Viaţa secretă a plantelor

Fondatorul lui Anchor College, reverendul Alvin M. Harrell, este de părere că toate cunoştinţele noastre vor face un fantastic salt înainte dacă vom reuşi să intrăm în contact cu o altă rasă din univers. Cum îi place reverendului să se exprime, „având în vedere brutalitatea distrugătoare a seminţiei omeneşti, putem socoti că, oricare ar fi noua civilizaţie pe care o vom descoperi, făpturile ei vor fi infinit mai înţelegătoare şi mai blânde decât suntem noi".

Referindu-se la aceste fapte, Lawrence subliniază: „Adevăraţii extraterestri s-ar putea să fie tocmai plantele, fiindcă ele au transformat o lume minerală primitivă într-un mediu în care omul poate supravieţui, graţie unor procese care aproape că ţin de magia pură! A sosit momentul să ne debarasăm de absolut tot ce ţine de ocultism şi să transformăm răspunsurile vegetale, inclusiv fenomenele de comunicare, în elemente verificabile ale fizicii clasice. Noile noastre concepţii instrumentale reflectă tocmai această intenţie".

Dacă afirmaţiile lui Lawrence nu constituie cumva expresia unei imense erori, atunci proiectul atât de curtat de construire a unei nave spaţiale capabile să propulseze omul în imensitatea spaţiilor interplanetare pentru o expediţie în genul celei a lui Cristofor Columb ar putea fi la fel de bătrânească şi de inutilă cum ne pare astăzi Santa Maria, caravela descoperitorului Americii. Cercetările lui Lawrence pornesc de la principiul că inteligenţele pot comunica instantaneu la distanţe care ar necesita călătorii de ani-lumină, astfel încât nu de nave spaţiale am avea nevoie într-un asemenea caz, ci doar de „numere de telefon" exacte. Deşi cercetările sale se află încă abia într-un stadiu incipient, de explorare şi tatonări nesigure şi anevoioase, staţia biodinamică de campanie a lui Lawrence ar putea deja constitui o primă etapă de realizare a proiectului său de implantare a unei fişe în sistemul telefonic universal, plantele făcând oficiul de telefoniste drăguţe, voioase şi eficiente.
5. DESCOPERIRI ALE CERCETĂTORILOR RUŞI
E de la sine înţeles că uriaşul interes stârnit de comunicarea cu plantele şi de experienţele întreprinse în acest domeniu a depăşit rapid graniţele Americii. Milioanele de cititori ai revistelor ruseşti au aflat pentru prima oară, în octombrie 1970, de plante care îşi comunică omului sentimentele. Acest lucru s-a datorat publicării în Pravda a unui articol intitulat Ce ne spun frunzele. „Plantele vorbesc... da, şi chiar strigă", declara cu această ocazie principalul organ comunist din Rusia, adăugând: „Plantele acceptă numai aparent nenorocirile în mod pasiv şi ne înşelăm când suntem convinşi că suportă durerile în tăcere". Autorul articolului, V. Certkov, făcuse o vizită la Laboratorul de climatologie artificială a celebrei Academii agronomice Timireazev din Moscova şi povestea acum cititorilor lucruri extraordinare la care fusese martor cu această ocazie: „Am văzut cu ochii mei cum un fir de orz literalmente a ţipat când a fost cufundat cu rădăcinile în apă clocotită. E drept că „vocea" plantei nu putea fi percepută decât prin intermediul unui instrument electronic special, extrem de sensibil, care a înregistrat, fără nici o exagerare, un „geamăt nesfârşit" pe o bandă de hârtie. Acul de înregistrare părea că-şi pierduse minţile, trasa cu zbuciumuri violente toate reacţiile bietului fir de orz aflat în agonie, dar ar fi fost suficient şi numai să priveşti planta ca să-ţi dai seama de suferinţele pe care le îndura. Frunzele erau încă la fel de verzi ca şi înainte, dar planta murea. Era ca şi cum nişte celule „nervoase", aparţinând chiar plantei, ne-ar fi adus la cunoştinţă cele ce se petreceau.

