Viaţa secretă a plantelor

Vraja şi misterul lumii vegatale ce se întrezăresc în spatele acestor cercetări au făcut obiectul unei noi lucrări de popularizare: Trava („Iarba"), de Vladimir Solouhin. Aceasta a apărut în patru episoade, spre sfârşitul lui 1972, în revista Nauka ijizni („Ştiinţa şi viaţa"), care apare într-un tiraj de trei milioane de exemplare. Autorul fusese literalmente fascinat de lucrările lui Gunar şi era intrigat şi dezamăgit de relativa inerţie cu care compatrioţii săi primiseră aceste lucruri extraordinare. „Poate că elementele constitutive ale memoriei la plante sunt tratate superficial - scrie el - dar ele există şi acest fapt nu poate fi tăgăduit de nimeni! Şi, cu toate acestea, nimeni nu se repede cu vestea cea mare la prieteni sau la vecini şi nici nu ţipă în extaz la telefon: „Ai auzit? Plantele sunt în stare să simtă! Simt durerea! Strigă! Nu uită niciodată nimic!"".

Solouhin se documentase cu toată seriozitatea şi dăduse peste următoarea afirmaţie ce aparţinea unuia din membrii cei mai proeminenţi ai Academiei de Ştiinţe, aflat la centrul de cercetare din Akademorodsk din Siberia: „Nu fiţi surprinşi! Experienţe în acest domeniu facem şi noi şi toate converg către aceeaşi concluzie: plantele sunt înzestrate cu memorie. Ele sunt în măsură să culeagă impresii şi să le păstreze foarte mult timp. Una din experienţele noastre a fost aceasta: am pus un om să chinuiască în fiecare zi o plantă de muşcată, s-o ciupească, să-i rupă frunzele şi să i le înţepe cu acul, să toarne picături de acid pe ele şi să înfigă un cuţit în pământul din ghiveci, rănindu-i rădăcinile. Un alt om îngrijea cât putea mai bine aceeaşi plantă, udând-o, mărunţind pământul, stropindu-i frunzele cu apă, punând tutori rămurelelor prea grele şi oblojindu-i rănile şi arsurile. Ei bine, când am conectat electrozii la muşcata aceasta, ce credeţi că s-a întâmplat? Nici nu apuca bine „călăul" să se apropie de ghiveci, că acul trasor parcă înnebunea, umplând graficul de linii frânte. Planta era nervoasă, furioasă, disperată, cum vreţi să-i spuneţi. Dacă s-ar fi putut mişca, precis că ori s-ar fi azvârlit pe fereastră, ori l-ar fi atacat pe călăul ei. Când acesta părăsi încăperea şi îşi făcu apariţia celălalt, care îi arătase mereu bunăvoinţă şi afecţiune, muşcata nu numai că se linişti, dar liniile furioase de pe grafic se transformară imediat în curbe blânde care aproape că sugerau tandreţa din partea ei."

Ce nu aflase Solouhin era faptul că plantele nu numai că puteau recunoaşte un prieten sau un duşman, dar ajungeau până şi să împartă raţia de apă cu o plantă vecină defavorizată din acest punct de vedere, lucru constatat deja de oamenii de ştiinţă ruşi. Într-un institut de cercetări s-a experimentat acest lucru pe un exemplar de porumb aşezat într-o oală de pământ şi lăsat fără apă timp de câteva săptămâni. Planta nu s-a uscat, ci dimpotrivă, prezenta toate aparenţele de sănătate, aidoma vecinelor sale din imediata apropiere, care se bucurau de condiţii favorabile. Singura concluzie pe care au putut-o trage de aici cercetătorii a fost că apa trecea din plantele care dispuneau de ea din belşug în surata lor vitregită, prizonieră în oala de pământ, numai că le-a fost cu neputinţă să-şi dea seama cum se producea acest lucru.

