Viaţa secretă a plantelor

Peter Tompkins & Christopher Bird

VIAŢA SECRETĂ A PLANTELOR

1. INTRODUCERE

Exceptând dragostea, există ceva mai frumos pe acest pământ decât o floare, sau mai esenţial decât o plantă? Adevărata matrice a oricărei vieţi omeneşti este tocmai covorul de smarald care îmbracă pământul. Fă­ră plante nu am putea nici respira şi nici mânca. Pe dosul fiecărei frun­ze, un milion de buze în mişcare se străduiesc să devoreze gazul car­bonic şi să expire oxigen. După cât arată un calcul amănunţit, şaptezeci şi cinci de milioane de kilometri pătraţi de ţesuturi vegetale trudesc din greu ca să realizeze miracolul fotosin­tezei: producerea oxigenului şi a hranei pentru oameni şi pentru animale.

Din cele trei sute şaptezeci şi cinci de miliarde de tone de hrană care se consumă în fiecare an pe planetă, partea cea mai importantă vine de la plante, care cresc luându-şi hrana din aer şi din sol, cu ajutorul soa­re­lui. Cealaltă parte vine de la animale, care însă sunt şi ele tributare tot plantelor. Alimente­le, băuturile, inclusiv cele alcoolice, drogurile şi me­dica­mentele care îl menţin pe om în viaţă şi într-o stare bună a sănătăţii atunci când sunt administrate judicios, toate acestea le avem în primul rând datorită fotosintezei. Hidrocarbu­rile plantelor verzi ne oferă amido­nuri, grăsimi, uleiuri, diferite sortimente de ceară şi de celuloză. Din cli­pa naşterii sale şi până când intră în mormânt, omul are nevoie de celu­loză ca să se adăpostească, să se învelească şi să se încălzească; fibrele, ţesăturile, corzile, instrumentele muzicale, până şi hârtia pe care îşi mâz­găleşte gândurile, toate provin din aceeaşi sursă. O înşiruire a mulţimii de plante folosite de om cu atâta profit pentru el putem afla în cele şase sute de pagini ale excelentului Dictionary of Economic Plants al lui Uphof. Economiştii cad şi ei de acord asupra acestei chestiuni, anume că agri­cultura este cheia prosperităţii oricărei naţii.

Conştienţi în mod instinctiv de valoarea spirituală a plantelor, care le aduc şi o satisfacţie de ordin estetic, oamenii se simt fericiţi atunci când trăiesc în­con­juraţi de verdeaţă. Florile au devenit de mult timp obligatorii pentru eveni­mentele importante cum ar fi naşterea, căsătoria, moartea, ca să nu mai vorbim de obiceiul plăcut de a le folosi la mese sau la anumite ocazii festive. Le oferim din dragoste, din prietenie, în semn de omagiu sau pentru a mulţumi cuiva pentru ospitalitatea pe care ne-a acordat-o. Casele noastre se înfrumuse­ţează cu grădini, oraşele cu parcuri, ţările cu rezervaţii naturale. Cel dintâi lucru pe care îl face o femeie pentru a da unei încăperi un aer mai primitor este să aşeze în ea o plantă sau cel puţin o vază cu câteva flori. Aproape toţi bărbaţii solici­taţi să spună repede cam cum concep ei paradisul, fie pământean, fie ceresc, au răspuns că îl văd ca pe o grădină încărcată de orhidee, în care eventual să se zbenguiască şi una sau două nimfe.

Opinia lui Aristotel, care susţinea că plantele sunt înzestrate cu suflet dar nu şi cu senzaţii, a fost acceptată fără obiecţii de-a lungul întregului Ev Mediu şi chiar până mai încoace, anume până la începutul secolului al optsprezecelea, când Carl von Linne, părintele botanicii mo­der­ne, a uluit lumea decretând că plantele nu se deosebesc de oameni şi de animale decât prin faptul că nu au posibilitatea de a se mişca. Afirma­ţie contrazisă în secolul următor de celebrul naturalist Charles Darwin, care a demonstrat că fiecare cârcel este înzestrat cu puterea de a se miş­ca independent de ceilalţi. Pentru a folosi chiar termenii lui Darwin, plan­tele „nu dobândesc şi nu manifestă această însuşire decât în situaţii când ea le poate fi de folos".

