Viaţa secretă a plantelor

După Lawrence, înregistrările sunt neplăcute la auz, dar mai multe persoane care le-au ascultat declară că după două sau trei audiţii, mai ales dacă acestea sunt eşalonate la intervale de câteva săptămâni, se produce „o anumită senzaţie de încântare, de adevărată fascinaţie".

Înregistrările cuprind o scurtă serie de oscilaţii crescânde, profunde şi armonioase, ducând cu gândul la o flecăreală anodină sau la un fond muzical. Succesiunea de intervale, de aparente repetări ale frecvenţelor şi un fel de murmur electromagnetic foarte atenuat fac ca aceste pulsaţii captate de Lawrence să rămână deocamdată cu totul ininteligibile.

Punctul cel mai important al concluziilor lui, anume acela referitor la necesitatea unor aparate de înregistrare cu sensibilitate biologică pentru interceptarea semnalelor biologice, se aplică în special comunicărilor provenind din spaţiile extraterestre. După propria lui formulare, „aici electronica clasică nu poate face prea mare lucru, fiindcă „biosemnalele" nu provin, după toate aparenţele, din spectrul electromagnetic".

Lawrence aminteşte că aceiaşi savanţi care, până nu de mult, susţineau că mica noastră planetă ar fi singura în felul ei în întreg universul, au început să admită prin anii '50, pe baza a numeroase observaţii, printre care şi studierea minuţioasă a bolţii cereşti, că s-ar putea să nu fim singuri în imensitatea cosmică şi să conceapă că s-ar putea să existe lumi extraterestre cu un grad de civilizaţie incomparabil superior celui de care dispunem noi.

La începutul secolului al XlX-lea, Karl Friedrich Gauss, strălucit matematician şi fizician german, se gândea că ar trebui ca omul să facă cunoscută existenţa sa pe această planetă locuitorilor cosmosului despădurind în taigaua siberiana uriaşe fâşii în unghi drept, lungi de sute de kilometri, prin urmare vizibile aproape la fel de bine ca pe planeta noastră. După el, astronomul austriac J. J. von Littrow a propus săparea unor canale în forme geometrice în Sahara, în care să se toarne petrol, care să fie aprins pe timp de noapte, iar savantul francez Charles Gros recomanda o altă soluţie, anume construirea unei oglinzi uriaşe care să reflecte lumina soarelui direct spre planeta Marte.

Aceste idei mai mult sau mai puţin fanteziste au fost aduse din nou în actualitate în anul 1927 când un inginer norvegian specialist în telecomunicaţii, pe nume Jorgen Hals, ascultând emiţătorul pe unde scurte P.C.J.J., care emitea din Eindhoven pentru Ţările de Jos, a auzit nişte ecouri stranii. Abia peste un sfert de secol a fost luată în serios ideea că acestea s-ar fi putut datora unei posibile sonde spaţiale extraterestre, destinată probabil unor cercetări în legătura cu posibilitatea ca sistemul solar să cuprindă forme de viaţă inteligentă care sondă tocmai transmitea către îndepărtata ei lume, pe anumite lungimi de undă, mărturii ale constatărilor ei.

În septembrie 1953, la Londra, C.W. Bradley, instalat în salonul locuinţei sale, a văzut apărând pe ecranul televizorului codul KLEE, aparţinând unei staţii de televiziune americane care emitea din Houston, statul Texas. În lunile următoare, acelaşi cod a fost observat de mai multe ori pe ecranele televizoarelor de la Atlantic Electronics din Lancaster. Faptul în sine nu ar fi avut nimic straniu, întrucât, în ciuda distanţei foarte mari, asemenea fenomene erau destul de frecvente pentru a nu mai surprinde pe nimeni, dar intriga un alt aspect: staţia de televiziune în cauză schimbase, în anul 1950, codul KLEE în KPRC, astfel încât KLEE era recepţionat acum în Anglia cu o întârziere de trei ani! Pentru explicarea acestui fenomen care pusese pe gânduri multă lume, cineva a emis - sugestia că semnalele respective fuseseră înmagazinate timp de trei ani într-un „nor de plasmă" care ar fi planat deasupra Pământului şi care probabil că le-a pus în libertate tocmai cu scopul ca acestea să poată fi văzute de toată lumea. Fireşte că această explicaţie era departe de a convinge pe prea mulţi, întrucât nu lămurea tocmai scopul în care semnalele ar fi fost înmagazinate atâta timp. Cât despre altă ipoteză vehiculată la vremea respectivă, anume că întreaga afacere era pusă la cale de vreun păcălici care îşi permitea asemenea farse extrem de costisitoare, aceasta ni se pare şi mai puţin veridică.