În cartea amintită, Solouhin reproşează conaţionalilor săi indiferenţa de care dau dovadă faţă de lumea vegetală care îi înconjoară, îşi îndreaptă chiar şi nişte săgeţi împotriva birocraţilor din ministerul agriculturii, împotriva conducătorilor de colhozuri, şi îi atacă pe forestieri si chiar pe florăresele din Moscova. „Spiritul nostru de observaţie este atât de imperfect şi de capricios - scrie el în prefaţă - încât nu începem să ne dăm seama că aerul există decât atunci când nu-l mai avem. De fapt, în loc de „ne dăm seama" ar fi trebuit să spun „îl preţuim". Fapt este că nu apreciem cu adevărat aerul sau mai bine zis nici măcar nu ne gândim la ei atâta timp cât putem respira normal, fără greutate. Ne dăm seama de valoarea şi de importanţa unui lucru abia când nu-l mai avem şi atunci de cele mai multe ori e prea târziu!" El adăugă că, deşi omul se mândreşte cu uriaşele progrese ale ştiinţei, el nu e decât ca un depanator care se pricepe de minune să repare un aparat de radio sau un televizor, fără să aibă însă habar de teoria undelor radiofonice, sau procedează la tot pasul ca strămoşul nostru, omul cavernelor, care folosea focul fără să aibă nici cea mai vagă idee de fenomenul combustiei. Chiar şi azi omul risipeşte prosteşte căldura şi lumina fără să cunoască aproape nimic despre originea lor şi despre felul în care am ajuns să le stăpânim. Şi, din păcate, adaugă el, omul dă dovadă de aceeaşi indiferenţă condamnabilă şi faţă de fascinantul miracol al vegetaţiei, care se află sub nasul lui şi care nu-i trezeşte decât cel mult un interes practic şi grosolan. Şi încă asta în cel mai fericit caz. „Călcăm iarba în picioare până o transformăm în praf, dezbrăcăm cu inconştienţă pământul de veşmântul lui de verdeaţă şi îl sfârtecăm cu buldozerele şi cu tractoarele, după care îl acoperim cu beton şi îl frigem cu asfalt. Ca să scăpăm mai uşor de deşeurile de tot felul cu care ne blagoslovesc infernalele noastre maşini industriale, aruncăm la nimereală păcură, gunoaie, acizi şi tot felul de substanţe ucigătoare, otrăvind-o fără milă pe maica noastră care ne hrăneşte. Oare chiar avem la îndemână atâta verdeaţă încât să ne putem îngădui s-o risipim ca nişte demenţi? Mie unuia nu-mi vine deloc greu să-mi închipui cam cum ar duce-o omul, silit să trăiască într-un deşert nesfârşit şi chinuitor, aşa cum ar putea ajunge planeta noastră în urma unei catastrofe de origine cosmică sau... sau poate chiar umană!"

Sperând să poată trezi un cât de slab sentiment de afecţiune faţă de natură în inimile tinerilor săi concetăţeni excesiv de urbanizaţi, Solouhin povesteşte întâmplarea unui prizonier care, închis într-o temniţă plină de umezeală, a dat între paginile unei cărţi vechi pe care i-o adusese un temnicer milos peste o grăunţă minusculă, numai cât o gămălie de ac. Cuprins de emoţie în faţa acestui prim semn de viaţă adevărată de care avea parte după atâţia ani de captivitate, omul încercă să-şi închipuie că acea grăunţă microscopică era tot ce mai rămăsese din împărăţia cea îmbelşugată a vegetaţiei de dincolo de ziduri între care zăcea el. O semăna în singurul colţ al temniţei unde ajungea o firavă rază de soare, o udă cu lacrimile lui şi aşteptă împlinirea miracolului.