La începutul secolului nostru, un biolog vienez înzestrat şi purtător al unui nume cât se poate de francez, anume Raoul France, a emis ideea, şocantă pentru naturaliştii din vremea sa, că plantele îşi mişcă şi ele corpurile, la fel de liber şi de graţios ca cele mai mlădioase animale şi ca cei mai delicaţi oameni, numai că noi nu ne dăm seama de această facultate a lor pentru simplu motiv că aceasta se petrece într-un ritm mult mai lent decât suntem noi obişnuiţi să percepem.

Rădăcinile plantelor, susţine Raoul France, se înfig în sol explorân­du-l, mugurii şi ramurile descriu cercuri precise, frunzele şi florile se îndoaie şi tremură în faţa schimbărilor de diferite naturi, cârceii formea­ză bucle delicate şi se întind ca nişte adevărate tentacule, pornind cu băgare de seamă în recunoaşterea terenului. Naturalistul vienez adăuga chiar că omul pretinde că plantele sunt nemişcate şi lipsite de simţuri tocmai pentru că el nu prea stă să-şi facă timp pentru a le observa mai cu luare-aminte.

Poeţii şi filozofii care s-au oprit şi ei asupra acestei chestiuni, ca Johann Wolfgang von Goethe sau Rudolf Steiner, au băgat de seamă că plantele cresc în două direcţii opuse, pe de o parte înfigându-se în pă­mânt, ca sub efectul propriei lor greutăţi, iar pe de alta înălţându-se către cer, ca şi cum o forţă contrară, un fel de anti-gravitaţie, le-ar atrage spre înălţimi.

Radicelele asemănătoare cu nişte viermişori, pe care Darwin le com­pară cu nişte celule nervoase cerebrale, se înfig mereu mai adânc în sol, ca nişte fire subţiri şi albe, ancorându-se cu nădejde în glie şi sugându-i sevele în drumul lor. Cavităţi minuscule, în care uneori se află impercep­tibile bule de amidon, indică vârfurilor acestor rădăcini, cu o extraordi­na­ră precizie, direcţia centrului gravitaţiei terestre.

În perioade de secetă aspră, rădăcinile în căutare de umiditate sparg reţelele de canalizare şi se înfig, cum e cazul banalei lucerne, până la doisprezece metri adâncime, găsind incredibile puteri care le ajută să străpungă până şi obstacolele de beton. Până acum nimeni n-a stat să numere cu precizie radicelele unui arbore, dar examenul atent al unei singure plante de secară a stabilit existenţa a circa treisprezece milioane de radicele, însumând mai bine de şase sute de kilometri. Şi mai trebuie socotit şi că pe aceste radicele mai este aşternut şi un strat fin de puf, care cuprinde, după unele estimări, cam paisprezece miliarde de fire ca­re, puse cap la cap, ar da şi ele cam zece mii de kilometri, adică aproxi­mativ distanţa care separă cei doi poli ai planetei noastre.

Celulele speciale, al căror rost este să asigure înfigerea tot mai a­dân­că a rădăcinilor, se uzează în contact cu pietricelele, cu rocile sau cu firele de nisip mai groase şi de o consistenţă mai dură, aşa că sunt în permanenţă înlocuite, numai că noile celule mor de îndată ce dau de o sursă de hrană şi sunt şi ele înlocuite la rândul lor de alte celule, a căror funcţie este aceea de a dizolva sărurile minerale şi de a extrage din ele elementele nutritive. Această hrană de bază trece din celulă în celulă de-a lungul întregii plante şi constituie o unitate protoplasmică, o materie apoasă sau gelatinoasă considerată ca fiind fundamentul vieţii organice.

