nimicită niciodată (Daniel 2, 44), în timp ce toate celelalte se vor schimba. Ea lucrează autentica înfrăţire a oamenilor care se va împlini deplin în eshaton, fiind un model pentru lume.

Credincioșii practicanți alcătuiesc de regulă cercuri restrânse în cadrul marilor comunități umane și de aceea sunt asemănați de Mântuitorul cu aluatul ce dospește toată frământătura, cu sarea pământului și cu lumina din sfeșnic ce luminează casa omenirii. Toate aceste imagini simbolice arată puterea și energia extraordinară a credinței creștine:


  • de a inspira, de a unifica și lărgi (aluatul);

  • de a corecta și păzi (sarea ajustează gustul mâncării și o ferește de stricăciune);

  • și de a lumina și conduce spre noi zări (lumina sfeșnicului) comunitățile umane și viața lor pe toate planurile.


XIII. Globalizarea – proces caracteristic postmodernității. Probleme pe care le ridică față de credința creștină

Globalizarea este în esență un fenomen economic și politic pe care îl resimt din plin cetățenii marilor metropole dar și cei ai zonelor rurale din cuprinsul regiunilor tradițional creștine, Europa și America. Având atât aspecte negative cât și pozitive ea a fost învinuită de toate relele prezente în lumea de astăzi, dar, în același timp, în ea s-au pus și speranțele pentru rezolvarea unora dintre problemele presante ale umanității. De aceea, nu trebuie să ne mire mulțimea de abordări și percepții asupra globalizării, precum și confuzia în rândul creștinilor cu privire la ea.

Există o distincție între globalizare, care este un proces, şi globalism, un termen care indică un rezultat socio-cultural posibil (dar nu şi necesar) al proceselor globalizării. Globalismul este folosit referitor la diferitele ideologii ale globalizării, precum globalismul justiției, globalismul jihadului sau globalismul pieței (identificat de unii cercetători cu neoliberalismul). În legătură cu globalizarea apare și conceptul de globalitate care este starea de fapt rezultată sau stadiul final al procesului. Ea arată un sistem de relații reciproce între regiunile lumii grație cărora comunitatea locală iese din izolare și intră în comunitatea globală. Este o formă politică și economică a universalității specifice existenței umane.

Din punctul de vedere al teologiei morale ortodoxe importantă este această apropiere dintre termenul globalitate și cel de universalitate. Cel din urmă provine din latinescul „universalis”, având înțelesul de „aparținând tuturor”, fiind derivat din „universus” – „toți sau toate împreună, întreg, complet, deplin”. Conform Dicționarului explicativ, universal este ceea ce „se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot ce există și este comun tuturor; care se referă la toate ființele sau lucrurile luate în considerație într-un caz dat; general, obștesc”.

Așadar, putem spune că în timp ce globalizarea este dinamică și se preocupă exclusiv de activitatea exterioară, fiind un proces în esență politic și economic cu influențe în toate celelalte sfere ale vieții umane, universalitatea are o dinamicitate întoarsă „înainte de toate spre omul interior” (Georgios Mantzaridis, Globalizare și universalitate: himeră și adevăr), ea indică simultan un dat prealabil și o țintă spre care tindem, pe care am numi-o noi din perspectiva teologică: unitatea spirituală a omenirii.
XIV. Dialogul dintre știință și teologie – o șansă pentru postmodernitate

Începând din a doua jumătate a secolului trecut în atenția publică persistă ideea de criză pusă în legătură cu diverse aspecte. Se vorbește de o criză ecologică, de o criză economică, de o criză a globalizării, de o criză a familiei, de un impas al filosofiei și chiar al științei, iar dacă amintim de secularizare, vorbim desigur de o criză a credinței. Crizele de ordin social și politic sunt nelipsite atât din țara noastră, cât și din toate regiunile lumii. Având în vedere sensul originar de „judecată” al cuvântului criză, precum și misiunea teologiei de a transmite mesajul Evangheliei lui Hristos pe înțelesul lumii de azi, considerăm necesară căutarea și analizarea cauzelor de ordin spiritual care au condus la această stare de criză din timpul nostru.