Solouhin consideră că inimaginabila nepăsare a omului faţă de taina fascinantă a naturii vine din faptul că aceasta se repetă de milioane şi milioane de ori pe zi, chiar sub ochii lui, care n-o mai percep şi nu se mai lasă impresionaţi de ea. Chiar dacă prizonierul din poveste ar fi avut la dispoziţie toate laboratoarele de chimie şi de fizică din lume, cu tot ce au ele mai perfecţionat, cu toţi reactivii cei mai sofisticaţi, cu cele mai puternice microscoape electronice, chiar dacă ar fi ajuns să studieze fiecare celulă a seminţei, fiecare atom şi fiecare nucleu, el tot n-ar fi reuşit să pătrundă taina supremă a acelei minuscule seminţe, să ridice vălul des şi să descopere acel ceva care face ca sămânţa să se transforme într-un morcov suculent, într-o floare cu miros îmbătător sau magnific colorată. Pentru că tâlcul poveştii era de fapt cu totul altul.

Cercetând febril tot ce se publicase în ruseşte asupra acestor chestiuni care începuseră să-l fascineze, Solouhin dădu în Literaturnaia gazeta, unul din periodicele moscovite de înalt prestigiu, peste un articol intitulat Iluzii periculoase şi semnat de I. Zabelin, doctor în geografie şi profesor la Universitatea Lomonosov din Moscova, care stârni în cel mai înalt grad atenţia publicistului nostru printr-o opinie greu de combătut: „Noi nu facem în prezent decât să începem să înţelegem limbajul naturii, sufletul şi raţionamentele ei. „Lumea interioară" a naturii este ascunsă vederii noastre de şaptezeci şi şapte de peceţi grele, care deocamdată nu ne îngăduie să-i pătrundem tainele." Deşi aceste câteva rânduri nu erau în nici un fel subliniate în text şi încercau să treacă neobservate, Solouhin notează: „Pentru mine, cuvintele acestea erau izbitoare, de parcă ar fi fost tipărite cu majuscule."

Om cu lecturi întinse şi temeinice, Solouhin îşi amintea că în 1922, când Howard Carter a pătruns în mormântul lui Tutankamon, descoperit de el, lucrul care l-a impresionat cel mai puternic a fost nu opulenţa greu de imaginat a tezaurelor îngrămădite în preajma mumiei, ci mângâietoarea coroniţă de flori de câmp aşezată pe mâna tandră a tinerei văduve a suveranului. „Toată pompa regească şi toate splendorile de neînchipuit din interiorul piramidei păleau în faţa micului mănunchi de flori uscate care încă mai păstrau câte ceva din coloritul lor de odinioară şi ne aminteau în chipul cel mai izbitor că mileniile, la scara istoriei, nu înseamnă decât clipe trecătoare."' Solouhin a mers până acolo încât a exprimat anumite critici chiar şi la adresa conducătorilor statului, acuzându-i pentru obtuzitatea de care dădeau dovadă în materie de agricultură. Într-un articol publicat în octombrie 1972 în aceeaşi Literaturnaia gazeta, el deplânge neglijenţa care a îngăduit ca nesfârşita câmpie rusească, ce se dovedise din timpuri străvechi o păşune de cea mai bună calitate, să fie acum transformată în terenuri arabile, în timp ce ogoare cu excelente rezultate în cultura cerealieră erau folosite ca păşuni. „Am putea inunda întreaga Europă cu fân şi cu iarbă proaspătă de pe pajiştile noastre şi am putea înălţa un stog gigantic care să aibă un capăt la ţărmul Mediteranei şi celălalt în Peninsula Scandinavică - scrie el - dar nu facem asta. De ce?" întrebarea aceasta, pur retorică în aparenţă, a fost interpretată de mulţi drept un atac usturător la adresa ministrului adjunct al agriculturii, care la rândul său afirmă imediat că politica agrară a Kremlinului era cea mai înţeleaptă şi mai clarvăzătoare şi că nu era cazul să se introducă schimbări numai de dragul sentimentalismelor unor necunoscători.

Asemeni multor publicişti din ţara sa, Solouhin continuă să denunţe fără încetare industria megalomanică din cauza căreia, fără nici o umbră de preocupare de ordin ecologic, lacuri şi râuri cu apă limpede şi proaspătă au fost transformate în mlaştini scârboase şi nocive, pădurile, celebrele păduri ruseşti, au fost distruse fără milă, şi toate acestea numai în numele eternului principiu al sporirii producţiei. Cu speranţa de a putea pune în şah monstruoasele erori a peste jumătate de secol de economie de tip comunist, acest pătimaş îndrăgostit de natură îşi îndeamnă cu frenezie compatrioţii să ajungă la o colaborare cu aceasta în loc să se laude mereu, prosteşte şi fără rost, că au supus-o.

