Viaţa secretă a plantelor

Cu privire la criza acută de alimente, la scară planetară, care ne pândeşte, Nichols consideră că, în afară de refertilizarea rapidă şi prin eforturi conjugate a solului, trebuie să se recurgă la încă un mijloc: stoparea imediată a cursei aberante a chimizării. Campania energică declanşată în ultimele decenii pentru răspândirea îngrăşămintelor artificiale în ţările aşa-numite subdezvoltate este un act de-a dreptul criminal care trebuie împiedicat cu toată fermitatea dacă vrem să-i protejăm pe locuitorii acestor ţări împotriva creşterii masive a bolilor pricinuite de tulburările de metabolism şi să nu-i aruncăm în cele din urmă în ghearele unei foamete încă şi mai cumplite decât cea cu care se luptă în momentul de faţă. Şi, cu toate că aceste afirmaţii ale lui nu sunt făcute la întâmplare, ci se bazează pe date reale, deşi în ultimii ani se pare că spusele lui sunt ascultate cu din ce în ce mai multă luare-aminte, fabricanţii de îngrăşăminte artificiale continuă să sufoce publicul cu reclame şi cu îndemnuri de a le folosi pe o scară cât mai mare marfa. O personalitate ca dr. Raymond Ewele, director adjunct al Centrului de cercetări al Universităţii de stat din New York, expert în chimio-economie de talie mondială, a declarat următoarele: „Dacă ţările subdezvoltate din Asia, Africa şi America Latină nu vor fi în măsură să folosească anual treizeci de milioane de tone de îngrăşăminte naturale, ele vor ajunge să cunoască, fără nici o îndoială, o foamete de proporţii care ar produce tulburări grave în politica internaţională de pe tot globul". Nichols, la rândul lui, e şi mai categoric şi spune lucrurilor pe nume: folosirea pe mai departe în acelaşi ritm a fertilizantelor sintetice va duce la război. Să ne amintim, spune el, că Japonia a atacat Manciuria tocmai pentru a pune mâna pe excelentele recolte ale acestei provincii roditoare, în special în soia cea atât de bogată în proteine, ca să poată face faţă cerinţelor crescânde ale unei populaţii numeroase. Fiindcă adevărul este, spune el, că pacea din lumea aceasta depinde de felul în care vom şti să păstrăm resursele naturale, nu de exploatarea lor nebunească.

Hereford nu este numai numele cunoscutei rase de bovine care a făcut faima unui comitat din zona Ţării Galilor, ci şi cel al unei mici aşezări pitite între cele două coruri pe care le face marele râu Palo Duro care traversează regiunea Panhandle din Texas. Aceasta înseamnă un teritoriu de aproximativ 270 de kilometri pătraţi care, cu un secol şi ceva în urmă, era acoperit de o preerie deasă şi avea drept locuitori doar armate nesfârşite de mii şi mii de bizoni care păşteau liniştiţi iarba stufoasă. Timp de milenii câmpiile acestea fuseseră acoperite de păşuni bogate, cu ierburi suculente ale căror rădăcini străbăteau un strat de pământ zdravăn, în grosime de şaizeci până la o sută de centimetri, argilă şi mraniţă, reuşind să ajungă la calicahi, un strat mai adânc, bogat în calciu şi magneziu care constituiau pentru toate aceste plante o hrană excelentă. Când mureau, plantele şi rădăcinile lor putrezeau şi se întorceau astfel în sol sub formă de proteine vitale, spre marele profit al sălbăticiunilor care se hrăneau cu rodul câmpiilor. Mineralele rămâneau într-un echilibru perfect şi humusul care se năştea în permanenţă din resturile vegetale şi din bălegarul bizonilor era suficient de hrănitor pentru ca solul acesta să fie extrem de productiv, în pofida climei aspre, cu veri fierbinţi şi secetoase şi cu ierni geroase şi cu zăpezi grele. Astfel încât un pământ atât de roditor nu putea să nu atragă atenţia celor dornici să se apuce de agricultură.

Acest lucru s-a întâmplat acum vreo trei sferturi de secol şi mai bine. Fierul ascuţit al plugului a tras aici primele brazde şi pe locul câmpiilor verzi au apărut lanuri aurii care unduiau sub bătaia vântului până departe, cât vedeai cu ochii. Iar acolo unde fierul plugului nu intrase, păşunea largă şi bogată a căpătat alţi locuitori, turmele de vite ale fermierilor, bizonii fiind nevoia să-şi ia tălpăşiţa, atâţia câţi mai rămăseseră neîmpuşcaţi de oamenii care puneau mare preţ pe carnea şi mai cu seamă pe pieile lor tari şi rezistente.

