Viaţa secretă a plantelor

În 1780 se întâmplă un lucru care avea să provoace un salt uriaş al acestei discipline ştiinţifice care abia începuse să pâlpâie. Dintr-o pură întâmplare, în bucătăria casei din Bologna a lui Luigi Galvani, profesor de anatomie, soţia acestuia atinse fără să vrea un picior de broască, pe care-l pregătea pentru pus la gătit, de un fir electric al unuia din aparatele soţului ei ţinute în bucătărie, aceasta servind şi de laborator. Doamna Galvani fu aproape speriată văzând cum piciorul de broască, tăiat din trupul batracianului de mai bine de două ore, avu o tresărire puternică şi i se smulse din mână de parcă ar fi fost viu. Când auzi de această întâmplare, profesorul Galvani se gândi imediat dacă nu cumva electricitatea era o formă de manifestare a vieţii şi notă în caietul său cu observaţii ştiinţifice: „Fluidul electric ar trebui considerat drept un mijloc de excitare a forţei neuro-musculare".

În următorii şase ani, Galvani se dedică unor cercetări intense legate de efectele electricităţii asupra mişcărilor ţesutului muscular, dar nu avansa prea mult. Descoperi însă într-o zi că pulpa unei broaşte putea tresări tot atât de violent chiar şi dacă firul electric, fără să fie conectat la nici o sursă, făcea contact cu balustrada de fier, unde ajunsese împins accidental de vânt. Înţelegând că în circuitul acesta electricitatea provenea fie din pulpa broaştei fie din metalul balustradei, Galvani, care considera această forţă nu moartă, ci vie, decise că ea provenea din ţesutul animal şi atribui reacţia unui fluid vital sau unei forme de energie aflate în trupul broaştei, pe care el o numi „electricitate animală".

Descoperirile lui Galvani făcură o impresie adâncă asupra unui fizician de la Universitatea din Pavia, din ducatul Milanului, pe nume Alessandro Volta, care începu imediat să se intereseze îndeaproape de asemenea lucruri cu totul noi. Numai că, încercând să reia aceste experienţe, Volta constată că nu putea obţine descărcarea electrică decât cu condiţia să folosească două metale diferite. Într-o scrisoare adresată bunului său prieten abatele Tommaselli, el declară că e evident faptul că electricitatea provine, în acest caz, nu din piciorul de broască, ci din „simpla întâlnire a două metale de natură diferită". Acest fapt îl făcu să înceapă cercetări intense într-o altă direcţie, aceea a proprietăţilor electrice ale metalelor, ajungând să realizeze în 1800 o pilă electrică în care alternau discuri de zinc şi de cupru, cu rondele de hârtie udă între perechile de discuri. Cum această pilă se putea reîncărca imediat, ea putea fi utilizată pentru obţinerea după nevoi a curentului electric, nu o singură dată, ca butelia de Leyda, ci la nesfârşit. Pentru prima oară oamenii de ştiinţă erau scăpaţi de greaua povară a dependenţei lor de dificultăţile procurării curentului electric necesar cercetărilor, având acum posibilitatea de a renunţa la energia statică sau la cea naturală. Pila lui Volta, strămoş al bateriilor de acumulatori din zilele noastre, punea mai ales în evidenţă existenţa unei energii electrice provocate artificial, dinamică sau cinetică, ceea ce aproape că doborî teoria lui Galvani cu privire la energia vitală specială aflată în ţesuturile vii.