Interesul din ce în ce mai viu arătat de savanţi în legătură cu comunicaţiile cu specii extraterestre evoluate a ieşit în evidenţă şi la conferinţa la cel mai înalt nivel ţinută în septembrie 1971 la Laboratorul de astro fizică din Biurakan, în Armenia sovietică. Această conferinţă -patronată de academiile de ştiinţe ale SUA şi Uniunii Sovietice reunea nu numai astronomi, ci şi biologi, antropologi, istorici şi specialişti în coduri, toţi de cea mai înaltă categorie.

Lawrence se plânge că cele mai multe din studiile elaborate de altii se porneşte de la premisa că semnalele în cauză sunt aceşti decibeli, aceasta fiindcă undele radio constituie mijlocul de transmisie cel mai eficient din câte cunoaştem noi. De Corm e convins că, dacă lumea ştiinţifică ar accepta ipoteza lui Lawrence despre semnalele semnalele biologice, cu siguranţă că asta ar însemna un pas important în direcţia unei soluţionări efective. Acest argument nu a rămas fără ecou, fiind reluat de Joseph F. Good-Goodavage, autorul cunoscutei lucrări Astrologia, ştiinţa erei spaţiale, care, într-un un articol apărut în revista Saga în ianuarie 1973, face următoarele afirmaţii : „Aplicarea rigidă a metodelor ştiinţifice consacrate - ca-tr-un fel de quasireligie cu tradiţii şi ritualuri stânjenitoare - ar putea constitui obstacolul cel mai serios în calea stabilirii unei comunicări directe între homo sapiens şi alte civilizaţii care poate că prosperă în spaţiul interstelar, intergalactic."

Ca inginer la o uzină de tehnologie aero-spaţială din Los Angeles, Lawrence se hotărî să pună la punct un aparat mai evoluat pentru convertirea unei forme de energie într-un alt tip de energie. O maşinărie mecanică în stare să utilizeze simultan căldura, presiunea atmosferică, modificările de gravitaţie şi câmpurile electrostatice n-ar fi fost la înălţimea intenţiilor lui, aşa că îşi spuse că s-ar putea ca o plantă să reunească ea singură toate calităţile necesare, întrucât era înzestrată de la natură cu toate componentele de care era nevoie.

Când începu să studieze aceste lucruri, în 1963, Lawrence îşi dădu seama că nu trebuia să se aştepte la vreun ajutor din partea botaniştilor sau a biologilor în general, întrucât nici unul dintre ei nu avea cunoştinţele necesare din domeniul fizicii şi mai ales al electronicii, ca să-şi poată face o idee asupra scopului urmărit de el. În cadrul cercetărilor lui asupra unui sistem biologic capabil să emită şi să recepteze semnale, Lawrence începu prin a repeta experienţele întreprinse în anii '20 de histologul rus Aleksandr Ghiurvici şi de soţia sa, care susţineau că orice celulă vie produce o radiaţie invizibilă. Savantul rus observase că celulele aflate la extremităţile rădăcinilor cepei par a se diviza într-un ritm precis. Deoarece considera că acest fenomen nu se putea datora decât unei surse suplimentare de energie fizică, venită din exterior, Ghiurvici îşi pusese întrebarea dacă ea nu provenea din celulele învecinate. Vrând să stabilească veridicitatea teoriei sale, el aşeză o particulă fină prelevată de la extremitatea unei radacini de ceapă într-o eprubetă subţire de sticlă, pe care o aşeză într-o poziţie de tragere orizontală, ca pe o ţeava de puşcă. Aceasta era cu gura aţintită în direcţia unei alte particule identice, protejată şi ea de un tub, cu excepţia unei infime zone descoperite care servea drept ţintă. După trei ore de expunere, Ghiurvici examina a microscop rădăcina-ţintă, constatând o sporire de douăzeci şi cinci la sută a celulelor în regiunea lăsată descoperită. Rădăcina receptoare părea să fi primit energie vitală de la vecina sa. Vrând apoi să oprească acest transfer, Ghiurvici repetă experienţa, aşezând de data asta un ecran subţire de cuarţ între cele două fragmente de rădăcină. Spre stupefacţia lui, rezultatul fu identic. Recurse atunci la corective, ungând ecranul de cuarţ cu gelatină şi înlocuindu-l apoi cu o placă subţire de sticlă. În ambele cazuri sporirea numărului de celule în zona rămasă liberă înceta. Ghiurvici trase de aici concluzia că faptul se datora însuşirii comune gelatinei şi sticlei de a opri razele ultraviolete, de unde se putea formula ipoteza că lungimile de undă emise de extremităţile rădăcinii de ceapă erau aceleaşi sau mai mici decât cele ale ultravioletelor. Şi, deoarece se părea că aceste raze favorizau diviziunea celulelor, numită de specialişti şi cariocineză sau mitoză, el le numi „raze mitogene".