Un articol apărut în primul număr pe 1973 al revistei Himia i jizfii („Chimia şi viaţa") pune în evidenţă faptul că savanţii ruşi lucrează intens la înlocuirea cărbunelui, a petrolului şi a gazelor naturale - care în realitate nu sunt decât trei forme de energie solară înmagazinată - cu o energie solară nouă, mai directă şi nepoluantă. Acest articol se referă la cercetările întreprinse asupra fotosintezei de omul de ştiinţă american Melvin Calvin, laureat al Premiului Nobel, care a descoperit că, sub influenţa razelor de soare, clorofila poate să încarce cu electroni un semiconductor cum ar fi oxidul de zinc. Calvin şi colaboratorii săi au realizat un „fotoelement verde" capabil să producă un curent electric de aproximativ o zecime de microamper pe centimetru pătrat. E drept, se arată în articol, că după câteva minute clorofila plantei se desensibilizează sau se „epuizează", dar fenomenul ar putea fi prelungit prin adăugarea de hidrochinonă⁷ în soluţia sărată care face oficiul de electrolit. Clorofila pare să joace în acest proces rolul unei adevărate „pompe de electroni", pe care îi transportă de la hidrochinonă la semiconductor.

Calvin a calculat că un fotoelement pe bază de clorofilă acoperind o suprafaţă de zece metri pătraţi ar putea produce un kilowat de energie. El este de părere că asemenea fotoelemente ar putea fi fabricate la scară industrială până la sfârşitul acestui mileniu şi că ar costa de o sută de ori mai ieftin decât bateriile solare pe bază de silicon care se folosesc în prezent. Şi, chiar dacă nu se va ajunge până în anul 2000 la conversia directă a soarelui prin intermediul clorofilei - adaugă articolul din Himia i jizni - omului nu-i va fi greu să mai aibă răbdare câteva decenii în plus, având în vedere că plantele au fost nevoite să aştepte atâtea milioane şi milioane de ani ca să se poată transforma în cărbune.

În aşteptarea acestei realizări, profesorul Gunar, aflat în fruntea unei echipe din ce în ce mai numeroase de tineri cercetători, continuă să studieze cu asiduitate reacţiile cartofului, încercând să obţină un indice de rezistenţă a acestuia la îngheţ, la temperaturi scăzute sau ridicate şi la maladiile care fac ravagii în lumea vegetală. Cercetările sale au fost poate inspirate de un articol mai vechi, publicat în 1958 de colegul său A.M. Siniuhin. Acesta se referea la realizările unui eminent fiziolog şi biofizician din India, ale cărui cercetări trecuseră aproape neobservate în timpul vieţii lui şi erau prea rar pomenite şi după stingerea sa din viaţă. Şi totuşi, încă din 1920, Kliment Arkadievici Timireazev, al cărui nume îl poartă azi cel mai prestigios for rus de învăţământ şi cercetare agronomică, proclamase valoarea excepţională a acestor cercetări, susţinând cu fermitate că prin ele se deschide o nouă eră în faţa dezvoltării ştiinţei mondiale. Savantul indian, scria Timiriazev, realizase aparate noi, uimitor de simple şi de precise, cu care spulberase teoriile şcolii germane de botanică privitoare la faptul că procesele de comunicare în ţesutul vegetal ar fi fost o chestiune de hidrostatică. Cu ajutorul acestei aparaturi, se putuse măsura cu precizie timpul necesar unui semnal pentru a străbate lungimea tulpinii la diferite plante.