Însuşi Volta, care la început nu numai că acceptase ideile lui Galvani, dar fusese chiar entuziasmat de ele, avea să scrie peste ani: „Dacă negăm existenţa oricăror activităţi electrice proprii organismelor vii şi renunţăm la seducătoarea teorie sprijinită pe frumoasele experienţe ale lui Galvani, aceste organisme pot fi considerate pur şi simplu o nouă varietate de electrometre, înzestrate cu o admirabilă sensibilitate." La rândul său, Galvani, cu puţin înainte de a muri, declară profetic că într-o zi analiza tuturor aspectelor de ordin fiziologic ale experienţelor lui „va oferi o cunoaştere mai adâncă a naturii forţelor vieţii, a duratei lor diferite în funcţie de sex, vârstă, temperament, boli, ba chiar de compoziţia atmosferei". Lucru greu de înţeles astăzi, oamenii de ştiinţă ai timpului nu dădură nici o atenţie acestei teorii şi, din câte se ştiu azi, nimeni nu a procedat pe atunci la experimentarea lor spre a le verifica...

Cu câţiva ani mai înainte, un om de ştiinţă vienez, călugărul iezuit Maximilian Hell, ungur de neam, despre ale cărui cercetări Galvani probabil că nu auzise nimic, se lăsase sedus de ideea lui Gilbert privitoare la calităţile „întocmai ca ale sufletului" pe care le-ar avea corpurile magnetice naturale şi care pot fi transmise metalelor feroase şi născocise un aparat ciudat menit tratării reumatismului construit din plăci metalice magnetizate. Unul din prietenii apropiaţi ai lui Hell, doctorul Franz Mesmer, fu impresionat de numeroasele căi de vindecare a bolii cu acest aparat. Mesmer, care era deja un medic cu faimă în Viena, îl citise pe Paracelsus şi, fascinat de scrierile acestuia, devenise foarte pasionat de magnetism, aşa că începu un şir de experinţe pentru a verifica autenticitatea aparatului prietenului său şi pentru a afla care era natura forţelor puse în mişcare de acesta. Aceste experienţe îl conduseră în scurt timp la concluzia că materia vie este înzestrată cu o anumită proprietate încă misterioasă, asupra căreia se poate acţiona cu „forţele magnetice pământene şi cereşti". În 1779 el dădu acestei însuşiri numele de „magnetism animal" şi îi consacră o teză de doctorat intitulată Influenţa plantelor asupra corpului omenesc, care stârni în lumea savanţilor germani o mare vâlvă, însoţită însă de gelozii şi de tot felul de manifestări de neîncredere. Aflând că un preot elveţian, J. J. Gassner, vindeca bolnavii numai atingându-i, Mesmer încercă şi el această tehnică şi, spre uimirea lui, obţinu de fiecare dată succese indiscutabile, ceea ce îl făcu să înţeleagă că numeroasele vindecări realizate de el până atunci se datorau, poate, nu atât eficacităţii tratamentelor prescrise după toate regulile medicinei, ci mai curând atingerii de către mâinile lui a trupurilor pacienţilor pe care îi consulta. Acest lucru îl făcu să declare, imprudent, că anumiţi oameni aveau un dar înnăscut, fiind mai bine înzestraţi decât alţii cu puteri „magnetice" şi că el se număra printre aceştia.