Publicarea descoperirilor lui Ghiurvici a făcut mare senzaţie în lumea ştiinţifică a timpului şi mulţi savanţi s-au grăbit să le verifice în laboratoarele lor. Faptul că lungimile de undă ale razelor nou descoperite erau mai puternice decât cele ale ultravioletelor trimise pe pământ chiar de soare intriga şi deruta pe mulţi biologi, care refuzau să creadă că acestea erau emise în cursul unor banale procese vitale, cum ar fi creşterea rădăcinilor cepei. La Paris, doi cercetători au făcut mare vâlvă cu rezultate asemănătoare, obţinute în urma unor experienţe similare, iar un compatriot al lui Ghiurvici a demonstrat la Moscova că el putea să grăbească cu douăzeci şi cinci la sută fermentaţia drojdiei, expunând-o la „razele mitogene" emise de rădăcinile de ceapă.

Doi cercetători din laboratoarele Companiei de electricitate Siemens & Halske din apropierea Berlinului experimentară pe îndelete rolul razelor mitogene şi ajunseră la concluzia de bun-simţ că aceste radiaţii trebuiau acceptate ca lucru cert. Un cercetător din Frankfurt a reuşit chiar să le măsoare, nu prin efectele asupra vieţii vegetale, ci cu instrumente electrice la nivelul acelor ani. Lucru surprinzător, cercetătorii anglo-saxoni care au analizat această chestiune nu au ajuns la nici un rezultat, nereuşind să observe nici un fel de raze mitogene. Când Academia de Ştiinţe a Statelor Unite declară, de la înălţimea marelui său prestigiu, că experienţa savantului moscovit nu putuse fi reprodusă şi că, în consecinţă, nu putea fi acceptată, toată lumea a înţeles limpede insinuarea că Ghiurvici era un impostor dornic de publicitate ieftină, aşa că nu i s-a mai dat nici o atenţie şi acesta fu repede uitat.

Lawrence nu avea la dispoziţie un spectrometru pentru ultraviolete cu care să poată detecta radiaţiile „mitogene", dar se simţea fascinat în faţa ingeniozităţii lui Ghiurvici de a dirija energia. Aproape fără voia lui, observaţiile efectuate îl împinseră spre supoziţia că în toate experienţele de odinioară ale lui Ghiurvici fusese la mijioc şi un factor psihologic sau „mental". Cu ajutorul unui aparat ultrasensibil de înaltă impedanţă realizat de el, Lawrence se strădui să stabilească dacă celulele unei felioare subţiri de ceapă, branşată la o punte a lui Wheatstone şi la un electrometru, erau sensibile la diferiţi stimuli. Observă repede că acestea păreau să răspundă prompt la diferite influenţe supărătoare, ca de exemplu tumul de ţigară, sau chiar la simpla imagine mentală a lui Lawrence legată de distrugerea lor, dar reacţiile erau extrem de rapide, de ordinul unei zecimi de secundă.

Aceste reacţii ale celulelor de ceapă păreau a se modifica în funcţie de persoana care se gândea la ele, ceea ce îl intrigă în mod deosebit pe Lawrence. Persoanele cu înclinaţii spre spiritism păreau să declanşeze răspunsuri mult mai intense decât el. „Dacă cineva poate să facă rău, direct sau indirect, unei celule - şi asta presupunând că celula are o conştiinţă celulară - schema reacţiei celulei va fi variabilă, în funcţie de experimentator", afirmă Lawrence.