Starea de criză este un prilej de a judeca de unde venim și încotro mergem. Iar dacă judecata ne descoperă că nu suntem pe drumul cel bun, atunci trebuie să ne întoarcem de unde am rătăcit calea. Una din datoriile Bisericii este să ajute lumea să regăsească calea: să recupereze decalajul dintre progresul științific și cel spiritual, care este o cauză a stării de criză și de fragmentare a omului și a lumii. Aceasta presupune o refacere a echilibrului dintre știință și teologie, tehnică și natură, cultură și morală, precum și o reafirmare a iubirii dezinteresate ca valoare supremă a umanității. Deși a făcut progrese deosebite în științele naturale începând cu secolul al XVIII-lea, pe plan spiritual omul a regresat fiind dominat de irațional, violență și cupiditate. Aceste forțe negative din interior au dus la dezastre în exterior: războaie tot mai violente, degradarea mediului, sărăcia extremă pentru unii și prosperitate fără precedent pentru alții. Într-un cuvânt: criza, despre care se vorbește atât de mult. Timpul postmodernității are, prin critica pe care o aduce modernității, șansa de a redescoperi unitatea omului și a lumii prin dialogul dintre știință și teologie.

Concluzii


Părintele Prof. Dumitru Stăniloae scrie că teologia Bisericii trebuie să fie în același timp „apostolică și tradițională” – fidelă Revelației date în trecut și transmise prin tradiție; „contemporană cu fiecare epocă” – deschisă spre oamenii de azi și problemele lor și „profetică-eshatologică”1 – explicând pe Hristos cel înviat și aratând pașii pe care mergând omul află comorile ascunse în Hristos și viața viitoare. Pornind de la aceste principii ale teologiei ortodoxe am analizat în lucrarea noastră credința și faptele bune în viața morală creștină, într-un timp al postmodernității.

Premisa de la care am plecat este că în prezent foarte mulți creștini trăiesc credința într-un mod mai mult sau mai puțin depărtat de unitatea ei în Duhul Sfânt, adică de înțelegerea ei apostolică și patristică. O cauză a acestei stări am considerat că a fost dezvoltarea în al doilea mileniu creștin a unor intepretări raționaliste și pietiste ale credinței creștine. De aceea am căutat să arătăm care sunt semnificațiile și temeiurile credinței, precum și locul ei în viața persoanei umane care trăiește în mijlocul marilor provocări contemporane.

Pentru a face față acestora este nevoie de o înnoire a trăirii credinței în planul personal și comunitar. Urmând modelul patristic este de preferat o depășire a problemelor de care suferă postmodernitatea prin schimbarea interioară a omului și nu doar prin schimbări politice și legislative2. În acest sens s-a remarcat bine de către unii teologi că Sfinții Părinți n-au luptat prin activitatea lor pentru abolirea sclaviei, de exemplu. Dar amintind mereu societății de atunci că provine din păcatul strămoșesc, că nu e conformă cu filiația divină comună și că este o piedică pentru idealul fraternității creștine ei au golit-o de conținut și au determinat astfel dispariția ei istorică de mai târziu. Aceasta arată puterea nevăzută a credinței ca relație și împreună lucrare a omului cu Dumnezeu care schimbă din interior persoana umană și prin ea transfigurează familia, comunitatea și lumea întreagă.

Fidelă acestei moșteniri patristice teologia morală ortodoxă afirmă că nu este necesară sistematizarea doctrinară a unei economii creștine mai echitabile, a unei industrii creștine mai puțin poluante sau a unui sistem politic creștin. Ceea ce poate inspira fericit aceste domenii în diversele forme și tipuri în care se găsesc în multitudinea de culturi și civilizații de pe fața pământului este trăirea credinței de către savanți creștini, artiști creștini, scriitori creștini, întreprinzători creștini, economiști creștini și politicieni creștini3. Prin credință și Sfintele Taine creștinii sunt născuți de Biserică în Hristos. Ei pot conduce lumea, fiecare din poziția lui și cu darurile lui, spre a deveni întreagă o Biserică, plină de „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14, 17).

Sfântul Ioan Hrisostom spune că este de ajuns un om cu dorință fierbinte după Dumnezeu (credință) ca să îndrepte o întreagă cetate4. Iar în altă operă adaugă: „Dacă doisprezece oameni au făcut să dospească frământătura întregii lumi, gândește-te cât de mare trebuie să fie răutatea noastră, de vreme ce nu putem să-i îndreptăm pe ceilalți, cu toate că suntem atât de mulți, încât ar trebui să constituim suficient aluat pentru o mulțime de lumi”5.