S-ar putea crede că aceste extraordinare descoperiri ale lui Mesmer stau la baza practicilor de azi legate de energia bioelectrică şi biomagnetică, ce reunesc fizica, medicina şi fiziologia. Numai că lucrurile nu stau deloc aşa, fiindcă porţile s-au trântit grele peste numele lui Mesmer, pentru mai bine de un secol. Succesele uluitoare obţinute de el acolo unde alţii eşuaseră lamentabil, ca şi declaraţiile prea semeţe făcute cu privire la propriile lui însuşiri înnăscute, îi aduseseră lui Mesmer acuzaţii nimicitoare stârnite de invidia şi de ura neputincioasă a medicilor vienezi, care îl declaraseră într-un glas şarlatan şi ca să se vadă scăpaţi de un confrate atât de incomod, sfârşiseră prin a recurge la un act incalificabil: acuzaţia de vrăjitorie. Se institui imediat o comisie oficială, însărcinată cu stabilirea adevărului şi, cum concluziile acesteia fură că într-adevăr doctorul Mesmer îşi vindeca bolnavii graţie nu ştiinţei medicale oneste, ci concursului dat de puteri oculte, autorităţile luară hotărârea excluderii nefericitului din corpul medical, interzicându-i practicarea medicinei pe teritoriul Austriei şi în cele din urmă expulzându-l. Silit să se refugieze la Paris, Mesmer fu la început fericit că dăduse aici peste „oameni mai luminaţi şi mai puţin indiferenţi în raţa noilor descoperiri ale ştiinţei", după cum mărturisea el într-o scrisoare către un prieten. Numai că bucuria lui fusese cu totul prematură, fiindcă şi medicii francezi se arătară în curând la fel de obtuzi şi mai ales la fel de invidioşi ca şi colegii lor din Viena. Acuzaţiile lor extrem de violente provocară un scandal atât de mare încât însuşi regele Ludovic al XVI-lea se văzu silit, pentru a mai calma spiritele, să instituie o comisie regală de anchetă asupra şarlataniilor neamţului care se vânduse Satanei. În zadar unul din cei mai reputaţi medici francezi, eminentul doctor D'Eslon, se pronunţă în favoarea confratelui său vienez, declarând public că acesta realizase „una din cele mai importante descoperiri ştiinţifice din zilele noastre", fiindcă puţin lipsi ca el însuşi să fie acuzat de complicitate cu veneticul. Comisia regală, formată exact din cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Mesmer, stabili în mod oficial şi cu mare operativitate că „magnetismul animal nu există şi că în consecinţă nu poate avea nici un efect binefăcător asupra sănătăţii omului". Fireşte că Mesmer se văzu din nou expus oprobriului public, bolnavii începură să-l ocolească îngroziţi, temându-se pentru mântuirea lor dacă se mai dau pe mâna unui colaborator dovedit al Satanei şi, cu toate că autorităţile franceze nu-l expulzară, Mesmer plecă în Elveţia, unde muri în 1815 într-o sărăcie îngrozitoare, uitat de toţi. Reuşise însă să termine opera capitală a vieţii sale, Mesmerismul sau sistemul de influenţe reciproce sau teoria şi practica magnetismului animal. Şi ce este şi mai de neînţeles este tocmai faptul că faima îngrozitoare pe care şi-o câştigase atunci apasă şi azi asupra numelui său, în ciuda faptului că cele mai multe din afirmaţiile sale sunt astăzi adevăruri asupra cărora nu mai planează nici o îndoială. Destin tragic pentru un om de ştiinţă vizionar, pe care l-au împărtăşit atâţia de-a lungul secolelor, însă, spre deosebire de cei mai mulţi, cărora măcar li s-a adus postum o binemeritată reabilitare, Mesmer este astăzi un uitat, numele său fiind citat în fugă în dicţionare, doar ca o curiozitate.

În 1820 un om de ştiinţă din Danemarca, pe nume Hans Christian Oersted, constată printr-o întâmplare că acul unui compas aflat în apropierea unui fir încărcat cu electricitate îşi schimbă poziţia, tinzând să se aşeze perpendicular pe direcţia firului. Când curentul era inversat, vârful acului se orienta şi el în direcţia diametral opusă. Din faptul că o forţă putea acţiona de la distanţă asupra acului compasului, se putea trage concluzia că în jurul firului electric se formase un câmp magnetic. Această constatare, rămasă pe moment fără urmări, avea să ducă la una din cele mai mari descoperiri âm istoria ştiinţei, cu o aplicabilitate extrem de largă: Michael Faraday şi Joseph Henry, unul aflat în Anglia şi celălalt în America, descoperiră, independent unul de celălalt, că şi fenomenul invers era perfect valabil, cu alte cuvinte că un câmp magnetic putea da naştere unui curent electric dacă era străbătut de un fir. Acesta este principiul pe baza căruia funcţionează toate generatoarele de azi şi o mulţime imensă de aparate electrice.