Publicistul de la Pravda îl intervievase şi pe profesorul Ivan Isidorovici Gunar, şeful departamentului de fiziologie vegetală al aceleiaşi academii, care, ajutat de personalul institutului, condusese sute de experienţe ce confirmau, toate, prezenţa impulsurilor electrice la plante, ce se manifestau într-un chip asemănător impulsurilor nervoase cunoscute de om. Articolul din Pravda menţiona şi că profesorul Gunar vorbea despre plantele sale ca despre nişte persoane din cercul său intim de cunoscuţi, subliniind obiceiurile fiecăreia, caracteristicile şi chiar preferinţele. Certkov nota: „S-ar zice chiar că stă de vorbă cu ele şi că plantele îl ascultă atente pe acest bărbat blând şi cu tâmplele încărunţite. Această însuşire n-o au decât anumite persoane, înzestrate de natură cu puteri aparte. Mi s-a povestit chiar despre un pilot de încercare care se supăra rău de tot pe avion când acesta se obrăznicea şi îmi aduc eu însumi aminte că am cunoscut cândva un bătrân lup de mare căruia îi făcea plăcere să stea la taifas cu vaporul lui."

Ziaristul de la Pravda îl întrebă pe principalul colaborator al profesorului Gunar, Leonid A. Panişkin, care lucrase până atunci ca inginer, de ce renunţase la practicarea meseriei lui şi venise să lucreze în acest laborator, la care Panişkin îi dădu următorul răspuns: „Nu este prea greu de înţeles: acolo lucram în metalurgie, în timp ce aici este vorba de viaţă." După care declară că era interesat în special de cercetările asupra condiţiilor de mediu cele mai favorabile plantelor şi de studierea modului în care ele reacţionează la lumină şi la întuneric. Utilizând, de exemplu, o lampă specială care reproduce lumina solară, Panişkin descoperise că plantele obosesc dacă sunt expuse timp prea îndelungat condiţiilor de zi artificială şi că au nevoie de odihna din timpul nopţii. El spera ca într-o zi să poată realiza un sistem care să permită plantelor să aprindă sau să stingă lumina în sere, după propria lor voinţă. Ziarul Pravda mai amintea că atunci când rădăcinile de fasole cu care lucra Panişkin au fost congelate şi cufundate apoi în apă caldă ca să se dezmorţească, trasorul n-a înregistrat nici o reacţie instantanee, ca şi cum planta şi-ar fi „amintit" de îngheţ şi s-ar fi încăpăţânat să nu răspundă, ceea ce îl convinsese pe cercetător că plantele erau înzestrate cu elemente certe de memorie.

Cercetările întreprinse de echipa profesorului Gunar au dus fără îndoială la rezultate palpabile în materie de agricultură, deoarece în prezent, datorită aparaturii folosite în laboratoarele Academiei Timireazev, e posibilă stabilirea în numai câteva minute a unor date de maximă importanţă, cum ar fi identificarea plantelor cel mai bine adaptate la căldură, la frig sau la alte condiţii de climă, lucru stabilit mai înainte cu multă greutate şi cu un coeficient ridicat de hazard.

În vara lui 1971, o delegaţie americană formată din membrii Asociaţiei pentru Cercetare şi Iluminare, ce fusese întemeiată de prezicătorul Edgar Cayce în Virginia Beach, statul Virginia, a făcut o vizită la Moscova. Americanii, în rândurile cărora se numărau patru medici, doi psihologi, un fizician şi doi educatori, au asistat la proiectarea filmului lui Panişkin intitulat Sunt plantele sensibile ? Filmul prezenta efectele pe care le au asupra plantelor factori de mediu ca lumina solară, vântul, norii, întunericul nopţii, stimularea tactilă din partea muştelor şi a altor insecte, răul pricinuit de produsele chimice şi de arsuri, rolul prezenţei unui suport în vecinătatea unei plante căţărătoare. Rezulta de asemenea faptul că, prin cufundarea unei plante în vapori de cloroform, era eliminată pulsaţia biopotenţială caracteristică ce apărea în mod normal când o frunză a plantei primea un bobârnac zdravăn. Se desprindea din acest film concluzia că ruşii studiau insistent caracteristicile acestor pulsaţii, în scopul stabilirii stării de sănătate relativă a unei plante. Unul din medicii americani delegaţi de asociaţie, William McGarey, semnalează în raportul său că partea cea mai uimitoare a filmului e legată de metoda de înregistrare a datelor folosite. Clişeele succesive lăsau impresia că plantele creşteau dansând. Florile se deschideau şi se închideau la lumină sau la întuneric ca şi cum ar fi fost nişte fiinţe conştiente, dispunând însă de o altă noţiune a timpului decât noi. Toate schimbările provocate de răni erau înregistrate cu instrumente extrem de sensibile, printre care şi un poligraf perfecţionat conectat la plantele ce făceau obiectul cercetărilor.