Siniuhin nu se fereşte să dezvăluie că botaniştii ruşi erau atât de impresionaţi de descoperirile savantului indian încât intenţionau să întreprindă un program de cercetare bazat direct pe concluziile acestuia, atâta timp trecute cu vederea de lumea ştiinţifică. În decembrie 1958, în aula mare a Academiei de ştiinţe din Moscova a avut loc o adunare de comemorare a savantului indian, de la a cărui naştere se împlinea un secol. În faţa imensei mulţimi venite să asiste la acest eveniment ştiinţific, trei academicieni dintre cei mai de vază luară cuvântul, rezumând fantasticele descoperiri ale acestui om, nu numai în domeniul fiziologiei vegetale, ci şi în cel al fizicii, subliniind legăturile vitale dar până atunci ignorate care există între aceste două discipline. Academicianul V.A. Lebedinski, unul din cei mai străluciţi deschizători de drumuri în materie de radiobiologie şi medicină spaţială, a declarat cu această ocazie: „Au trecut mulţi ani de la apariţia lucrărilor savantului a cărui naştere o cinstim astăzi şi deşi anii aceştia au însemnat un timp suficient pentru ca un număr impresionant de descoperiri din domeniul biofizicii, ulterioare descoperirilor lui, dar putem încă găsi în ele un izvor fertil şi inedit de idei valabile pentru ştiinţa contemporană."

Un alt orator a declarat după aceea că în această operă extraordinară „lumea verde a plantelor, care nouă ni se pare atât de nemişcată şi de nesimţitoare, a prins în chip miraculos viaţă şi înţelegem astăzi că ea nu este în nici un caz mai puţin sensibilă decât cea a oamenilor şi a animalelor, ci dimpotrivă, adeseori o depăşeşte net ca putere de simţire şi poate şi de înţelegere."

Peste şase ani, forurile ştiinţifice ruseşti aveau să aducă un nou omagiu acestui om de ştiinţă uitat, publicându-i două volume de opere alese, admirabil ilustrate şi însoţite de comentarii amănunţite şi competente. Găsim reprodusă in extenso în aceste două volume o carte care apăruse cu mai bine de jumătate de veac înainte, mai exact în 1902, cu fascinantul titlu Răspunsuri de la fiinţele însufleţite şi neînsufleţite. Autorul ei realizase o superbă sinteză între străvechea înţelepciune a Orientului antic şi tehnicile ştiinţifice ale Occidentului modern, cu limbajul precis şi riguros al acestuia, răspunzând astfel celor mai ridicate exigenţe ale secolului XX. Numele lui: sir Jagadis Chandra Bose.
Partea a doua
6. DESPRE AFLAREA TAINELOR LUMII VEGETALE. DESCHIZĂTORII DE DRUMURI .VIAŢA VEGETALĂ MĂRITĂ DE O SUTĂ DE MILIOANE DE ORI
În bătrânul Bengal, un ansamblu de clădiri construite dintr-o frumoasă gresie bătând într-un cenuşiu-mov, în stilul clasic care predomina în arhitectura indiană dinainte de Hegiră⁸, ocupă cam o sută şaizeci de ari de teren în apropierea drumului Acharya Prafullachandra, la nord de Universitatea din Calcutta. Clădirea principală, numită Templul indian al Ştiinţei, poartă pe frontonul de la intrare următoarea inscripţie: „Acest templu se ridică la picioarele Stăpânului Ceresc, care a dat Indiei gloria şi omenirii fericirea."

În holul vast de la intrare se află vitrine ce conţin o serie întreagă de instrumente misterioase, unele vechi de aproape un secol, pentru măsurarea amănunţită a creşterii şi a comportamentului plantelor, mărind acest proces de o sută de milioane de ori. Instrumentele acestea constituie o dovadă tăcută a extraordinarului geniu al unui om de ştiinţă bengalez, ale cărui lucrări răstoarnă multe lucruri considerate adevăruri irefutabile în fizică, în fiziologie şi în psihologie. Şi aici înţelegem mai bine ca oriunde că indiferent de ce ar fi fost înainte de el şi după el, nedreptatea care i se face acestui om, prin ignorarea operei sale în istoria disciplinelor cărora le-a consacrat întreaga sa viaţă, este imensă.