Avem în prezent mii şi mii de lucrări despre ce poate să facă omul cu ajutorul electricităţii, însă ce este electricitatea şi de ce se manifestă ea, acestea rămân mistere la fel de nepătrunse ca şi în vremea lui Priestley. Oamenii de ştiinţă din zilele noastre rămân în continuare la fel de ignoranţi în privinţa compoziţiei undelor electromagnetice, mulţumindu-se să le folosească la transmisiile radio sau televizate, la funcţionarea aparatelor radar sau a aparatelor de prăjit pâine. Fapt este că acest dezechilibru acut dintre interesul de ordin practic al undelor electomagnetice şi cel teoretic, privitor la natura lor, datează de mult şi va dura poate foarte mult timp de acum înainte, întrucât numărul cercetărilor care să se dedice studiului în sine al acestui fenomen a fost şi rămâne în continuare aproape simbolic. Cât despre cei care s-au aplecat asupra influenţei exercitate de undele electromagnetice asupra materiei vii, aceştia sunt atât de puţini la număr iar realizările lor atât de nesemnificative încât nu lasă loc unor prea mari speranţe în această privinţă. Să cităm totuşi o remarcabilă excepţie, pe baronul von Reichenbach, savantul german din Tubingen care, în 1845, a descoperit derivatele gudronului de lemn, printre care şi creozotul, care avea să devină în scurt timp materie de bază în protejarea barajelor şi a fundaţiilor subacvatice. Von Reichenbach îşi dăduse mai de mult seama, în timpul cercetărilor sale, de faptul că anumite persoane special înzestrate, pe care el le-a numit „sensibile", puteau efectiv să vadă o ciudată energie emanând din tot ce este viu şi chiar din capetele unei bare metalice magnetizate. El dădu acestei stranii forme de energie numele de Odyle sau Od, dar absolut toate încercările sale de a dovedi fizicienilor vremii existenţa acesteia se soldară cu eşecuri nete şi definitive, în ciuda faptului că lucrările sale au fost traduse în englezeşte de William Gregory, eminent profesor de chimie la Universitatea din Edinbourg, care le-a publicat în 1844 într-o carte intitulată Cercetări asupra forţelor magnetismului, electricităţii, căldurii şi luminii, în raport cu forţa vitală. Nimeni, nici în Anglia, nici pe continent, nu a dat atenţie acestor fapte, considerându-le probabil elucubraţii de rând, asemeni multor cărţulii publicate de tot felul de şarlatani dornici să facă senzaţie.

Căutând să-şi explice antipatia cu care toată lumea privea afirmaţiile sale privitoare la „forţa odică", Reichenbach a scris: "De îndată ce abordam subiectul acesta, simţeam că atingeam un punct supărător pentru interlocutori. Probabil că în mintea lor noţiunile aduse în discuţie de mine, Od şi sensibilitate, se legau imediat de aşa-zisul „magnetism animal" sau de „mesmerism", lucruri care încă mai sunt şi azi hulite ca vrăjitorii sau în cel mai bun caz ca escrocherii jalnice, aşa că orice încercare de a-i face să privească lucrurile acestea cu simpatie şi înţelegere se izbea de o rezistenţă neînchipuit de puternică din partea lor". Reichenbach considera, în naivitatea lui de om sincer, că această atitudine era nejustificată, deoarece el declarase că misterioasa forţă odică, deşi se asemăna mult cu magnetismul animal şi nu era deloc exclusă o legătură strânsă cu acesta, ar fi putut totuşi să fie o entitate distinctă, care să existe prin ea însăşi.

Peste decenii, Wilhelm Reich avea să scrie: „Energia de care se ocupau grecii din antichitate şi urmaşii lui Gilbert era una radical diferită de cea care i-a interesat pe fizicienii de după Volta şi Faraday, aceasta din urmă fiind obţinută prin deplasarea de fire electrice în câmpuri magnetice şi diferind de cea veche nu numai prin principiul care stă la baza producerii ei, ci prin însăşi esenţa sa."