În aprilie 1972, ziarul elveţian Weltwoche din Zurich oferea cititorilor săi o amănunţită relatare asupra descoperirilor lui Backster şi ale lui Gunar, subliniind faptul că cercetările celor doi fuseseră întreprinse simultan, însă independent. În aceeaşi săptămână, articolul era tradus în ruseşte şi apărea, cu uşoare adaptări, într-o revistă editată la Moscova special pentru străinătate de Uniunea Ziariştilor. Titlul articolului era Fascinanta lume a plantelor şi, în varianta sa rusească, accentua faptul că „... aceşti oameni de ştiinţă susţin că plantele primesc semnale şi, prin anumite canale, le transmit spre un centru unde informaţiile sunt digerate şi prelucrate şi se elaborează răspunsurile. Acest centru nervos ar putea fi situat în ţesuturile rădăcinilor, care se relaxează şi se contractă într-un mod asemănător mişcărilor muşchiului cardiac la om. S-a demonstrat pe cale experimentală că plantele au un ritm de viaţă definit şi că mor atunci când nu mai pot beneficia de perioade de odihnă şi linişte."

Articolul din Weltwoche reţinu şi atenţia redactorilor ziarului Izvestia din Moscova, astfel încât unul din ei, M. Matveev, fu însărcinat cu întocmirea unui material pentru suplimentul duminical. Numai că Matveev, deşi pomeneşte despre ipotezele lui Backster legate de

existenţa memoriei, a limbajului şi chiar a unor veleităţi altruiste la plante trece cu vederea tocmai descoperirea cea mai uluitoare dintre toate descoperirile lui Backster: filodendronul percepuse intenţia acestuia de a-i face rău arzându-l cu chibritul. Pornind de la principiul că ziarele occidentale publică tot felul de senzaţionalisme suspecte, Matveev rămăsese circumspect şi se hotărâse să facă o călătorie la Leningrad ca să stea de vorbă cu un expert, Vladimir Grigorievici Karamanov, directorul Laboratorului de cibernetică biologică al Institutului de fizică agronomică.

Institutul de fizică agronomică fusese fondat cu patruzeci de ani în urmă, la îndemnul celebrului fizician Abram Fiodorovici Ioffe, academician, eminent specialist în fizica corpurilor solide, care se interesa în mod deosebit de aplicaţiile practice ale fizicii în direcţia realizării unor produse noi, mai întâi în industrie şi apoi în agricultură. După inaugurarea institutului, Karamanov, pe atunci tânăr începător în cercetarea biologică, încurajat de Ioffe, începu să se preocupe de universul semiconductorilor şi de cibernetică, ajungând să realizeze termometre microscopice, aparate pentru măsurarea tensiunii şi alte instrumente în stare să înregistreze temperatura plantelor, viteza de circulaţie a sevei prin tulpini şi frunze, intensitatea evaporării, ritmurile de creştere şi caracteristicile puterii lor de iradiaţie. Karamanov fu repede în măsură să ştie cu precizie când şi cât are nevoie de apă o plantă, dacă vrea să fie hrănită mai din belşug, sau dacă îi e prea cald ori prea frig. În primul număr al publicaţiei Rapoartele Academiei de Ştiinţe a URSS, apărut în 1959, Karamanov publicase articolul intitulat Aplicaţii ale automatizării şi ale ciberneticii în agronomie.

Ziaristul de la Izvestia a relatat că, după opinia lui Karamanov, orice plantă dispune de anumite însuşiri de netăgăduit. Unei plante obişnuite, de exemplu, i se ataşase un dispozitiv, nişte „mâini" prin intermediul cărora planta transmitea unui creier electronic date asupra nevoii de lumină pe care o simţea într-un anumit moment. Când creierul primea semnalul, era suficient ca specialiştii să apese pe un buton pentru ca planta să poată stabili ea însăşi, în condiţii de absolută independenţă, durata optimă a „zilei" sau a „nopţii". Mai târziu, o plantă de fasole fusese dotată cu „picioare" prin intermediul cărora adresa instrumentelor cereri legate de cantitatea de apă de care simţea nevoia. „Dovedindu-se o fiinţă absolut raţională, planta nu absoarbe toată apa de la început, ci se limitează la o activitate de absorbţie de aproximativ două minute dintr-o oră, calculându-şi astfel nevoia de apă cu ajutorul unui mecanism artificial", relatează Izvestia.