Rădăcina slujeşte prin urmare drept pompă pentru absorbirea apei, care face oficiul de dizolvant universal, purtând elementele nutritive de la rădăcină spre frunză şi evaporându-se apoi spre a cădea din nou pe pământ, ceea ce duce la perpetuarea acestui adevărat ciclu al vieţii. Frunzele unei plante de floarea-soarelui elimină într-o zi tot atâta apă cât elimină un om prin porii pielii sale, sub formă de transpiraţie. Într-o zi fierbinte, un singur mesteacăn poate absorbi până la patru sute de litri de apă, aşa că frunzele sale îşi pot permite să ne ofere o umbră fragedă şi răcoritoare.

După opinia lui Raoul France, nici o plantă nu este cu totul lipsită de putinţa de a se mişca, întrucât creşterea însăşi se înscrie în categoria mişcărilor şi se realizează prin mişcare. Plantele se îndoaie, se răsucesc şi freamătă fără contenire. France descrie într-o frumoasă imagine miile de tentacule care într-o zi de vară pornesc din fiinţa cât se poate de li­niştită a unui arbore oarecare, şi, tremurând în căutarea lor febrilă, se grăbesc să constituie un sprijin nou pentru tulpina grea, în plină creş­tere, de care depind şi ele. Un cârcel are nevoie, în medie, de şaizeci şi şapte de minute ca să dea un ocol complet spaţiului din jurul său, iar atunci când întâlneşte în drumul acesta un suport, îi ajung douăzeci de secunde ca să înceapă să se răsucească în jurul obiectului respectiv şi după o oră s-a înfăşurat atât de temeinic încât nu mai poate fi desfăcut fără greutate. Cârcelul se înfăşoară uneori chiar în jurul său, ca un tirbuşon, determinând astfel planta să se înalţe.

O plantă agăţătoare ce are nevoie de un tutore se va îndrepta întot­deauna spre suportul cel mai apropiat. Dacă o mutăm de la locul ei, în mai puţin de o oră îşi va schimba direcţia, în funcţie de noua situaţie. Oare vede planta tutorele? Îl percepe într-un mod oarecare, necunoscut nouă? Chiar dacă în drum se află obstacole care, după părerea noastră, ar împiedica-o să sesizeze potenţialul tutore, ea tot se va îndrepta fără greş spre acesta, ferindu-se să crească spre locurile unde nu va întâlni aşa ceva.

Plantele, spune France, sunt capabile de intenţii: ele se pot orienta şi întinde spre ceea ce caută şi trebuie să recunoaştem că misterioasele instrumente de care se servesc pentru aşa ceva pot da naştere interpretărilor celor mai bogate în fantezie.

Departe de a duce o existenţă inertă, plantele care alcătuiesc covo­rul unei pajişti - numită de greci, în antichitate, botane - par în stare să perceapă ceea ce se petrece în jurul lor şi să acţioneze cu o subtilitate care, să ne fie îngăduit s-o spunem, depăşeşte fără drept de apel posibi­lităţile speciei omeneşti.

Roua-cerului sau Drosera rotundifolia, o plantă carnivoră, îşi va înşfăca prada, micile insecte imprudente, cu o precizie de invidiat, întorcându-se exact în direcţia cerută. Anumite plante parazite îşi simt viitoarele victime după cea mai slabă urmă de miros şi înving orice obstacole ca să se poată îndrepta spre ele.

Plantele par a-şi da seama care furnici anume vor să le fure necta­rul, aşa că florile lor se închid de îndată ce simt în preajmă prezenţa nedoritului musafir şi nu se vor deschide decât atunci când tulpina va fi destul de încărcată de rouă pentru ca furnicile, oricât de hotărâte ar fi, să se vadă silite să se dea bătute. Salcâmul a ajuns să-şi perfecţioneze într-atât sistemul de apărare, încât se foloseşte de anumite furnici, pe care le găzduieşte primitoare şi le ospătează cu nectar tocmai pentru ca acestea să o apere de alte insecte şi chiar de ierbivore.