Aceste cuvinte pe de o parte ne smeresc pentru că ne îndeamnă să constatăm nivelul nostru duhovnicesc și teologic scăzut, pe de altă parte reafirmă principiul că pentru a îndrepta lucrurile trebuie să plecăm de la noi înșine, din interior. Mântuitorul spune că „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Lc 17, 21), iar Sfântul Apostol Pavel scrie, citând din Deuteronom: „«Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta», - adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim” (Rom 10, 8). Din aceste idei ale Revelației extragem principiul teologic amintit anterior. Prin credință și Botez Hristos S-a sălășluit în inima noastră, prin Mirungere Sfântul Duh ne-a scris în inima noastră legea lui Dumnezeu și ne-a dat puterea să o împlinim. Această putere crește în noi în Biserică prin toate Sfintele Taine prin care ne unim tot mai mult cu Hristos și unii cu alții. Calea pe care trebuie să mergem este, așadar, mai întâi lăuntrică, moral-duhovnicească, iar soluția la problemele lumii este mai întâi spirituală și mai apoi politică, economică sau de alt fel.

Lumea postmodernă este marcată de fragmentare, individualism și relativism, așa încât ne întrebăm ce mesaj poate avea pentru ea credința creștină care se prezintă ca adevărată, deplină și unificatoare? Un posibil răspuns este cel dat de Biserica Ortodoxă care a cultivat în continuitate cu tradiția creștină din primul mileniu ideea ecumenicității spirituale: oamenii sunt indiferent de gen, naționaltitate sau cultură chipul lui Dumnezeu și ca urmare se cade să fie uniți prin legătura iubirii, fraternității și cooperării. Desigur, Biserica cheamă pe toți la o singură credință, dar nu condiționează iubirea, fraternitatea și grija pentru oameni de răspunsul lor la această chemare. Iubind pe toți, Biserica vede umanitatea unită, împărtășind aceeași fire, același chip al lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere ecumenicitatea creștină diferă de globalizare. Prima se bazează pe iubirea semenilor, respectul și slujirea persoanei umane, iar cea de-a doua este în general motivată de dorința de a lărgi piața economică și de a contopi culturi diferite într-una singură după viziunea celor puternici și influenți6.

În contextul postmodernității Ch. Yannaras este de părere că teologia nu trebuie să dezbată problemele lumii a treia, feminismul, drepturile individului etc., ci să arate că omul poate dobândi, pipăi, simți ceea ce biruiește moartea. Sunt multe căi de soluționare a problemelor lumii dar o singură promisiune de a cuceri cu adevărat moartea și o unică apă vie care să potolească setea de unitate – Biserica7. Dacă în prezent simbolul libertății este hipermarketul, iar cel al cunoașterii sunt științele exacte, Biserica trebuie să propună în schimb libertatea lui Petru de a merge pe apă spre Hristos, adică dezlegarea din constrângerea lumii create, relația omului prin credință cu Dumnezeu ca izbăvire din moarte.

Omul este definit teologic ca persoană tocmai pentru că are această libertate a unei relații imediate și existențiale cu Dumnezeu. Iar comuniunea cu Dumnezeu crește dinamic prin nevoința ascetică simbolizată de mersul pe apă. Îmbunătățirea caracterului, controlarea afectelor sunt părți ale nevoinței, dar în esență „scopul este libertatea față de natură, capacitatea de a trăi existența ca o realizare a iubirii, ca să atingem adevărul persoanei”8. De aceea și cunoașterea aproapelui este o expresie a libertății pentru că cere o eliberare de egoism ca să ne deschidem către celălalt și să-i recunoaștem alteritatea.

La întrebarea „ce trebuie să se opună haosului moral al epocii noastre?” și Prof. G. Mantzaridis răspunde: persoana umană autentică9. El consideră că schimbările din lume nu sunt făcute niciodată de către majorități, ci totdeauna de către minorități. Astfel, răspunsul credinței creștine poate fi crearea unei minorități vii, pline de duhul apostolic și patristic, un aluat care să dospească toată frământătura lumii.

Postmodernitatea poate fi timpul pentru o revenire misionară a Bisericilor Ortodoxe în spațiul european și american dacă vor oferi soluții viabile la câteva din problemele prezentului. Din această perspectivă se pot propune două atitudini unificatoare sau vindecătoare pentru om și lume: căința și autolimitarea10.

(1) Căința atât personală cât și între națiuni poate fi calea spre o vindecare a rănilor trecutului încărcat de războaie și persecuții. Ea ar cuprinde trei aspecte: aducerea aminte de câtă suferință ne-au adus ideologiile secolului trecut, regretul pentru cei care au suferit sau au murit și dorința hotărâtă de nu repeta greșelile. Căința specifică spiritualității ortodoxe, aplicată la scara mai largă a lumii, ne poate păzi de extremismele din prezent.