Clădirile şi grădinile acestui complex aparţin institutului de cercetări al cărui fondator este şi care-i poartă numele: sir Jagadis Chandra Bose. La aproape jumătate de veac de la moartea lui, Enciclopedia britanică scotea încă în evidenţă faptul că lucrările acestui savant în domeniul fiziologiei au fost atât de avansate pentru velul ştiinţific al anilor în care au fost publicate, încât n-au putut fi înţelese şi apreciate la justa lor valoare.

Tatăl său, care nu voia ca fiul lui să frecventeze o şcoală englezească unde sufletul să i se pervertească cu apucături europene, îl trimisese pur şi simplu la şcoala din sat, pahîasala. Astfel încât la patru ani se trezi cocoţat pe umerii unui servitor al familiei, un fost răufăcător, acum pocăit, care după ani îndelungaţi petrecuţi în temniţă nu reuşise să găsească de lucru decât ca servitor pe lângă familia băieţelului. Aşa se face că micul şcolar se desfată cu tot felul de povestiri despre lupte şi aventuri sălbatice şi pline de primejdii, dar fu de asemenea şi adânc impresionat de bunătatea pe care i-o arăta omul acesta, azvârlit de societate ca un gunoi şi acceptat doar de câţiva oameni. „Nici o doică din lume - avea să scrie Bose spre sfârşitul vieţii - nu s-ar fi purtat cu mai mare blândeţe şi gingăşie decât acest fost răufăcător aflat cândva în afara legii. Deşi nu dădea doi bani pe constrângerile judiciare pe care căuta să le impună societatea, nutrea totuşi cel mai profund respect faţă de legea morală naturală".

Contactele avute de la vârsta cea mai fragedă cu mediul ţărănesc, prin 1850, au avut asupra lui Bose o influenţă covârşitoare în privinţa înţelegerii lumii. Mult mai târziu, în faţa unui select auditoriu universitar, el avea să declare: „Dacă am reuşit să înţeleg ce este adevărata bărbăţie, lucrul a fost posibil numai datorită acestor truditori ai pământului, celor care îi îngăduie să-şi îmbrace mereu mantia lui de smarald, copiilor de pescari de la care auzeam poveşti tulburătoare despre fiinţe care rătăcesc prin adâncurile marilor fluvii şi ale mlaştinilor adormite. Şi tot de la ei am deprins sentimentul puternic al dragostei pentru natură." Peste ani, pe când era deja licenţiat al colegiului Saint-Xavier, unul din profesorii săi, remarcabilul părinte Lafont, fu atât de impresionat de cunoştinţele de fizică şi de matematică ale acestui tânăr, încât îl încurajă cu tărie să meargă în Anglia ca să-şi susţină examenele pentru intrarea în administraţia britanică. Totuşi, tatăl lui Bose, el însuşi cunoscător al efectelor nefaste ale unei asemenea cariere, îl sfătui să renunţe la acest proiect. Tânărul s-a înscris prin urmare la Christ College din Cambridge, unde a studiat fizica, chimia şi botanica, având ca profesori personalităţi eminente ale vieţii ştiinţifice a timpului, ca lord Raleigh, descoperitorul prezenţei argonului în aer, şi Francis Darwin, fiul marelui Charles Darwin, teoreticianul evoluţiei speciilor. Obţinând licenţa în litere a Universităţii din Cambridge, Bose obţinu peste numai un an şi licenţa în ştiinţe a Universităţii din Londra. Reîntors la Calcutta, fu numit aproape imediat profesor de fizică la Presidency College, considerat ca cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ din întreaga Indie. Cu acest prilej, rectorul colegiului şi directorul Serviciului de instrucţiune publică din Bengal protestară amândoi cu vehemenţă împotriva acestei numiri pentru care nu fuseseră consultaţi, întrucât ei erau de principiul că nici un indian nu avea înclinaţie către ştiinţe şi nu era în stare nici măcar să le înveţe, cu atât mai puţin să le predea. În consecinţă, nu numai că tânărul Bose se văzu lipsit de orice subsidii pentm cercetările sale, dar până şi salariul îi fu redus la jumătate din cât ar fi primit dacă ar fi fost englez. Protestă în felul lui împotriva acestei nedreptăţi, refuzând timp de trei ani să se atingă de salariul oferit, chiar dacă asta însemna să se condamne singur la o sărăcie chinuitoare. În tot acest timp, cursurile lui erau atât de strălucite încât sălile deveniseră neîncăpătoare, astfel că autorităţile, într-un târziu, se înclinară în faţa evidenţei şi îi acordară salariul la care avea dreptul.