Matveev continuă plin de entuziasm: „Iată o descoperire ştiinţifică originală, senzaţională din punct de vedere tehnic, o strălucită dovadă a realizărilor tehnice ale omului secolului XX!"

Acelaşi articol al lui Matveev cuprinde şi răspunsul lui Karamanov la întrebarea dacă Backster descoperise ceva cu adevărat nou: „Nici vorbă! Faptul că plantele sunt în stare să perceapă ceea ce se află în jurul lor e ştiut de când lumea. Adaptarea fără percepţie e imposibilă şi inacceptabilă. Dacă plantele ar fi lipsite de organe senzoriale şi n-ar avea posibilitatea de a transmite şi de a interpreta informaţiile cu ajutorul limbajului şi al memoriei lor, fără îndoială că ar pieri".

De-a lungul întregului interviu, savantul rus n-a făcut nici o referire la capacitatea plantelor de a percepe gândurile şi emoţiile oamenilor - singura descoperire cu adevărat senzaţională a lui Backster - şi părea să fi uitat succesul repurtat de american, care făcuse din filodendronul său un „denunţător de asasini", astfel încât îi adresează la un moment dat ziaristului următoarea întrebare afectată: „Oare plantele pot discerne formele? Sau pot ele face diferenţa, de exemplu, între un om care le face rău şi altul care le udă şi le îngrijeşte?" Răspunzând el însuşi la propriile întrebări, Karamanov îl aşează pe Backster într-o postură mai convenabilă, probabil, cititorilor ziarului hvestia: „Astăzi nu se poate da un răspuns corect şi definitiv la asemenea întrebări. Nu că m-aş îndoi de onestitatea cercetărilor lui Backster - cu toate că şi aici rămân suficiente semne de întrebare, în ciuda deselor repetări ale acestor experienţe, cum ar fi, de exemplu, posibilitatea ca o uşă să se fi trântit cu putere sau un curent de aer să fi traversat încăperea chiar în acele momente, ori să se fi întâmplat cine ştie ce alte lucruri accidentale care să fi produs perturbaţii ale aparaturii folosite. Fapt este că nici el şi nici noi, ca de altfel nimeni în lume, nu suntem gata să descifrăm toate răspunsurile plantelor, să auzim şi să înţelegem ceea ce îşi „spun" între ele sau ceea ce ne „strigă" nouă".

Karamanov mai adaugă că s-ar putea ajunge cu timpul la posibilitatea de a dirija prin cibernetică toate procesele fiziologice ale plantelor, „nu pentru a ne face publicitate, ci numai pentru binele plantelor", după propria lui exprimare. „Când plantele, ajutându-se de instrumente electronice, vor fi în măsură să regleze ele însele mediul înconjurător şi să stabilească cele mai favorabile condiţii pentru propria lor creştere, aceasta va însemna un mare pas înainte pe calea obţinerii unor recolte bogate de cereale, fructe şi legume pentru popor." Insistând asupra faptului că până atunci va mai trece ceva timp, savantul Karamanov adaugă: „Noi nu facem decât să învăţăm să vorbim cu plantele, străduindu-ne să înţelegem ciudatul lor limbaj. Încercăm să stabilim criterii care să ne permită să controlăm viaţa lor. Pe această cale grea dar fascinantă suntem aşteptaţi de o mulţime de surprize".

Articolul din Izvestia fu urmat în aceeaşi vară de un altul, publicat în revista lunară Nauka i relighia („Ştiinţă şi religie"), care pare a avea două ţinte: pe de o parte să evidenţieze descoperirile ştiinţifice, iar pe de alta să atace - în rubrica intitulată Teoria şi practica ateismului - ideea unei lumi spirituale care o domină pe aceea omenească, ideea susţinută de biserică.