(2) A doua atitudine propusă este autolimitarea pentru a împărți ceea ce avem cu semenii noștri, iar la nivel global cu regiunile sărace ale planetei. Autolimitarea este de fapt asceza specifică credinței ortodoxe, supunerea trupului față de suflet care se face lăcaș sfințit al Duhului Sfânt prin înfrânarea dorințelor ce depășesc firescul. Prin asceză trăim și noi de bunăvoie foamea, setea sau alte lipsuri și ajungem să fim mai solidari cu cei care nu cunosc decât aceste stări, cu cei excluși, marginalizați sau uitați. La nivel global autolimitarea poate însemna investirea surplusului celor bogați pentru sprijinirea celor săraci. Iar aici, mai mult decât bunurile strict materiale, un rol cheie îl are patrimoniul tehnico-științific care trebuie împărtășit în comun pentru prosperitatea tuturor statelor.

Credința creștină are ca scop îndumnezeirea omului prin har și transfigurarea cosmosului într-un cer nou și un pământ nou. Ea ridică astfel omul și creația la o înălțime și o valoare extraordinară. Credința nu devalorizează realitatea naturală și nici pe cea făurită de om, căci le închină lui Hristos. Ea ferește pe om de a cădea împreună cu tot universul în iluziile duhurilor întunericului, arătând adevăratele cauze ale răului, ale suferinței și ale morții11. Credința ne învață că răul nu vine din lucruri ci din libertatea persoanei umane, și că trebuie vindecat la nivelul persoanei, pentru că toate problemele sociale au originea în viața morală și spirituală a omului12. Dacă va fi trăită autentic de tot mai mulți oameni credința va risipi egoismul, va opri degradarea mediului natural și rătăcirea umanității pe cărări fără întoarcere.

Credința nu diminuează nici importanța structurilor sociale, pentru că răul personal se obiectivează în astfel de structuri întinzându-se și întărindu-se tot mai mult, precum și binele poate fi promovat mai bine printr-o structură socială justă13. De aceea, reformele sociale sunt binevenite și atitudinea constructiv-critică a Bisericii și teologiei este necesară14. Dar răul nu trebuie asimilat unui sistem, iar combaterea lui la nivel general fără abordarea lui la nivel personal este insuficientă15. În orice sistem socio-politic omul poate lucra și binele și răul, iar prigoniții de azi pot fi prigonitorii de mâine. În primul rând trebuie dusă o luptă duhovnicească pentru ca omul să fie eliberat de păcate16.

Această eliberare se face în interiorul Bisericii prin trăirea credinței ca legătură vie cu Hristos prin harul Duhului Sfânt. Omul credincios preocupat de creșterea sa spirituală câștigă o unitate și o armonie deosebită în familie și în comunitate. De aceea, credința creștină este și una din temeliile pe care construindu-se, societatea poate avea o creștere tehnico-economică mai sustenabilă și mai responsabilă pentru generațiile viitoare. Prin faptele care izvorăsc din ea credința aduce mai multă echitate socială, mai multă prețuire pentru cei marginalizați și echilibru între moralitate și libertățile civile.

Sistemele politice care tind spre colectivism afirmă egalitatea în detrimentul libertății, dar uită de persoana umană. Sistemele politice care accentuează individualismul afirmă libertatea în detrimentul egalității, dar uită de comunitatea umană. Ambele au în comun faptul că pun egalitatea sau libertatea mai presus de om. Creștinismul afirmă importanța omului, a comuniunii dintre oameni și a oamenilor cu Dumnezeu, așadar, relaționalitatea. Popoarele de asemenea au vocația relației, a alianței și a fraternității. Comuniunea în iubire, unitatea și prețuirea reciprocă este finalitatea adevărată a vieții omului, dincolo de diferențele economice și mai presus de acumularea de bogății. În lipsa comuniunii nici egalitatea, nici libertatea nu sunt autentice. Dar realizarea comuniunii necesită vindecarea de patimi17.

Ca urmare, Biserica propune în plan socio-economic o orientare spre progresul spiritual al persoanei umane. Timpul în care sistemele de orice fel erau prioritare a trecut – aceasta este o concluzie majoră la care a ajuns și filosofia postmodernă. Acum se impune cu stringență organizarea societății pe baza valorii unice și veșnice a persoanei umane și pe relațiile interpersonale18. Astfel se poate crea o armonie între om și societate, între persoană și comunitate.