Reich era de părere că vechii greci, o dată cu descoperirea energiei realizate prin frecare, descoperiseră totodată şi forţa misterioasă pe care el însuşi o numea „orgon", o formă de energie foarte asemănătoare cu odyle a lui Reichenbach şi cu eterul anticilor. El suţinea că „orgonul" este vehiculul luminii şi mediul de desfăşurare a activităţii electromagnetice şi de gravitaţie, forţa care se află în întreg spaţiul, chiar dacă în diferite grade de concentrare, şi care este prezentă chiar şi în vid. Acest „orgon" era, după convingerea lui, legătura fundamentală între materia organică şi cea anorganică. Deşi au surprins, afirmaţiile lui Reich nu au avut nevoie de prea mult timp pentru a fi luate în serios, astfel încât prin 1960, la puţină vreme după moartea sa, un publicist de renume ca D.S. Halacy, cunoscutul autor de lucrări de popularizare a ştiinţei clasice, scria: „Practic orice proces vital se poate produce numai datorită valului de electroni, care este unul din elementele esenţiale ale vieţii".

Dificultăţile apărute în calea cercetătorilor dintre vremea lui Reichenbach şi cea a lui Reich se datorează într-o anume măsură şi faptului că în tot acest timp a fost în vogă să se cerceteze mai mult elementele componente decât funcţionarea globală. Paralel cu această viziune limitată se lărgea şi prăpastia dintre cei ce se interesau de fenomenele numite azi, prin consens, „ştiinţe biologice" şi fizicienii care nu admiteau decât ceea ce puteau vedea cu ochii sau măsura cu aparatura lor. În tot acest timp, chimia se concentra tot mai mult asupra studierii unor entităţi separate, din ce în ce mai restrânse şi mai diferite unele de altele, care, combinate artificial, ofereau ca pe o adevărată mană cerească o sumedenie de noi produse fascinante.

Obţinerea pentru prima oară în laborator, prin sinteză operată artificial, a unei substanţe organice, ureea, păru să spulbere cu totul ideea unui element vital specific materiei organice. Descoperirea celulelor din vechea filozofie elină părea să demonstreze că plantele, animalele şi însuşi omul n-ar fi altceva decât simple asociaţii după formule diferite ale acestui material de construcţie sau a complicatei alcătuiri chimice care este celula, teorie ce fu sprijinită şi pe deplin confirmată în scurt timp de descoperirea cromozomilor subcelulari, a genelor şi a componentei „elementare", acidul dezoxiribonucleic. Fireşte că în fervoarea acestor descoperiri senzaţionale, numărul celor care să studieze efectele electromagnetismului asupra vieţii nu avea nici o şansă să crească. Doar câţiva nonconformişti avansară din când în când diferite ipoteze legate de modul în care plantele ar putea răspunde influenţelor cosmice externe, ceea ce făcu măcar ca descoperirile de odinioară ale lui Nollet şi Bertholon să nu cadă într-o uitare totală.

În secolul trecut, englezul William Ross, încercând să verifice afirmaţiile mai vechi ale marchizului d'Anglesey despre germinaţia mai rapidă a seminţelor supuse în prealabil acţiunilor unui câmp electric, închipui o reţetă nouă pentru solul unei parcele mici din grădină, îmbogăţindu-l cu oxid negru de magneziu, cu sare de bucătărie şi mai ales cu acid sulfuric diluat, semănând apoi pe terenul astfel pregătit castraveţi. Lăsând să se scurgă în amestecul acesta ucigător un curent electric, observă că plantele răsăriseră mult mai repede decât pe altă parcelă, unde compoziţia solului era aceeaşi, dar unde nu acţionase nici un curent electric. Atunci Ross merse mai departe cu aceste experienţe, îngropând o tablă de cupru de treizeci şi cinci de centimentru pe un metru şi jumătate la capătul a trei rânduri de cartofi, iar la capătul călălalt o altă tablă, de aceleaşi dimensiuni, însă confecţionată din zinc. Legând între ele cele două bucăţi de tablă, obţinu astfel o baterie de randament mic. La vremea recoltatului, rezultatul fu concludent: pe parcela tratată electric tuberculii aveau diamentrul în medie de şase centimetri, în timp ce pe parcela-martor, cu aceeaşi compoziţie a solului, crescuseră cât unghia.