Să fie chiar pură întâmplare faptul că plantele iau forme anume, tocmai spre a se adapta obiceiurilor insectelor care le asigură poleni­zarea, atrăgându-le prin miresme şi prin colorit specific, răsplătindu-le cu nectarul preferat, construind canale şi mecanisme florale incredibile, în unicul scop de a captura o albină care nu este lăsată să iasă dintre petale decât după ce fecundarea pistilelor s-a săvârşit?

Să fie oare vorba de un reflex sau de o simplă coincidenţă în faptul că o orhidee ca Trichoceros parviflorus are petale ce imită perfect aspec­tul femelei unei anumite varietăţi de insecte, cu atâta incredibilă fidelita­te încât masculul insistă şi se sileşte din răsputeri să se împerecheze cu femela asta vegetală şi astfel polenizează floarea?

Să fie un accident oarecare faptul că florile nocturne sunt în general albe ca să atragă mai bine fluturii, şi se umplu de nectar abia la apusul soarelui? Sau că floarea de crin, încărcată de polen, degajă un miros de carne uşor intrată în putrefacţie, ca să atragă muştele care roiesc prin preajmă, în timp ce plantele care nu se bizuie decât pe vânt ca să se vadă fecundate au flori care nu caută să fie frumoase, mirositoare şi atrăgă­toa­re pentru insecte, aşa că rămân nebăgate în seamă?

Plantele ştiu să facă multe ca să se apere. Se acoperă cu spini, capătă un gust amar sau secretă lichide vâscoase care năclăiesc şi ucid insectele indezirabile. Temătoarea Mimosa pudica este înzestrata, de exemplu, cu un mecanism care intră în acţiune de fiecare dată când un gândăcel, o furnică sau o omidă încep să se caţere pe tulpina ei, luând-o în direcţia frunzişului ei delicat. De îndată ce intrusul atinge unul din pintenii de pe tulpină, aceasta se îndreaptă numaidecât, frunzele se agită şi musafirul nepoftit fie că e aruncat la pământ de aceste mişcări la care nu se aşteaptă, fie că e intimidat şi silit să bată în retragere.

Există plante care, nefiind în stare să găsească azot în terenurile mlăştinoase în care trăiesc, şi-l procură devorând organisme vii. Există mai bine de cinci sute de varietăţi de plante carnivore care consumă orice fel de carne, de la cea a insectelor până la muşchiul de vacă, uzând de viclenii de neînchipuit ca să-şi înhaţe prada, de la tentacule şi firişoa­re lipicioase şi până la capcanele în formă de pâlnie. Tentaculele unor asemenea plante nu sunt numai guri pur şi simplu, ci şi adevărate sto­ma­curi, situate în imediata apropiere tocmai pentru a putea primi cât mai rapid prada, pe care o devorează şi o digeră la iuţeală, consumând în întregime tot ce e ţesut cărnos şi sânge şi nelăsând decât eventualele schelete.

Roua-cerului şi celelalte drosere care se hrănesc cu insecte nu se lasă niciodată păcălite de pietricele, bucăţele de metal sau de alte materii aşezate pe frunzele lor, dar nu rămân deloc indiferente în faţa valorii nutritive a unei bucăţele de carne. Darwin a descoperit că aceste plante pot intra în acţiune chiar şi atunci când li se oferă o fărâmiţă de carne cântărind a treizecea parte dintr-un miligram. Un cârcel, partea cea mai sensibilă a unei plante după rădăcină, se mlădiază imediat sub greutatea unui fir de mătase de un sfert de miligram.