În ceea ce privește mediul înconjurător, este deplin acceptat că atitudinea omului de stăpân al creației fără raportarea la Dumnezeu a avut și are urmări tragice19. Fără credință, condus de patimi iraționale, omul distruge treptat prin epuizare și poluare natura. Aceasta suferă și suspină (Rom 8, 22) după armonia primordială sfărâmată de om și așteaptă cu nerăbdare arătarea fiilor lui Dumnezeu (Rom 8, 19), oamenii credincioși, căci aceștia sunt ca o arvună a răscumpărării și a dezrobirii finale. Dovezi concrete ale acestui adevăr stau viețile sfinților pustnici care au îmblânzit fiare sălbatice, refăcând în mediul din jurul lor echilibrul paradisiac. De aceea astăzi oamenii credinței trebuie să trăiască și să propovăduiască o atitudine ascetică care să repare răul făcut naturii și să restabilească echilibrul20. Dacă omul slujește și ascultă pe Dumnezeu, atunci și natura îl va sluji și îl asculta pe el21.

Teologia atrage atenția că tehnologia nu va rezolva problemele profunde ale omului, dar nu caută să impună limite exterioare dezvoltării științei și tehnologiei. În schimb, credința oferă celor care o trăiesc autentic regăsirea sinelui, împăcarea cu aproapele, cu mediul natural și cu Dumnezeu. Cei care urmează calea credinței redevin persoane libere, stăpânitoare peste tehnică și mașini, iar nu robite lor22.

Toate problemele economice, sociale, politice sau de mediu nu pot fi imputate lui Dumnezeu ca unui legislator răzbunător care pedepsește. Toate acestea sunt de fapt urmări ale deciziilor, faptelor și vieții umanității în ansamblul ei, pe care Părintele ceresc în chip pedagogic și drept le lasă să fie resimțite de oameni23. Dumnezeu este iubire și dreptate. Nu poate fi doar iubire fără dreptate, căci atunci oamenii s-ar nimici singuri cufundându-se în abisurile răului și ale neființei. Iar atunci când Dumnezeu lucrează dreptatea, ținta este tocmai restabilirea iubirii și a binelui, prin pătimirea de către noi, oamenii, a groaznicelor urmări ale actelor noastre. De ce suferă copiii? De ce mor oameni nevinovați? De ce natura este distrusă? Toate aceste întrebări, agitate de către cei care neagă pe Dumnezeu, au un singur răspuns: din vina noastră comună. Toate reflectă urmările globale ale decăderii morale a omului. Fiecare dintre noi am înmulțit cu ceva amarul acestei lumi, diferența este doar cantitativă, nu calitativă, iar pentru a vindeca răul trebuie să pornim de la persoana umană24. Trebuie să încetăm a mai căuta vinovați: „toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps 13, 3). În schimb să căutăm fiecare a ne pocăi pentru ca întristarea să se prefacă în bucurie, răul în bine, moartea în înviere.

În final, considerăm că este binevenită și evidențierea câtorva aspecte practice privitor la pastorația și educația creștină ce decurg din concluziile acestei lucrări:

(1) Preotul sau teologul, în lucrarea sa de propovăduire sau transmitere a credinței creștine, trebuie să îmbine erudiția cu trăirea. Dacă între transmiterea de informații și trăirea personală a credinței este un echilibru atunci conținutul credinței pe care îl transmite va fi ușor de primit. El va naște în oameni conștiința prezenței lui Dumnezeu împreună cu transmiterea voii Lui pentru ei.

De asemenea, trebuie îmbinate și bucuria duhovnicească cu asprimea cuvântului. Hristos trebuie zugrăvit ca Mântuitor care izbăvește din întristare și din moarte, nu ca un legislator, Evanghelia fiind vestea cea bună a sălășluirii lui Dumnezeu în umanitate. Izbăvirea de patimi și dobândirea virtuților trebuie explicate ca o cale spre autentica împlinire și fericire în comuniune de iubire cu Dumnezeu și în familie, Biserică și societate. Deoarece combaterea patimilor cu multă râvnă dar fără țelul mai înalt al iubirii și al bucuriei poate duce la stări bolnăvicioase25, la deprimare și însingurare.

Omul contemporan este foarte sensibil la ideile de lege și vinovăție, de aceea trebuie accentuat mai mult aspectul ontologic al păcatului și al vieții morale care ne izbăvește de păcat. Păcatul trebuie arătat ca o cale a suferinței fără sens și a singurătății, ca o sărăcire dramatică a capacităților extraordinare pe care Dumnezeu le-a dăruit prin creație și le dăruiește continuu prin har omului. Viața morală, fiind contrariul, este calea spre libertatea persoanei, spre unificarea ei interioară și spre unitatea cu ceilalți semeni, toate în Duhul Sfânt.