Când află de descoperirile lui Backster, Lawrence se hotărî să realizeze un instrument psihogalvanic perfecţionat, pe care să-l utilizeze ca detector de răspunsuri vegetale. Cu ajutorul acestui aparat inedit, el obţinu de la plantele sale o serie de trasee „extravagante"; dar, din cauza propriei sale obtuzităţi, pe care el însuşi avea s-o numească „ignoranţa lui şi clasica lui ortodoxie prusacă", el puse bizareria acestor trasee pe seama unor erori ale instrumentelor sale. Totuşi, ţinând cont şi de rezultatele obţinute de Backster, începu să se îndrepte pas cu pas spre ideea că plantele sunt capabile să înregistreze gândurile şi emoţiile oamenilor.

Fiind profesor asociat şi director al audio-vizualului la Colegiul de Stat din San Bernardino, statul California, Lawrence atrase atenţia unei colege, doctor Mary Cisar, sociolog de marcă. Una din plantele de apartament cele mai dragi doamnei Cisar se uscase pe neaşteptate, fără nici o explicaţie logică, aşa că Lawrence îi oferi un filodendron şi îi propuse să participe la unele din experienţele lui, dar numai după ce planta avea să se obişnuiască cu noul ei domiciliu. Când doctor Cisar lipsi scurt timp de acasă, fiind plecată să-şi viziteze tatăl, Lawrence putu nota, cu ajutorul cronometrelor sincronizate, că planta reacţiona la stările de excitaţie sau de angoasă ale noii sale proprietare, cu care se obişnuise repede şi pe care părea că începuse s-o simpatizeze. Deşi aceste observaţii erau de natură să constituie o confirmare a teoriilor lui Backster, Lawrence rămase prudent şi nu elimină cu totul ipoteza că aceste rezultate se puteau datora şi unor paraziţi interferenţi.

În octombrie 1969, Lawrence începu publicarea unei serii de articole de popularizare, bazate pe lecturi din autori de specialitate şi pe propriile sale cercetări. Primul din aceste articole a apărut în Electronics World, sub titlul Plantele vii şi electronica. Autorul îşi informa cititorii că, pentru prima oară de când cea dintâi frunză apăruse din mlaştinile erei paleozoice, plantele începeau în sfârşit să fie studiate pentru „proprietăţile lor electrodinamice".

Lawrence adăuga că existau patru întrebări de maximă importanţă care începeau să atragă atenţia din ce în ce mai serios: dacă plantele puteau fi integrate în sisteme electronice pentru a sluji la decodificare şi drept verigi de transmisie; dacă plantele puteau fi educate în aşa fel încât să poată răspunde la prezenţa selectivă a obiectelor şi a imaginilor; dacă percepţiile lor senzoriale globale, despre care se făceau atâtea afirmaţii, erau fapte verificabile; care specii anume, din cele trei sute cincizeci de mii cunoscute de botanişti, erau cele mai promiţătoare din punctul de vedere al unor asemenea cercetări.

El dădea instrucţiuni amănunţite pentru studiul comportării celulelor vegetale cu ajutorul microelectrozilor şi semnala că în Moon Garden din Farmingdale, statul New York, oamenii de ştiinţă din anii '60 reuşiseră să provoace reacţii care puteau fi interpretate ca „depresiuni nervoase" şi „frustrări totale" la plantele studiate în vederea eventualei lor utilizări în alimentaţia astronauţilor. Lawrence amintea că încă mai de mult L.R. Hubbard observase deja în timpul unor cercetări în laboratorul său că o pătlăgică roşie înţepată într-un punct „frisona" în zona opusă.

Lawrence îşi prevenea cititorii asupra greşelii comise în mod obişnuit de mulţi, anume aceea de a considera munca aceasta legată de plante drept o simplă chestiune de cunoştinţe electromagnetice şi insista pe faptul că diferite cercetări efectuate în baza descoperirilor lui Backster cereau mult mai mult decât simpla competenţă în materie de realizare de aparatură electronică de cea mai înaltă calitate., Avem de-a face aici - scrie Lawrence - cu necesitatea unor calităţi care nu se cer în cazul unor situaţii experimentale obişnuite". După opinia unanimă a celor care s-au preocupat de acest domeniu, e nevoie ca cercetătorul să aibă şansa de a trezi simpatia plantelor şi să nutrească faţă de ele o afecţiune sinceră.