Când e nevoie să alcătuiască anumite construcţii, plantele vădesc o ingeniozitate care o depăşeşte net pe aceea a inginerilor noştri. Lungile tuburi goale ale unor tulpini, în stare să suporte greutăţi de neînchipuit şi să reziste la furtuni ucigătoare, sfidează cele mai perfecţionate realizări umane în materie de structuri de rezistenţă. Plantele cunosc foarte bine metoda fabricării de fibre răsucite în spirală, care rezistă mult mai bine la rupere, în timp ce oamenii sunt deocamdată departe de a putea realiza aşa ceva. Celulele vegetale se pot lungi, luând forma unui cârnat sau a unei panglici plate şi, o dată împletite, formează funii mai solide decât am fi tentaţi să credem văzându-le. Pe măsură ce un arbore creşte, trunchiul lui îşi modifică în mod constant structura, care devine din ce în ce mai densă, tocmai în scopul de a putea susţine greutatea crescândă a întregului ansamblu.

Astfel, eucaliptul australian se poate ţine drept pe un trunchi subţi­re şi aparent fragil, înalt de mai bine de o sută cincizeci de metri de la sol, deci cât marea piramidă a lui Keops, iar anumite specii de nuc pot purta pe crengile lor până la o sută de mii de fructe, în Virginia creşte o varietate de troscot care îşi strânge tulpinile în nişte noduri marinăreşti ce sunt supuse unor asemenea solicitări când se usucă, încât şocul pro­vocat de ruptură face seminţele să zboare în toate părţile, tocmai pentru ca să poată încolţi la distanţe cât mai mari de planta-mamă.

Plantele s-au dovedit sensibile la orientarea faţă de punctele cardi­na­le şi chiar la anumite evenimente ce sunt pe cale să se întâmple. Pio­nierii şi vânătorii au descoperit în preriile din valea fluviului Mississippi o varietate de floarea-soarelui, Silphium laciniaţum, ale cărei frunze indică foarte precis cele patru puncte cardinale. În India creşte o specie numită Arbrus precatorius, care e atât de sensibilă la orice influenţe electrice şi magnetice încât e consultată cu încredere nedezminţită în vederea pre­vizi­unilor meteorologice. Botaniştii de la Kew Gardens din Londra, primii care au cercetat acest aspect, au descoperit că Arbrus precatorius poate fi folosit cu netăgăduit succes la previziuni corecte în privinţa cicloanelor, a uraganelor şi a tornadelor, precum şi a cutremurelor de pământ şi a erupţiilor vulcanice.

Florile alpine au ajuns la o cunoaştere atât de precisă a anotimpu­rilor încât ştiu exact când se apropie primăvara, îşi croiesc drum prin straturile de zăpadă de deasupra lor şi, dacă acestea persistă, ştiu să le ajute să se topească datorită căldurii pe care o degajă tocmai în acest scop.

Pentru ca plantele să poată reacţiona cu atâta siguranţă şi precizie şi în moduri atât de diferite la semnalele lumii exterioare, fără îndoială că dispun de mijloace de comunicare cu aceasta, mijloace comparabile sau chiar superioare faţă de simţurile cu care suntem înzestraţi noi, conchide Raoul France. El consideră de asemenea că plantele se află într-un per­manent proces de observare şi de înregistrare a unor evenimente şi feno­mene de care oamenii n-au habar, fiind prizonieri ai viziunii antropocen­trice asupra lumii pe care o cunosc în mod subiectiv, aşa cum le-o relevă cele cinci simţuri ale lor.

După ce mult timp a fost considerată universal valabilă opinia con­form căreia plantele n-ar fi decât nişte automate lipsite de simţuri, s-a descoperit că ele sunt de fapt în măsură să distingă sunete pe care ure­chea omenească nu le poate percepe şi unde luminoase invizibile pentru om, ca de exemplu razele infraroşii şi ultraviolete. Plantele sunt sensibile în special la razele X şi la frecvenţa înaltă folosită în transmisiile televi­zate.