Ross fu încredinţat că dăduse lovitura şi că descoperirea aceasta avea să-l umple de bani, aşa că trimise un raport Oficiului american pentru brevete, care acceptă procedeul lui şi îl publică brevetat în 1844, cu titlul Experienţe galvanice asupra vegetaţiei.

Un an mai târziu, primul număr din Journal ofthe Horticultural Society din Londra publică o amplă dare se seamă despre Influenţa electricităţii asupra vegetaţiei, al cărei autor, agronomul Edward Solly, relata experienţele sale cu fire electrice suspendate deasupra unor plantaţii, ca în încercarea lui Gardini, sau îngropate în pământ, după metoda lui Ross. Numai că din cele şaptezeci de experienţe ale lui Solly pe legume, flori şi seminţe, numai nouăsprezece duseseră la oarecare creşteri de randament, cam tot atâtea se dovediseră nocive pentru plante iar celelalte nu avuseseră nici un efect.

Rezultatele contradictorii obţinute de aceşti doi cercetători aveau meritul de a demonstra importanţa vitală pentru orice formă de vegetaţie a cantităţii, calităţii şi duratei stimulării electrice. Numai că la acea vreme fizicienii nu dispuneau de o aparatură adecvată pentru măsurarea efectelor specifice ale electricităţii, fie naturală fie artificială, ;i nu se cunoşteau prea multe nici despre felul în care aceasta acţionează asupra plantelor, astfel încât genul acesta de cercetări fu repede abandonat, rămânând să se mai ocupe de ele doar câţiva horticultori curioşi şi încăpăţânaţi, din care unii nu erau decât nişte excentrici ce căpătară repede faima de ţicniţi. Cu toate acestea, se pot nota câteva observaţii interesante asupra afinităţii dintre plante şi electricitate, datând din acel timp.

În 1859 apăru în Gardener's Chronicle un articol în care se arăta că se observaseră mici descărcări electrice sub forma unor fulgere în miniatură între o verbină violacee şi vecina ei şi că, pentru cei dornici să observe cu propriii lor ochi acest ciudat fenomen, cel mai propice moment era apusul soarelui într-o zi de furtună de după o perioadă de secetă prelungită. Articolul constituia totodată şi o confinnare în plus a observaţiilor lui Goethe cu privire la micile fulgere aruncate la căderea nopţii de macii din grădina lui.

Însă abia spre sfârşitul secolului se poate vorbi de o cercetare cât de cât sistematică a naturii electricităţii din aer. Julius Elster şi Hans Geitel, inventatorii celulei fotoelectrice şi primii fizicieni care au reuşit să identifice precis şi să măsoare razele ultraviolete, s-au ocupat totodată şi de studierea emisiei spontane de radiaţii de către substanţele anorganice, fenomen ce fusese deja observat şi începea să fie desemnat sub numele de radioactivitate. Cei doi savanţi începură să studieze amănunţit şi temeinic toate fenomenele care ţineau de electricitatea atmosferică şi descoperiră că solul emite în permanenţă particule invizibile încărcate cu electricitate, pe care le lansează în aer. Ei le dădură numele de ioni, după forma de participiu prezent a verbului elin ienai, care înseamnă „a pleca" şi acest nume deveni în scurt timp curent. După opinia celor doi, ionii erau fie atomi, fie grupuri de atomi, fie molecule, fiind însă în orice caz înzestraţi cu o încărcătură electrică pozitivă sau negativă, ceea ce înseamnă că se producea un câştig sau o pierdere de electroni.