Şase luni mai târziu, în paginile aceleiaşi reviste, Lawrence publică o continuare a acestui articol, intitulată Electronică şi parapsihologie, care avea să stârnească o serie întreagă de controverse aprinse. Ca introducere, el adresa cititorilor următoarea întrebare: „Posedă oare omul o sensibilitate latentă, care a fost înăbuşită de sistemele moderne de comunicaţii?" În continuare el declara că, deşi ştiinţa atât de tânără a parapsihologici, suspectată mult timp de legături cu ocultismul şi cu alte practici nefireşti, are încă de luptat pentru a obţine o recunoaştere deplină, utilizarea aparaturii electronice permite nu numai uluitoare experienţe inedite şi cu rezultate spectaculoase, ci ar putea ajunge, cu timpul, să rivalizeze cu mijloacele ortodoxe de comunicare aflate azi în uz şi acceptate fără probleme de toată lumea.

El sublinia faptul că orice cercetător trebuia să se servească de materiale capabile de testări riguroase în materie de percepţii extrasenzoriale, iar operaţiunile acestea se cer întreprinse cu toată imparţialitatea şi fără idei preconcepute, fapt remarcat deja cu o jumătate de secol mai înainte de savantul italian Federico Cazazmalli, care realizase un aparat de foarte mare frecvenţă pentru studiul telepatiei. Momentul nu fusese însă propice, deoarece Mussolini impusese cel mai mare secret asupra acestor cercetări, astfel încât acestea rămăseseră necunoscute şi nu putuseră fi continuate ulterior de alţi specialişti interesaţi.

Într-un al treilea articol, apărut la data aceasta în numărul pe iunie 1971 al revistei Popular Electronics, Lawrence pune în faţa cititorilor dornici să aprofundeze subiectul comunicării cu plantele diagrame amănunţite şi o listă a pieselor necesare pentru realizarea unui „detector de răspunsuri" care să permită experienţe la un nivel foarte ridicat. Repetarea continuă este un factor important al acestui gen de cercetări, spunea el, numai că trebuie să ţinem cont de faptul că, dacă o plantă este stimulată în permanenţă, acest lucru poate avea aceleaşi urmări ca proasta îngrijire sau ca udarea sporadică: planta oboseşte repede şi, înainte de a se usca, poate cădea chiar într-o stare de şoc. El le recomanda deci cercetătorilor să îşi menajeze subiecţii şi să le îngăduie după fiecare experienţă un anumit interval de odihnă. Articolul se încheia cu recomandarea ca plantele să fie instalate într-un loc liniştit, „aceasta în scopul de a le putea stimula într-un mod eficace cu un minimum de interferenţe ivite din cauza unor variaţii de curent sau a unor paraziţi provenind de la transmisii radiofonice, care să falsifice rezultatele experienţelor".

Ideile de care era convins Lawrence în legătură cu plantele au fost confirmate şi chiar îmbunătăţite de Jan Merta, un tânăr ceh care studia psihologia şi fiziologia şi care era totodată şi editor. Acesta era atât de dotat în materie de parapsihologic încât putea încălzi la roşu o bară de fier doar uitându-se la ea şi îşi scutura de pe mâini scânteile ca şi cum ar fi fost vorba de nişte fire oarecare de praf. Merta se stabilise de puţin timp în Canada şi, la sosire, ca să-şi poată câştiga existenţa, fusese nevoit să facă pe salahorul timp de două luni, angajându-se la un horticultor care importa plante tropicale. Adeseori clienţii se plângeau că plantele cumpărate de la horticultorul respectiv se uscau în apartamente sau în birouri, aşa că acesta îl trimitea pe Merta să constate faptele concrete. Merta avu deci de mai multe ori posibilitatea să vadă cum plantele care arătaseră pline de viaţă în serele patronului său se prezentau acum jalnic, gata să se usuce, îi veni ideea că de vină erau singurătatea şi izolarea plantelor de semenele lor, în compania cărora era de fapt cert că se simţiseră admirabil. Dovada păru să stea în faptul că toate plantele rerurnate de clienţii nemulţumiţi îşi recăpătau aspectul sănătos şi înfloritor de îndată ce soseau înapoi în serele unde erau acum din nou înconjurate de alte plante de aceleaşi specii sau de specii înrudite.