Tot regnul vegetal, mai susţine acelaşi France, reacţionează la miş­că­rile pământului şi ale satelitului acestuia, luna, şi s-ar putea ca într-o zi să se demonstreze că suportă influenţe din partea stelelor şi a altor corpuri cereşti din univers.

Plecând de la faptul cert că forma exterioară a unei plante constituie o unitate care se reface de fiecare dată când o componentă a sa este distrusă, France trage concluzia plină de îndrăzneală că trebuie să fie vorba aici de intervenţia unei entităţi conştiente care supervizează tot ce înseamnă formă, o inteligenţă care conduce viaţa plantelor, aflându-se fie în interiorul, fie în exteriorul acestora.

France cunoştea deja, acum aproape trei sferturi de secol, suficiente lucruri pentru a fi putut scrie o Viaţă secretă a plantelor. Era convins că plantele sunt înzestrate cu toate atributele fiinţelor vii şi că se dovedesc capabile „de cele mai violente reacţii când sunt maltratate şi de cea mai vie recunoştinţă faţă de cineva care le înconjoară cu dragoste şi le îngrijeşte din suflet". Numai că la vremea aceea studiile publicate de el au fost fie ignorate de specialişti, fie considerate pure elucubraţii lipsite de bun-simţ. Se pare că impresia cea mai puternică pe care a reuşit s-o provoace contemporanilor săi a fost oroarea în faţa simplei idei că plantele ar putea proveni dintr-o lume supramaterială populată de fiinţe cosmice cărora, cu mult înainte de naşterea lui Isus Christos, vechii indieni le dăduseră numele de deva, şi că acestea, sub chipul zânelor şi spiriduşilor, al gnomilor şi al silfidelor, ca să nu mai vorbim de atâtea şi atâtea alte fiinţe de aceeaşi natură, constituiau o sursă de viziune directă şi de experienţă pentru preoţii celţi şi pentru alţi oameni înzestraţi cu calităţi de medium. Analizând noutăţile propuse de France, până şi cei mai indulgenţi dintre botaniştii timpului au considerat că viziunea lui este cel mult încântătoare prin romantismul ei, numai că este dezolant de neproductivă.

Era deci nevoie de surprinzătoarele descoperiri la care au ajuns oamenii de ştiinţă din anii '60 pentru a aminti fără menajamente omenirii de existenţa unei lumi vegetale pe care nu mai avea voie s-o ignore. Şi cu toate acestea, mai găsim şi astăzi destule minţi din lumea ştiinţei care refuză cu tărie să creadă că plantele vor fi în curând domnişoare de onoare la inevitabila cununie a fizicii cu metafizica.

Viziunea poetului şi a filozofului, care vedea în plante nişte fiinţe vii, ce respiră şi comunică, înzestrate cu personalitate şi cu însuşirile specifice sufletului, se vede susţinută azi de fapte reale, stabilite fără dubii. Dacă nu vedem în plante altceva decât existenţe mecanice şi impersonale, de vină suntem numai noi, cei ce persistăm în orbirea noastră încăpăţânată. Fiindcă lucrul cel mai uluitor din toate este tocmai acela că plantele par a fi gata, ba chiar dornice şi în stare să coopereze cu omenirea în ducerea la bun sfârşit a imensei sarcini care-i stă în faţă: să transforme din nou într-un rai biata noastră planetă năclăită de murdărie şi degradată într-o asemenea măsură încât i se potriveşte foarte bine denumirea dată de englezul William Cobbett, deschizătorul de drumuri în ecologie: „un neg urât şi scârbos".