Autorul acestui articol, inginerul A. Merkulov, merge şi mai departe decât colegul său Matveev. El începe prin a povesti cititorilor despre planta „criminologistului american Backster", care nu numai că reacţionase la fierberea creveţilor, dar se alarmase şi la prezenţa asasinului vecinei ei. După care inginerul Merkulov declară că asemenea rezultate fuseseră obţinute deja de mai mult timp de oamenii de ştiinţă sovietici. La Universitatea de Stat din Alma-Ata, capitala îndepărtatului Kazahstan, aflată la poalele munţilor Tian Şan de lângă frontiera cu China, se lucra de multă vreme la cercetarea însuşirii plantelor de a percepe stările emoţionale ale oamenilor. În această regiune, acoperită de imense livezi înfloritoare de meri care dau recolte bogate, oamenii de ştiinţă observaseră în mai multe rânduri că plantele reacţionau la îmbolnăvirile celor care le îngrijeau şi la stările lor emoţionale. Ei puteau confirma şi o opinie care circula de mult timp prin partea locului şi conform căreia plantele au şi memorie, chiar dacă e una de mai scurtă durată. Fasolea, cartofii, grâul şi mai ales ranunculaceele, după ce erau „instruite" în mod corespunzător, păreau capabile să-şi amintească de frecvenţa flaşurilor produse de o lampă cu hidrogen şi xenon. Plantele erau chiar în stare să repete această frecvenţă „cu o precizie extraordinară", după expresia lui Merkulov, şi, deoarece ranunculaceele reuşiseră să repete după patruzeci şi opt de ore o asemenea frecvenţă, se putea vorbi şi de posibilitatea ca unele plante să dispună şi de o memorie pe termen mai lung.

Stimulaţi de aceste rezultate excepţionale, cercetătorii din Kazahstan începuseră să înveţe un filodendron să reacţioneze atunci când în imediata lui vecinătate era aşezat un fragment mineral. Folosind sistemul elaborat cândva de Pavlov în timpul experienţelor pe câini, ei „pedepseau" filodendronul, supunându-l unui şoc electric de fiecare dată când aşezau bucata de mineral lângă el. Cu timpul, planta ajunse să anticipeze şocul dureros şi să dea semne indiscutabile de „suferinţă fizică" de fiecare dată când bucata de rocă era pusă lângă ea. Filodendronul dobândise prin urmare un reflex condiţionat. Mai mult decât atât, el putea face diferenţa între o rocă bogată în anumite săruri minerale şi o alta, cu o compoziţie chimică diferită, fapt care deschidea largi posibilităţi în domeniul folosirii plantelor în prospecţiunile geologice. Concluzia lui Merkulov era că scopul cel mai important al tuturor cercetărilor din Kazahstan era obţinerea controlului deplin asupra proceselor de creştere a plantelor. Articolul său se încheia cu relatarea unor alte fapte, de data aceasta de la un institut de fizică din oraşul Krasnoiarsk din Siberia: „în momentul de faţă fizicienii sunt convinşi că se poate controla pe deplin creşterea unei alge monocelulare, chlorella. Se fac în permanenţă experienţe care devin din ce în ce mai complexe şi fără îndoială că, într-un viitor nu prea îndepărtat, botaniştii vor fi în măsură să controleze creşterea nu numai a plantelor primitive, ci chiar a celor mai evoluate".

Spre sfârşitul lui 1972 cititorii acestor reviste aveau ocazia să citească noutăţi captivante îhtr-un articol intitulat Plantă, răspunde-mi! şi apărut sub semnătura profesorului V.M.Puşkin în revista populară în culori Znania - sila („Cunoaşterea înseamnă putere") editată de Societatea pentru cunoaştere, principala instituţie moscovită de popularizare a ştiinţei. Puşkin, doctor în psihologie, începea cu relatarea amănunţită a experienţei lui Backster cu creveţii, precizând că aflase pentru prima oară de aceste experienţe de la colegul său mai tânăr V.M. Fetisov. Acesta îl convinsese să încerce şi el experimentarea efectului Backster şi chiar îi oferise un ghiveci cu o muşcată ce fusese conectată la un encefalograf din laboratorul lor. Experienţele repetate le permiseră constatarea că o persoană hipnotizată este mult mai aptă să-şi comunice emoţiile direct şi spontan unei plante decât cineva aflat în stare normală. Relativ la experienţele în care se utilizează hipnoza, Puşkin scrie: „în principiu, orice plantă este în măsură să reacţioneze la stările psihice ale unei persoane şi va răspunde fără îndoială oricărei tulburări emoţionale puternice. Se naşte însă întrebarea dacă la fel de bine va fi ea în măsură să perceapă stări simulate, iar răspunsul se pare că e negativ. Cum să facem atunci ca să provocăm aceste stări cu adevărat la persoanele cu ajutorul cărora efectuăm aceste experienţe? Dificultatea aceasta ar putea fi învinsă cu ajutorul hipnozei. Un bun hipnotizator este capabil să provoace subiectului său trăirea imaginară a celor mai variate experienţe şi, cum acestea sunt suficient de puternice, hipnotizatorul va fi în contact direct cu sfera emoţională a subiectului, iar planta la fel. Tocmai de acest tip de raport avem nevoie."