Resursele financiare de care dispunea Bose erau neînchipuit de reduse, astfel încât laboratorul său se reducea la o cameră de şase metri pe cinci, iar „personalul auxiliar" era compus dintr-un biet tinichigiu care nu ştia carte şi care fu avansat la rangul de mecanic, având sarcina să se ocupe, în limita slabelor lui cunoştinţe, de aparatura profesorului. În ciuda acestei stupefiante indiferenţe din partea autorităţilor, Bose reuşi, cu sacrificii imense, să facă rost de aparatura inventată de curând de Heinrich Hertz, în special de oscilatorul pentru producerea undelor electromagnetice. Hertz murise chiar în acel an, 1894, foarte tânăr, la numai treizeci şi şapte de ani, dar reuşise să revoluţioneze ştiinţa obţinând în laboratorul său ceea ce fizicianul scoţian James Maxwell prezisese cu două decenii în urmă: dovada că undele oricărui fenomen electric din atmosferă, ale căror varietate şi amploare nu erau nici măcar bănuite pe atunci, sunt ca cele ale luminii vizibile, adică se reflectă, se refractă şi se polarizează.

În timp ce Marconi, la Bologna, încă nu reuşise să transmită prin spaţiu semnale electrice fără fir - fapt pe care l-a reuşit înaintea altora care încercau asemenea performanţă, ca englezul Lodge, americanul Muirhead şi rusul Popov - Bose reuşise deja acest lucru. În 1895, deci cu un an înainte ca Marconi să-şi breveteze invenţia care l-a făcut nemuritor, la primăria oraşului Calcutta a avut loc o reuniune prezidată de sir Alexander Mackenzie, locţiitorul guvernatorului Bengalului. Cu această ocazie, Bose a transmis unde electrice fără fir, prin trei pereţi de zidărie, din sala de conferinţe până la o încăpere situată la douăzeci şi cinci de metri distanţă, unde acestea cuplau un sistem de relee prin care, pe rând, a fost răsturnată o bară grea de fier şi s-au declanşat focul unui pistol şi explozia unei mici mine.

Aceste experienţe sfârşiră prin a atrage atenţia Societăţii Regale din Londra, care, la insistenţele lordului Raleigh, îl invită pe Bose să publice în analele ei un articol privitor la Calculul lungimilor de undă ale radiaţiilor electrice şi îi oferi o bursă consistentă din fondurile sale destinate sprijinirii progresului ştiinţei. Drept urmare, Bose se văzu doctor în ştiinţe al Universităţii din Londra iar Asociaţia britanică pentru progresul ştiinţei şi Institutul Regal îl invitară să ţină conferinţe. Conferinţa asupra aparatului său destinat studierii undelor electromagnetice era apreciată astfel în Times: „Originalitatea descoperirii sale este cu atât mai frapantă cu cât doctorul Bose a realizat munca de cercetare în paralel cu sarcinile sale istovitoare de profesor la Calcutta şi folosindu-se de materiale şi instrumente care aici la noi, ar fi considerate total nesatisfăcătoare". Ziarul Spectator scrie în aceeaşi ordine de idei: „Miră şi surprinde spectacolul unui bengalez care vine să ţină conferinţe la Londra, în faţa unui auditoriu de savanţi europeni interesaţi în cel mai înalt grad de acest subiect, unul din cele mai grele de înţeles din fizica modernă".