De asemenea, slujitorii Bisericii trebuie să arate cum creștinii nu doar imită pe Hristos ci și comunică cu El, căci El este viu și însăși Viața. Hristos ne comunică viața Sa dumnezeiască și aceasta ne transformă atât ontologic cât și moral: ne face mădulare ale trupului Său, Biserica26. De aceea Sfintele Taine trebuie împletite armonios cu viața ascetică. Tainele sunt o sămânță aruncată de Hristos semănătorul în pământul inimii noastre, sau poate chiar Hristos este sămânța, iar asceza este munca noastră împreună cu Duhul Sfânt pentru înflorirea și rodirea Tainelor sau pentru ca Hristos să ia chip în noi pe treptele mai înalte ale contemplației27.

(2)28 Preotul sau teologul atunci când vestește credința nu trebuie să fie descurajat de starea de secularizare specifică Europei și Americii. Într-o bună măsură această stare este dreapta urmare a păcatelor teologice și morale ale slujitorilor tuturor Bisericilor creștine. Dar omul caută mereu pe Dumnezeu chiar și inconștient, el are o năzuință de neîmplinit prin nimic material29. El își poate găsi sensul și împlinirea doar printr-o realitate personală infinită care vine în întâmpinarea lui, care manifestă atenție față de el30. Orice surogat pe care îl pot așeza oamenii în locul lui Dumnezeu îi va decepționa mai devreme sau mai târziu, îi va lăsa neîmpliniți.

În acest punct și la momentul potrivit din viața fiecărui om trebuie să intervenim noi și să mărturisim că există o Persoană care este mai înainte de toate și care nu va fi urmată de altceva sau de altcineva: Hristos – alfa și omega, începutul și sfârșitul (Apoc 22, 13). Numai având o relație personală cu El prin credință putem avea bucurie și fericire, care sunt legate de iubire.

Nu trebuie să ne epuizăm forțele în a argumenta rațional existența lui Hristos, ca și cum L-am putea impune oamenilor ca pe un concept exterior care trebuie să le fie explicat și introdus în gândirea lor. Mai degrabă să fim noi înșine icoane vii ale Lui. Legitimitatea credinței nu se cere demonstrată, căci nu poate fi pusă la îndoială decât de o altă credință. Și orice om are credință sau un fel de credință.

Dacă oamenii provin din familii de tradiție creștină efortul trebuie îndreptat spre regăsirea credinței în „Dumnezeul părinților noștri” (Fapte 3, 13). Dacă ei sunt lipsiți de un fond creștin sau acesta este cu totul șters ei trebuie conduși mai întâi la conștiința setei și foamei spirituale care este în ei. Ei trebuie ajutați să discearnă lucrul dominant din lăuntrul, din viața lor. Trebuie provocați să judece cât de mult acel lucru îi împlinește, le dă sens, viață, fericire. Indiferent dacă acceptă sau nu provocarea slujitorul lui Hristos nu trebuie să dispere. Chiar dacă setea spirituală este fals potolită de lucruri efemere, mai devreme sau mai târziu aceste lucruri nu-și vor ține promisiunea: nu vor oferi împlinirea. Căutarea sensului, a vieții, a lui Hristos va irumpe cu mai multă putere.

Nu de puține ori rolul nostru este de a veni în întâmpinarea dezolării și a angoasei care urmează oricărei credințe idolatre sau eretice. Și de a arăta calea vindecătoare a credinței personaliste, a credinței ca legătură vie între persoana umană și Dumnezeu-Treimea de Persoane divine. O cale pe care învățătura și viața se îmbrățișează sau, altfel spus, dogmele se dovedesc prin viața morală.

Rolul preotului și al teologului poate fi asemănat cu cel al unei oglinzi pe de o parte, pentru că îi ajută pe oameni să se vadă așa cum sunt și să se înțeleagă pe sine. Iar pe de altă parte cu cel al unei călăuze, care cunoaște drumul spre împlinire și e gata să îl arate celui ce dorește și să îl însoțească pe cale. Acest rol, de a reflecta lumea în care trăim și de a propune credința creștină ca o cale de autentică ființare, am încercat să îl împlinim și noi în această lucrare.


Bibliografie selectivă


  1. Yüklə 269,1 Kb.

    Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin