Viaţa secretă a plantelor

Tot în Marea Britanie, de data asta însă în Scoţia, se află şi Alick Mclnnes, un bărbat cu faţa parcă mereu congestionată, care este şi el în stare să simtă radiaţiile plantelor. Dacă pune mâna, legat la ochi fiind, pe o floare, el poate spune fără greş lungimea de undă a radiaţiilor ei, natura exactă a acestora şi proprietăţile medicinale. Alick Mclnnes a petrecut treizeci de ani în India şi pentru prima oară a avut aceste revelaţii pe când se afla la Institutul Bose din Calcutta. Acolo şi-a dat seama că plantele emit radiaţii pe care omul le poate percepe, fiind totodată sensibile ele însele la radiaţiile emise de corpul omenesc. El ne-a povestit că la intrarea în hotelul central al Institutului Bose se afla o luxuriantă Mimosa pudica al cărei aspect decorativ dădea o notă aparte locului. Cuiva i-a dat prin gând să-i invite pe vizitatori să rupă câte o crenguţă minusculă din această plantă şi să o ţină puţin în mână, după care s-o introducă într-una din maşinile complicate concepute de Bose. Aceasta reproducea pe o foaie de hârtie schema fidelă a vibraţiilor plantei, numai că, atunci când vizitatorul introducea şi propria lui mână, schema vibraţiilor acesteia era practic identică cu cea a plantei, fapt ce demonstrează că mimoza este atât de sensibilă încât integrează şi reflectă cu maximă fidelitate radiaţiile personale ale fiecărui individ, foarte diferite de la unul la altul, ca un fel de amprente electromagnetice.

După interpretările pe care le dă Mclnnes fenomenului radiaţiilor manifestat în regnul animal şi în cel vegetal, fiecare reprezentant al oricăruia din aceste două regnuri modifică sau temperează prin propria sa lungime de undă energia fundamentală care îl parcurge. Din punctul lui de vedere, absolut tot ce este viu, până la cea mai mică formă de materie, totul se supune acestui regim. „Totul iradiază lungimi de undă identificabile sub formă de sunet, de culoare, de formă, de mişcare, de miros, de temperatură şi de inteligenţă." Radiaţiile pot varia de la o specie la alta, de exemplu, dar cutare specie botanică va emite întotdeauna la fel.

Mclnnes susţine că el poate transfera radiaţiile florilor în apă, unde ele persistă mai mult sau mai puţin, uneori un timp foarte îndelungat. Fiecare specie botanică are o anumită perioadă privilegiată pentru transferul în condiţii optime al radiaţiilor sale în apă, moment situat de regulă, deşi nu absolut întotdeauna, aproape de perioada de maturitate a florii, care în general coincide cu perioadele de lună plină. Atunci când se întrunesc condiţiile favorabile, transferul de radiaţii sau de puteri, cum zice Mclnnes, se produce instantaneu. El declară că a observat schimbările survenite în calitatea apei chiar în timp ce acestea se produceau, „o experienţă impresionantă, pe care n-am s-o pot uita vreodată". El denumeşte apa astfel rezultată „exultaţie florală" dar nu vede în ea un tratament specific pentru o anumită maladie. Apa astfel îmbogăţită cu puteri noi ar fi acţionat cu subtilitate asupra radiaţiilor care parcurg trupul omenesc, al unui animal sau solul însuşi, iar prin acest fapt se ridică gradul de vitalitate al omului, al animalului sau al solului în cauză. Când gradul de vitalitate a ajuns la nivelul necesar, boala regresează. Radiaţiile aflate în această apă astfel îmbogăţită nu pot fi identificate prin nici o analiză chimică, iar frecvenţa undelor emise nu poate fi depistată de nici un aparat existent în Marea Britanie. De aceea, etichetele de pe flacoanele lui Mclnnes cuprind, conform prevederilor legale, conţinutul şi formula, aceasta din urma fiind exprimată astfel: „Compoziţie chimică garantată: 100% apă, fără adaos de ierburi sau de produse chimice". Mclnnes le aminteşte adeseori adversarilor săi că şi între oţelul normal şi oţelul magnetizat există, din punct de vedere chimic, o similitudine perfectă, deşi e limpede că este la mijloc o mare diferenţă, de care îşi poate da seama oricine. Astfel încât el speră ca într-o zi ştiinţa să realizeze aparatura si metodele cu care să se poată identifica radiaţiile în discuţie.

Mclnnes este convins că „exultaţia" realizată de el poate fi folosită cu aceeaşi eficacitate în cazul unei vaci atinse de febra laptelui în Scoţia, al unui bărbat suferind de astm în California sau al unei femei înţepate de viespi în Noua Zeelandă. Se poate administra nou-născuţilor chinuiţi de colici intestinale, unui stup de albine cu puietul atacat de loca, împotriva căreia propolisul albinelor este neputincios, unui căpşun bolnav sau unor găini care au mâncat boabe alterate de pe urma cărora ar putea muri. Dacă se stropeşte pământul cu apa aceasta, susţine acelaşi Mclnnes, calitatea, concentraţia şi activitatea benefică a florei bacteriene a solului înregistrează o creştere simţitoare. Cu excepţia, precizează el, a grădinilor tratate cu substanţe chimice, „fiindcă polaritatea solului este în asemenea cazuri distrusă sau pe cale de a fi distrusă, astfel încât un teren suprasaturat de îngrăşăminte artificiale va reacţiona mult mai lent sau deloc la acest stimul". Opinia lui este că aceste picături de „exultaţie" insuflă solului o nouă energie, capabilă să contracareze bolile, chiar în cazul molimelor, precum şi acţiunea insectelor dăunătoare.

Mulţi specialişti consideră că şi „exultaţia florală" a lui Mclnnes este doar una din şarlataniile care au năpădit secolul nostru, mai populat decât oricare altul dinaintea lui de oameni bolnavi şi deci şi de profitori fără scrupule, dar de când a fost lansat pe piaţă acest produs, adică de peste un sfert de secol, mii de oameni şi-au exprimat prin scrisorile lor mulţumirile cele mai călduroase, atestând în felul acesta eficacitatea acestui preparat faţă de aproape toate bolile cunsocute. Mclnnes consideră că toate formele de viaţă au fost create pentru a se răspândi în armonie, dar că omenirea şi-a exercitat dominaţia asupra naturii într-un mod atât de despotic şi de inconştient încât astăzi vedem cum peste tot domneşte cu autoritate tocmai lipsa oricărei armonii. Iar asta se exprimă prin boli de tot felul care atacă organismul uman, animalele şi plantele, întrucât forţele vitale care emană de la Izvorul Creaţiei au suferit o deformare care se accentuează pe zi ce trece. Convins că legendele despre vârsta de aur a omenirii, când leul şi mielul trăiau în bună pace pe aceeaşi câmpie, n-ar fi chiar nişte legende, Mclnnes scrie că pe timpul când locuia în Uganda a avut ocazia să vadă cu ochii lui cum, într-o zonă aflată în apropierea unor mari zăcăminte de sare, sute de animale îşi duceau liniştite viaţa în ierburile înalte, fără să se deranjeze unele pe altele. Şi ceea ce e uimitor aici e că se aflau la un loc fiare ca pantera sau ghepardul şi micuţele gazele sperioase, care în alte împrejurări ar fi rupt-o imediat la fugă, îngrozite de o asemenea vecinătate.

În sudul Indiei, Mclnnes a avut posibilitatea să asiste şi el la straniul spectacol pe care îl constituia plimbarea de seară a lui Ramana Mohan Maharshi. Nici nu ieşea bine acesta din casă, că o sumedenie de animale ţinute legate în grajdurile şi pe sub şoproanele din satul aflat la o jumătate de kilometru distanţă reuşeau să scape din căpestre şi din funii şi să vină în goană la faţa locului, alcătuindu-i venerabilului bătrân o suită impunătoare, în care mai intrau şi toţi copiii de prin partea locului şi nenumăraţi câini cu sau fără stăpân. Înainte ca acest convoi să poată ajunge prea departe, din junglă ieşeau mulţimi de sălbăticiuni, inclusiv şerpi şi feline, care se alăturau procesiunii fără să-i deranjeze cu nimic pe ceilalţi participanţi care îi acceptau fără nici un fel de formalism, în timp ce mii de păsări sălbatice împânzeau cerul, dând tuturor senzaţia că s-a întunecat brusc a noapte. Iar cine era curios să stabilească şi identitatea acestor zburătoare participante la cortegiu vedea că prepeliţa dolofană nu se temea să zboare aripă la aripă cu gaia şi cu vulturul sau cu alţi prădători, astfel încât toate zburau în pace deasupra lui Maharshi, însoţindu-l la plimbare. Când acesta îşi încheia promenada şi se întorcea acasă, toate aceste vieţuitoare se despărţeau şi ele liniştite şi se duceau la treburile lor, fără să se certe în vreun fel. Cum tot ce este creat se află într-o strânsă interdependenţă, afirmă Mclnnes, e limpede că ceea ce afectează o formă de viaţă le afectează în mod inevitabil şi pe celelalte, practic fără excepţie. „Dacă provocăm în mod deliberat suferinţa şi boala la alte fiinţe vii, nu facem în felul acesta decât să sporim propriile noastre suferinţe şi boli." Pentru că orice creaţie este afectată, susţine în continuare Mclnnes, tocmai de boala pe care o administrăm animalelor în laborator, în cadrul a ceea ce noi numim cu emfază cercetare şi experimentare a cutărui sau cutărui fapt patologic şi care nu este în realitate decât o zbatere caraghioasă şi fără efect în privinţa combaterii cu adevărat a bolii. Tot ce numim noi efort creator poartă stigmatul îngrozitoarei agonii pe care vivisecţiile o aduc nefericitelor fiinţe fără apărare. Orice vindecare a unei boli, fiind rezultatul unei ştiinţe dobândite cu preţul unor asemenea practici, va fi plătită foarte scump, cu suferinţe încă şi mai mari care vor izbucni într-o altă parte a întregului. Tot ce a fost creat suferă atunci când plantele sunt cu miile arse de vii cu ierbicidele chimice care le supun unei agonii prelungi şi cumplite, pe care nu au meritat-o prin nici o crimă.

După cum tot ce trăieşte va trebui să plătească pentru fiecare victimă a războiului sau pentru fiecare fiinţă omenească torturată într-un lagăr de concentrare, tot aşa fiinţele vii, absolut toate, vor plăti pentru fiecare iepuraş ucis în chinurile myxomatozei, boală pe care i-a inoculat-o omul, sau pentru fiecare animal omorât cu plăcerea sportivă a vânătorii, ori pentru mulţimile nenumărate de vite cuprinse de groaza morţii, care sunt măcelărite cu sânge rece în abatoare, pentru că, spune Mclnnes, „tot ce înseamnă Viaţă este una, şi excepţie nu există"'.

18. INSECTICIDE IRADIANTE

Simoneton îşi închipuia o zi când medicii, înarmaţi în loc de stetoscoape cu receptoare ultrasensibile, vor pune diagnosticul în baza simplei examinări a frecvenţelor emise de organele bolnave şi îşi vor vindeca pacienţii administrându-le vibraţii sănătoase. Şi iată că ideea aceasta, care la vremea ei a părut multora o ţicneală sau în cel mai bun caz o glumă bună, pare a fi mai aproape de realitate decât de ficţiune.

Pe la finele secolului al XlX-lea, doctorul Albert Abrams, fiul unui bogat comerciant din San Francisco, moştenind de la tatăl său o avere considerabilă care-l făcea milionar, se hotărî să o lichideze şi să se stabilească în Germania, la Heidelberg, unde să studieze medicina de avangardă. Într-o vară, aflându-se în vacanţă la Napoli, a avut ocazia să asiste la o scenă al cărei protagonist era marele tenor Enrico Caruso, care făcea în faţa unui grup de prieteni şi cunoscuţi o demonstraţie inedită: ciocnind uşor cu unghia un pahar de cristal, obţinea un sunet, o anumită notă muzicală, după care, dându-se câţiva paşi înapoi, spărgea ţăndări paharul emiţând aceeaşi notă, cu absolută fidelitate. Această demonstraţie l-a impresionat profund pe tânărul american, care începu să se gândească dacă nu cumva aici se ascundea un fenomen fizic încă necunoscut şi dacă acest fapt nu putea fi folosit la vindecarea pacienţilor săi. Să nu uităm că Facultatea de medicină din Heidelberg era cunoscută pe atunci pentru spiritul său receptiv faţă de orice era nou, lucru care provoca, bineînţeles, nedumeriri şi ostilitate.

Întors la studii, unde era ferm decis să culeagă toţi laurii posibili şi să obţină medalia de aur care se decerna absolvenţilor cu adevărat străluciţi, Abrams deveni unul din apropiaţii profesorului Sauer, care se apucase, cu mult înainte ca Ghiurvici să descopere „radiaţiile mitogene", să întreprindă o serie de experienţe bizare legate de plante. Sauer îi povesti lui Abrams că, atunci când pusese nişte arpagic, uitase câţiva bulbi neîngropaţi în apropierea unei brazde pline. Peste două zile a băgat de seamă că arpagicul răsărise deja, dar că firele de ceapă verde aflate în partea dinspre bulbii uitaţi afară arătau altfel decât cele din alte părţi ale brazdei. În zilele următoare fenomenul deveni şi mai limpede, intrigându-l pe Sauer, care nu ştia care ar putea fi explicaţia exactă. La auzul acestei întâmplări, Abrams se gândi că putea fi vorba de radiaţii de o natură necunoscută emise de rădăcinile de ceapă şi îşi zise că nu era exclus să existe o legătură ascunsă între acestea şi paharele de cristal sparte unul după altul de Caruso la Napoli.

După absolvirea strălucită a studiilor de medicină la Heidelberg, Abrams se întoarse în Statele Unite şi se dedică studiului patologiei la Facultatea de medicină a Universităţii Stanford, al cărei rector avea să devină peste un timp. Încă de pe atunci era unanim considerat un diagnostician de înaltă clasă, care stăpânea admirabil arta percuţiei: administrând în timpul consultaţiilor lovituri uşoare şi scurte diferitelor zone ale corpurilor pacienţilor, el provoca anumite rezonanţe în baza cărora îşi făcea o părere precisă asupra naturii diferitelor afecţiuni. Într-o zi, cineva a lăsat în funcţiune aparatul de radiografiat din cabinetul său fără ca el să ştie, iar rezonanţele obţinute din trupurile pacienţilor erau mai înfundate. Intrigat de această constatare, el ceru unui pacient să se aşeze în altă poziţie şi observă că nuanţa aceasta a sunetelor nu intervenea decât atunci când pacientul se afla aşezat într-o anumită poziţie faţă de axa nord-sud. Părea să existe o legătură între câmpul geomagnetic şi câmpurile electromagnetice ale indivizilor, aşa cum observase şi Pittman în timpul experienţelor sale de la Alberta asupra seminţelor. Ceva mai târziu, Abrams a avut ocazia să constate că acelaşi fenomen se producea, chiar şi cu aparatul închis, în simpla prezenţă a unui bărbat bolnav de cancer al buzei.

După mai multe luni de cercetări pe persoane afectate de diverse maladii, Abrams ajunse la concluzia că fibrele nervoase situate în regiunea epigastrică reacţionau prin contracţii uşor sesizabile la stimulii pe care li-i oferea un aparat radiografie aşezat la câţiva metri distanţă, iar în cazul pacienţilor atinşi de o formă sau alta de cancer contracţiile erau permanente, cu excepţia cazurilor când bolnavul era întins pe direcţia nord-sud. De aici, Abrams trase concluzia că în primul caz contracţiile se datorau unei energii radiante care emana din aparatul cu raze X, iar în cel de-al doilea că acelaşi tip de contracţii se datora unui răspuns la reacţia moleculelor traversate de vibraţii care, în totalitate, constituiau tumoarea canceroasă.

Într-o zi, Abrams îl luă cu el la facultate pe valetul său Ivor şi îi ceru să se aşeze cu faţa spre vest pe estradă, cu bustul gol. Apoi începu să-i aplice procedeul în care era un maestru necontestat, percuţia, insistând în zona de deasupra ombilicului şi atrăgând atenţia studenţilor să înregistreze cu maximum de precizie sonoritatea notei obţinute în felul acesta. Apoi îl invită pe unul din ei să pună în contact o probă de ţesut canceros, pregătită din timp, pe fruntea lui Ivor pe care el, în tot acest timp, îl ciocănea fără întrerupere în aceeaşi zona de deasupra ombilicului. Toţi cei de faţă fură surprinşi să constate că, în clipa când contactul s-a stabilit, sunetele limpezi de până atunci îşi schimbară total sonoritatea, căpătând brusc un timbru înfundat şi confuz, care dispărea imediat ce contactul cu pricina era întrerupt, pentru a reapărea imediat ce studentul îl refăcea. Fireşte că toţi traseră aceeaşi concluzie, anume că fibrele musculare se contractau brusc, afectând sonoritatea normală, specifică unui organism sănătos, pentru ca imediat după aceea să se destindă şi să permită abdomenului lui Ivor să emită din nou sunete sănătoase! Înlocuind însă ţesutul canceros cu unul atins de tuberculoză, percuţia executată în zona plămânilor nu detecta absolut nici o schimbare de nuanţă sau de notă, în schimb în aceeaşi zonă de deasupra ombilicului se înregistrară modificări similare ca în cazul contactului cu ţesutul canceros. Abrams nu putu să tragă de aici altă concluzie decât aceea că unde necunoscute încă, emise de ţesuturile bolnave, puteau fi absorbite şi înregistrate cu fidelitate de corpul omenesc sănătos şi să afecteze natura ţesuturilor acestuia pe toată durata contactului.

După alte câteva luni de muncă intensă, Abrams fu în măsură să demonstreze că se produceau o serie de „reacţii electronice", după cum le-a numit el, sub influenţa cancerului, a tuberculozei, a malariei sau în cazul existenţei în organism a streptococilor, reacţii care puteau fi observate pe diferitele regiuni ale torsului unei persoane aflate în perfectă stare de sănătate, ca în cazul lui Ivor. Iar aceste concluzii îi obligau pe medici să renunţe la teoria atotputernică după care boala ar fi un fenomen de natură celulară. După opinia lui, aceasta s-ar datora faptului că nu celula, ci componentele ei moleculare cunosc o alterare a structurii lor, mai exact o schimbare profundă în numărul şi în dispunerea electronilor, cărora moleculele le imprimă caracteristici observabile la microscop abia într-o fază ulterioară a evoluţiei bolii. Care sunt cauzele producerii acestei alterări? Abrams nu a putut da atunci un răspuns la această întrebare şi, din nefericire, nu-l poate da nimeni nici astăzi. Convingerea lui a rămas însă aceea că într-o zi va fi cu putinţă să se descopere forţe capabile să corecteze acest fenomen, pe care el îl consideră o aberaţie intramoleculară, şi poate chiar să îl prevină, împiedicând astfel declanşarea bolii.

După un timp, Abrams îşi dădu seama că radiaţiile emise de un specimen patologic puteau fi transmise, asemeni electricităţii, printr-un cablu de cupru, cu condiţia însă ca acesta să nu depăşească lungimea de 1,80 m. Atunci când un medic neîncrezător îl provocă să localizeze cu precizie focarul de tuberculoză care îl transformase din medic în pacient, Abrams îi ceru să ţină lipit de frunte un disc de cupru, conectat printr-un cablu la un alt disc, tot de cupru, pe care un student i-l plimba uşor pe piept până când percuţia efectuată cu grijă înregistra dintr-o dată modificări de timbru. Deşi nedumerit, medicul-pacient fu silit să recunoască deschis că Abrams localizase focarul de infecţie cu o precizie remarcabilă, de ordinul a doi sau trei centimetri, fără ajutorul razelor X.

Faptul că trunchiul unui om sănătos reacţiona astfel nu la unul ci la mai multe specimene patologice, îl făcu pe Abrams să se gândească la posibilitatea ca între diferitele afecţiuni să existe şi diferenţe manifestate în lungimile de undă ale semnalelor emise de cutare sau cutare maladie. Amintirea paharelor lui Caruso îi stăruia mereu în minte, iar faptul că acestea se spărgeau numai la nota pe care ele însele o emiteau dacă erau ciocnite uşor cu unghia îl făcuse să înţeleagă de ce aceia dintre studenţi care nu aveau o perfectă ureche muzicală nu erau în stare să înveţe metoda percuţiei, în pofida lăudabilelor lor eforturi, pe când ceilalţi se familiarizau rapid cu ea şi înregistrau rezultate excelente. Acest grav inconvenient se cerea remediat printr-un aparat care să analizeze frecvenţele lungimilor de undă respective, ceea ce însemna un avantaj enorm şi pentru cei mai buni studenţi, a căror ureche, oricât de fină ar fi fost, nu putea percepe decât în mică măsură deosebirile dintre sunete. După luni întregi de muncă încordată, cu ajutorul profesorilor de fizică de la aceeaşi universitate Stanford, aparatul fu pus la punct şi primi numele de „reflexofon". Am văzut noi înşine acest aparat, care seamănă mult cu un reostat, aparat electric utilizat ca rezistenţă variabilă care serveşte la modificarea intensităţii curentului. Reflexofonul lui Abrams este capabil să emită sunete de tonalitate variată, cu un cadran care indică cu maximum de precizie tonalitatea respectivă, ceea ce elimină necesitatea percutării unui anumit punct de pe corpul pacientului şi înlătură orice coeficient de hazard, chiar dacă medicul este cu totul lipsit de simţ muzical.

Punerea în funcţiune a acestui aparat a însemnat un pas uriaş în dificila artă a diagnosticării. Era acum suficientă o simplă privire aruncată pe cadran şi poziţia acului indica fără eroare frecvenţa specifică bolii detectate: 55 pentru sifilis, 58 pentru existenţa unui sarcom şi aşa mai departe. Vrând să verifice o dată în plus eficacitatea reflexofonului, Abrams îi ceru asistentului său să amestece între ele eşantioanele, dar rezultatele rămaseră şi după aceea la fel de precise ca înainte. Să amintim că şi astăzi reflexofonul, la aproape trei sferturi de secol de la naşterea lui, funcţionează impecabil iar diagnosticele puse cu ajutorul lui sunt de o precizie uimitoare.

Astfel încât e lesne de înţeles că descoperirea lui Abrams nu numai că o lua cu decenii întregi înaintea a tot ce se ştia în aceasta privinţă, dar contrazicea multe din principiile considerate sacre de medicii de pe tot globul. „Noi, ca medici, nu avem dreptul să nu ţinem seama de progresele înregistrate în alte domenii ale ştiinţei, în special în fizică, iar a separa entitatea umană de alte entităţi ale universului fizic comportă un risc pe care conştiinţa noastră profesională nu ne îngăduie să ni-l asumăm", a declarat Abrams, numai că cei mai mulţi dintre confraţii săi nu l-au înţeles, aşa cum avea să se întâmple peste nu mult timp şi cu Lakhovsky sau Crile. Nici măcar atunci când făcu în faţa colegilor săi de breaslă demonstraţii practice, dovedind că aparatul său permitea diagnosticarea sigură a bolii numai pe baza unei simple picături de sânge a pacientului, Abrams nu avu mai mult succes, ba chiar se auziră murmure de protest în rândurile asistenţei, care considera asta ca fiind ceva absurd sau de domeniul fantasticului. Refuzul confraţilor de a accepta această tâmpenie fu categoric, deşi Abrams a mai făcut o demonstraţie, de data aceasta de-a dreptul stupefiantă: prin reflectarea efectelor înregistrate de un reflexofon pe un altul, dotat cu trei reostate calibrate în unităţi de 10, de 1 şi de 1/25, se putea determina cu maximum de precizie nu numai natura bolii de care era afectat pacientul în cauză, ci chiar stadiul exact de evoluţie! Tot degeaba, fiindcă manevrarea atâtor drăcovenii noi şi nemaivăzute cerea atâta bătaie de cap încât asistenţii din sală au fost de-a dreptul furioşi.