Menţinându-şi în continuare acest punct de vedere, Puşkin şi Fetisov acceptară să lucreze cu un hipnotizator excepţional, adus special din Bulgaria, Gheorghi Anguşev, care întreprinse numeroase experienţe de hipnoză pe un lot lărgit de voluntari, oprindu-se la aceia care intrau cel mai rapid în transă. Deşi era evident că se aflau pe un drum promiţător, începutul nu le oferi totuşi deocamdată rezultate concludente.

Într-o zi însă începură să lucreze cu o tânără pe nume Tania, pe care Puşkin o descrie ca fiind „o persoană vioaie, cu emoţii spontane". Instalând-o într-un fotoliu comod, la aproape optzeci de centimentri de o plantă conectată la electroencefalograf, Anguşev reuşi să-i provoace foarte rapid starea de transă, după care o asigură că ea era cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din lume, dorită cu înfocare de milioane şi milioane de bărbaţi. Reacţia imediată a Taniei fu un zâmbet încântat, care traducea intensa fericire provocată de atenţiile îndreptate asupra ei. Când extazul ei ajunse la apogeu, graficul trecu de la curbele liniştite de până atunci la o serie de tresăriri în formă de pânză de ferăstrău. Îndată după asta, Anguşev părăsi tema frumuseţii şi îi sugeră Taniei că începuse să bată un vânt năprasnic şi se lăsase un ger de crăpau pietrele, drept care Tania îşi schimbă imediat atitudinea. Începu să dârdâie şi să clănţăne din dinţi întocmai ca cineva ieşit pe stradă în haine de vară pe un ger cumplit, iar faţa ei luase deja o expresie crispată şi dureroasă. Când aceste chinuri ajunseră la culme, planta marcă din nou o serie de unghiuri ascuţite şi nervoase. Anguşev continuă experienţa supunând-o mai departe pe Tania la experienţe negative sau pozitive şi planta reacţiona de fiecare dată în mod asemănător. După aceea, vrând să obţină o dovadă că aceste manifestări ale plantei nu se datorau unor influenţe întâmplătoare, Puşkin şi Fetisov lăsară mereu planta conectată la encefalograful în funcţiune. Faptul că liniile specifice apăreau pe grafice numai în decorul experienţelor şi că în restul timpului acestea lipseau, înregistrându-se doar trasee drepte sau cel mult curbe liniştite, era de natură să constituie o dovadă că reacţiile violente ale plantei se datorau numai experienţelor efectuate în imediata ei apropiere şi percepute de ea cu fidelitate.

Cei doi cercetători se hotărâră să verifice afirmaţia lui Backster conform căreia planta putea fi utilizată ca „detector de minciuni". Experienţa s-a efectuat fără ajutorul lui Anguşev şi cei doi i-au sugerat Taniei să se hotărască în minte asupra unei cifre între unu şi zece, pe care să nu le-o mărturisească, oricât ar insista ei. Întrebând-o apoi pe rând dacă e vorba de unu, apoi de doi, de trei şi aşa mai departe, fata răspundea de fiecare dată că nu. Deşi răspunsurile ei erau înregistrate concomitent şi pe un magnetofon a cărui bandă, examinată apoi de experţi, nu trăda nici o emoţie la vreuna din cifre, electroencefalograful a înregistrat fără dubii o tresărire puternică la întrebarea dacă cifra în cauză era cinci. După ce experienţa s-a încheiat, fata a declarat că se gândise la cifra cinci, spunând asta fără a cunoaşte aspectul graficului.

În urma unor numeroase experienţe întreprinse în acest domeniu, Puşkin trase concluzia că celulele florilor reacţionau cel mai net la procesele ce se derulează în sistemul nervos al fiinţei omeneşti, altfel spus la „stările emoţionale", deşi termenul este insuficient de exact. Încercând să găsească o explicaţie a receptivităţii evidente a florilor, Puşkin scrie: „E posibil să existe o legătură specifică între aceste două sisteme de informaţie, celulele vegetale şi sistemul nervos uman. Limbajul celulei vegetale ar putea fi legat de cel al celulei nervoase. Aceste celule vii atât de diferite par a fi în stare să se înţeleagă". Oricare ar fi adevărul pus în lumină de cercetările viitoare, adaugă Puşkin, un lucru e sigur: „Cercetările asupra interrelaţiilor dintre om şi plantă ar putea contribui decisiv la rezolvarea unora din cele mai presante greutăţi cu care se confruntă în prezent psihologia".