Partea întâi

CERCETĂRI ACTUALE
2. PLANTELE Şl PERCEPŢIA EXTRASENZORIALĂ
Fereastra prăfuită a biroului care dădea spre Times Square din New York răsfrangea ca o oglindă o imagine vrednică mai curând de o ţară a minunilor. Nu una cu iepuraşi albi, îmbrăcaţi în jiletci şi cu lanţ de ceas lăfăindu-li-se pe burtică, ci priveliştea unui omuleţ cu urechi de spiriduş, numit Backster, care se afla în faţa unui galvanometru şi a unei plante de apartament, Dracaena massangeana. Incursiunea în ţara minunilor despre care vorbim începuse în 1966, când Cleve Backster, cel mai competent specialist american în detectarea minciunilor, lucrase o noapte întreagă cu o clasă de şcolari care nu erau altceva decât poliţişti şi agenţi de securitate sosiţi din toată lumea ca să înveţe secretele tehnicii lui. Lovit de o inspiraţie subită, Backster se hotărî acum să conecteze unul din electrozii poligrafului său, aparatul de detectare a minciunilor, de una din frunzele Dracaenei, plantă tropicală cu frunze late şi cu o inflorescenţă bogată şi deasă, numită în chip obişnuit dragonier, din pricina unei legende care spunea că răşina acestei plante ar da în realitate sânge de dragon. Backster era curios să vadă dacă, turnând apă la rădăcină, asta influenţează planta şi, dacă da, atunci când şi mai ales cum.

Numai că îl aştepta o surpriză. În timp ce planta sorbea cu lăcomie apa prin tulpina ei lungă, galvanometrul nu indica o rezistenţă mai mică, aşa cum ar fi fost de aşteptat de la conductibilitatea mai ridicată a plantei îmbibate de apă. Pe banda înregistratoare, acul avea dimpotrivă tendinţa să coboare în loc de a urca, trasând tot felul de urme în formă de dinţi de ferăstrău. Fapt era că aceste urme indicau mai curând o reacţie similară cu aceea a unei fiinţe umane supuse unui stimul emoţional scurt.

Un galvanometru este o componentă a poligrafului, detectorul de minciuni, care, atunci când un curent slab parcurge corpul unui om, răspunde imaginilor sale mintale sau celui mai mic semn de emoţie făcând să oscileze un ac sau o peniţă pe un tambur care se învârteşte încet. Acest aparat a fost inventat la sfârşitul secolului al optsprezecelea de un iezuit din Viena, părintele Maximilian Hell, astrolog oficial la curtea împărătesei Maria-Theresa, dar mai târziu paternitatea sa a fost atribuită, prin nu se ştie ce eroare capricioasă, lui Luigi Galvani, fizician şi fiziolog italian, căruia i se atribuie de o lume întreagă meritele legate de descoperirea electricităţii animale. Astăzi, galvanometrul este folosit conectat la un circuit electric ce poartă numele de Puntea lui Wheatstone, în onoarea fizicianului englez care a inventat telegrafia fără fir, sir Charles Wheatstone.

În termeni simpli, puntea echilibrează rezistenţa în aşa fel încât energia potenţială a corpului uman să poată fi măsurată atunci când este supusă unor fluctuaţii provocate de anumite gânduri sau de emoţii. Procedura obişnuită a anchetatorilor constă în a adresa suspecţilor interogaţi întrebări formulate atent şi de a ţine o evidenţă a acelora dintre ele care provoacă mişcări bruşte ale acului. Anchetatori experimentaţi, de talia lui Backster, susţin că sunt în stare să detecteze minciunile după urmele lăsate de ac. Metoda cea mai eficace de a declanşa la o fiinţă omenească o reacţie suficient de puternică pentru a obţine oscilaţii specifice ale acului este aceea de a-i ameninţa starea de siguranţă. Drept care Backster se hotărî să procedeze în acelaşi fel şi cu planta despre care vorbeam, Dracaena massangeana. Duse ceaşca cu cafea fierbinte până la plantă şi înmuie în ea una din frunze, urmărind reacţia acului. Decepţie totală: expresia grafică a reacţiei era abia perceptibilă, la drept vorbind nesemnificativă.