Astfel încât această descoperire epocală a lui Abrams a rămas aproape necunoscută, singurii care credeau în ea fiind stundenţii săi, care, promoţie cu promoţie, au părăsit băncile facultăţii luând cu ei şi cunoştinţele legate de folosirea acestui aparat atât de simplu şi de uşor de confecţionat.

Numai că tenacele Abrams nu s-a oprit aici cu investigaţiile sale, ci a ajuns şi la alte concluzii, de-a dreptul uimitoare: examinând o picătură de sânge de la o pacientă afectată de un cancer la sân, pe care n-o văzuse niciodată, el şi-a putut da seama la care din sânii femeii se localizase tumoarea. Consultând-o apoi pe pacienta respectivă prin percuţia efectuată asupra altei femei, perfect sănătoase, a ajuns la aceeaşi concluzie şi, examinând-o apoi clinic pe pacientă, s-a convins că ambele concluzii anterioare fuseseră exacte. Prin acelaşi procedeu, Abrams a ajuns la depistarea cu maximum de precizie a unui focar de tuberculoză sau a oricărei alte boli, fie că era vorba de afecţiuni ale plămânilor, fie că focarul se afla în intestine, în vezica urinară sau în cea biliară, într-o vertebră sau în oricare altă parte a corpului.

Într-o zi, Abrams demonstra în faţa studenţilor săi reacţia declanşată de sângele unei paciente atinse de malarie şi, la un moment dat, se întoarse brusc spre ei spunând: „Ia să vedem, cred că sunteţi aici cam patruzeci de medicinişti, prin urmare tot atâţia viitori medici şi fără îndoială că absolut toţi veţi prescrie unui pacient atins de paludism cutare sau cutare medicament pe bază de chinină. Dar ar putea vreunul dintre dumneavoastră să ne dea o explicaţie ştiinţifică pentru alegerea chininei ca mijloc terapeutic?" Cum nici unul din studenţi nu se grăbea să răspundă, Abrams luă câteva cristale de sulfat de chinină şi le puse în aparat în locul probei de sânge, obţinând o notă ce corespundea perfect celei a malariei. După care aşeză în recipient proba de sânge infestat de paludism şi un cristal din cele folosite anterior, învelit însă într-un petic de hârtie de mătase. De data aceasta nota obţinută sună nespus de limpede, indicând o stare de sănătate perfectă, lucru imposibil, întrucât era ştiut de toţi cei aflaţi de faţă că sângele era infestat, lucru dovedit cu numai câteva minute înainte. Cum toţi rămăseseră absolut dezorientaţi, Abrams le sugeră că ar fi trebuit să se gândească la un lucru foarte simplu: radiaţiile emise de chinină anulau total radiaţiile emise de moleculele de sânge infestat. În aceste condiţii, a adăugat el, suntem obligaţi să luăm în considerare ipoteza că efectul chininei asupra paludismului s-ar datora acţiunii unei legi electrice încă necunoscute, care trebuia să facă deci obiectul unor cercetări intense. Deoarece, efectuând tot în faţa studenţilor alte şi alte experienţe cu sânge bolnav, provenind de la pacienţi atinşi de diferite afecţiuni, şi cu antidotul cunoscut pentru fiecare din acestea, rezultatele fură de fiecare dată identice. Să menţionăm că noi înşine am asistat la o experienţă similară, convingându-ne pe viu de efectele mercurului asupra unei picături de sânge provenind de la o persoană bolnavă de sifilis.