Elster şi Geitel au mai remarcat şi că pe timp frumos suprafaţa solului are o încărcătură electrică negativă iar atmosfera una pozitivă, drept care electronii se îndreaptă spre cer, emanând din sol şi din plante. Pe vreme de furtună lucrurile stau exact invers, polaritatea fiind ea însăşi inversată: încărcătura pământului este pozitivă iar a stratului de nori de deasupra este negativă. Având în vedere că pe întreaga suprafaţă a planetei există în permanenţă cam trei sau patru mii de asemenea „furtuni electrice", concluzia este că încărcăturile pe care solul le pierde în zonele cu timp frumos sunt recuperate în zonele cu vreme urâtă, astfel încât se menţine în permanenţă un echilibru în formă de dinţi de ferăstrău al potenţialelor electrice. O altă observaţie importantă a fost aceea că, pe măsură ce creşte altitudinea, creşte şi tensiunea sau voltajul acestor curenţi. Acesta ar putea fi un izvor de energie practic inepuizabil, numai că exploatarea lui se izbeşte, din câte se pare, de necunoaşterea exactă a modului în care funcţionează aceste uriaşe deplasări de curent şi a legilor fizicii cărora ele li se supun.

Următorul asalt asupra acestei enigme a fost dat de omul de ştiinţă finlandez Seliem Lemstrom, care şi-a dedicat o mare parte a activităţii sale ştiinţifice studierii efectelor curenţilor atmosferici asupra creşterii plantelor şi a încercat să găsească şi un mod de utilizare tactică a acestei energii. Între 1868 şi 1884 el a organiză patru expediţii spre Spitzberg, în regiunile subpolare din partea de nord a Norvegia şi a Laponiei. Lemstrom era un expert incontestabil în materie de lumină polară şi de magnetism terestru şi teoria lui era că luxurianta vegetaţie care creşte la aceste latitudini se datorează fenomenului pe care îl numea „violenta manifestare electrică, aurora boreală", nu zilelor lungi de vară, cum se credea în general.

Se ştia deja, încă de pe vremea lui Benjamin Franklin, că obiectele ascuţite atrag cel mai bine electricitatea atmosferică, acestei descoperiri datorându-i-se şi inventarea paratrăsnetului. Pornind de la acest adevăr bine verificat, Lemstrom a tras concluzia că „vârfurile plantelor joacă rolul de paratrăsnete, care atrag electricitatea din atmosferă şi facilitează astfel schimburi de încărcături electrice dintre sol şi aer".

Studiile sale asupra dispunerii cercurilor în trunchiul bradului confirmară această teorie, prin faptul că viteza anuală de creştere se dovedise a fi într-un raport vizibil cu perioadele aurorei boreale şi cu apariţia petelor solare, efectele acestora fiind din ce în ce mai pronunţate pe măsură ce se înainta spre nord.

La întoarcere, vrând să verifice aceste descoperiri, Lemstrom conecta mai multe flori care creşteau în ghivece de metal la un generator static, cu ajutorul unei reţele de fire electrice aşezate deasupra lor la o distanţă de patruzeci de centimetri, şi un piron, tot metalic, înfipt în pământ, care asigura împământarea. Alte ghivece, tot metalice şi având aceleaşi specii de flori, erau instalate în altă parte a casei, în condiţii normale, ca plante-martor. După opt săptămâni, plantele care beneficiaseră de tratamentul oferit de el se dezvoltaseră mult mai bine decât celelalte, cântărind cu cincizeci la sută mai mult. Instalând un dispozitiv similar în livadă, Lemstrom obţinu o recoltă dublă de căpşune, care în afară de asta aveau şi un conţinut mult mai ridicat de zaharuri şi erau incomparabil mai parfumate decât cele pe care nu le stimulase electric. O mică parcelă pe care semănase orz, tratat şi el în acelaşi mod, dădu o recoltă mai mare cu o treime.