După un număr oarecare de vizite la clienţii nemulţumiţi de calitatea mărfii livrate, Merta observă că plantele se simţeau mult mai bine dacă erau instalate în aşa fel încât să se afle cât mai mult timp în contact cu stăpânii casei sau, dacă erau destinate unor birouri, cu funcţionarii, decât dacă erau aşezate în locuri izolate. Aşa se face că un Ficus benjamina - un ficus care poate ajunge şi la înălţimi de aproape zece metri - plecat din Florida şi ajuns la destinaţie în cele mai bune condiţii, de îndată ce a fost plasat lângă o fântână arteziană de sub cupola de sticlă a unui modern centru comercial începu să se ofilească în aşa fel încât după două zile, în pofida atenţiilor de tot felul cu care era înconjurat de noii lui stăpâni, era limpede că avea să se usuce. Merta le recomandă proprietarilor alarmaţi să mai instaleze şi alte specimene din aceeaşi varietate de-a lungul unei treceri, foarte folosite, care ducea spre un solariu, ceea ce parcă trezi la viaţă ficusul până atunci izolat. Era acum limpede că tovărăşia semenilor săi şi admiraţia numeroaselor persoane care treceau spre solariu avuseseră un rol hotărâtor.

În 1970, cercetând istoricul problemelor care îl interesau, Lawrence dădu peste o informaţie extrem de interesantă: în Ucraina se lucrase deja în 1930 cu anumite frecvenţe radio şi cu vibraţii produse prin ultrasunete. În scopul stimulării seminţelor de cereale pentru obţinerea unei fertilităţi sporite. Ministerul american al agriculturii obţinuse rezultate concludente aplicând aceleaşi metode, noutate pentru timpul respectiv. Aceste lucruri îl determinară pe Lawrence să părăsească postul pe care îl avea la universitate ca să se poată consacra în întregime punerii la punct a unor instrumente perfecţionate, menite să stimuleze seminţele în direcţia unei creşteri mai rapide şi mai accentuate, în aşa fel încât chestiunea să aibă de data aceasta şi o latură comercială. Afirmaţiile făcute de el în legătură cu aceasta ni se par concludente: „Dacă o plantă tânără poate fi stimulată prin mijloace parapsihologice - şi nu văd de ce acest lucru n-ar fi perfect posibil, având în vedere că celebrul agricultor Luther Burbank avea temeiurile lui să susţină acest fapt - vom reuşi să transmitem semnalele specifice pe câmpii întregi pentru stimularea creşterii şi prin alte mijloace decât recurgând în continuare la blestematele de fertilizante atât de dăunătoare pentru sol".

El se orienta spre tehnicile de stimulare a plantelor prin sunet combinate cu metodele lui Backster bazate pe transmisia fără fir. Cum nu se putea rupe în două, între dorinţa de a stimula cu mijloace electrice creşterea plantelor şi cea de a stabili o cale de comunicaţie interstelară, Lawrence hotărî că acest din urmă obiectiv era mai important ca perspectivă, „fiindcă dacă obţinem în acest domeniu rezultate certe şi sistematice, atunci multe din enigmele privitoare la regnul vegetal vor fi rezolvate".

La 5 iunie 1973, departamentul de cercetări de la Anchor College of Truth din San Bernardino anunţa inaugurarea oficială a primului observator de comunicaţii pe baze biologice din lume. Direcţia acestuia era încredinţată lui L.G. Lawrence, care tot atunci fusese numit şi vicepreşedinte al prestigiosului colegiu. Pentru noul program de cercetări care trebuia început, Lawrence puse la punct un aparat pe care îl numi Stellartron, un uriaş instrument în greutate de trei tone care întrunea calităţile unui radiotelescop şi pe cele ale unui sistem biologic de emisie-recepţie, ca cel de la staţia lui biodinamică de campanie.

Preşedintele lui Anchor College of Truth, profesorul Ed Johnson, declară presei că astronomia bazată pe transmiterea undelor electromagnetice nu reuşise să detecteze semnale coerente provenind din spaţiul cosmic, astfel încât colegiul se raliase opiniei lui Lawrence, care considera transmisiile radiofonice ca fiind depăşite şi miza în primul rând pe comunicaţia biologică.

Cum galaxia noastră conţine ea singură în jur de două sute de miliarde de stele, şi admiţând că fiecare din acestea are cel puţin cinci sateliţi, rezultă că avem la dispoziţie pentru studiu cam o mie de miliarde de corpuri cereşti în imediata noastră apropiere. Considerând că o singură planetă dintr-o mie ar deţine viaţă inteligentă, iată că numai în galaxia noastră s-ar afla un miliard de asemenea planete. Iar dacă ne gândim la faptul că în cosmos s-ar afla, după cele mai curente estimări, cam zece miliarde de galaxii, obţinem un număr destul de dificil, 10.000.000.000.000.000.000 de planete care ar putea fi în măsură să transmită semnale de diferite naturi spre Pământ.