Numai că peste câţiva ani fermierii îşi dădură seama că arătura adâncă, aşa cum ştiau ei că trebuie făcută şi cum o şi făceau, nu prea prieşte pământului de aici, aşa că le trecu prin minte doar să aerisească pământul, şi asta la o adâncime mai mică, de douăzeci-treizeci de centimetri, cu nişte grape speciale trase de tractoare mai mici şi mai economice. Tot cam pe atunci, ei descoperiră fericiţi că puteau pompa apa existentă din bleşug în straturile freatice, aducând-o la suprafaţă şi irigând astfel din abundenţă pământurile, ca să le facă să dea rod mai bogat.

Adevărul este că de-sus veneau ploi suficiente, însă inegal repartizate în timp. După perioade de săptămâni întregi de uscăciune, ploile cădeau torenţial şi transformau râurile în adevărate fluvii, late de câte un kilometru şi mai bine, dar adânci doar de câţiva centimetri. Aşa că irigaţiile, şi-au spus fermierii, n-au cum să strice. Nu s-a gândit nimeni că în locul ierburilor cu rădăcini dese ca pâslă creşteau acum graminee şi porumb care nu mai puteau ţine solul în loc şi astfel, de la an la an, stratul fertil de deasupra se ducea tot mai mult o dată cu apele.

Aşa că, atunci când copiii născuţi aici, prima generaţie de viitori fermieri, ajunseră la maturitate şi începură să ia treburile fermelor în mâinile lor, lucrurile nu mai stăteau prea bine. Locul acesta, care începuse să fie cunoscut sub numele de Deaf Smith şi care însemnase o vreme un adevărat corn al abundenţei, era ameninţat acum de sărăcie. Recoltele erau de la an la an tot mai slabe şi lanurile aurii şi bogate rămăseseră doar în amintirile din copilărie ale noii generaţii de fermieri, care munceau din răsputeri, arând, grăpând şi mărunţind cu disperare pământul, fără să ajungă la nici un rezultat, în ciuda irigării intense a terenurilor. Începură să sosească pliante de la producătorii de îngrăşăminte artificiale iar specialiştii de la staţiunile de cercetări agricole îi sfătuiră să recurgă la acest mijloc sigur de îmbogăţire. Superfosfaţii, azotaţii, sarea potasică şi celelalte sunt ieftine, se împrăştie uşor pe pământ şi au să-i îmbogăţească pe toţi cât ai clipi din ochi.

O încercară şi pe asta şi rezultatele îi făcură să le mai vină inimile la loc. Holdele arătau acum exact ca în copilăria lor, ba încă şi mai şi, recoltele fură pe măsură şi dolarii începură din nou să curgă. Ar fi curs ei şi mai gros dacă n-ar fi apărut, nu se ştie de unde, nişte blestemaţi de viermişori şi o puzderie de gâze care le cam stricau socotelile, dar aflară repede că exista leac şi la asta: nişte prafuri care cam costau, e drept, dar omorau toate gângăniile şi prin urmare dădeai un ban dar îţi salvai recolta şi te alegeai cu un câştig frumos.

Nu e greu de înţeles că nici bucuria asta n-a ţinut prea mult. În mai puţin de un deceniu produsele chimice deversate din belşug pe aceste terenuri distruseră cu totul delicatul echilibrul natural al solului şi aşa sărăcit de eroziuni. Materia organică lipsea acum practic cu desăvârşire şi degeaba turnau fermierii, disperaţi, îngrăşămintele chimice, fiindcă pământul nu se mai lăsa impresionat de ele. În urma ploilor sau a irigării, se transforma în bulgări imenşi, tari ca piatra şi cântărind până la cincizeci-şaizeci de kilograme. Ca să-i poată sfărâma, bieţii oameni cumpărară tractoare de treizeci şi cinci de cai putere, ceea ce însemna foarte mult, dar numai acestea puteau trage brăzdarele speciale în stare să spargă bolovanii care se formau întruna. Numai că şi după încolţirea grâului bolovanii se formau la loc şi nimeni nu mai putea intra cu brăzdarele peste firele abia răsărite. Situaţia le părea tuturor fără ieşire şi ruina bătea la toate uşile din ţinutul acesta care, nu cu mult timp în urmă, fusese un adevărat pământ al făgăduinţei. Şi atunci, mai mulţi fermieri care nu puteau să se împace cu gândul că agricultura avea să ia sfârşit în curând pe aceste locuri şi asta numai din pricina lor, hotărâră să facă ceva, să repare măcar cât se mai putea repara. Distruseseră acest colţ de rai cu prafurile chimice, acum erau datori să-l facă la loc cum fusese. Sau măcar să încerce.

Unul dintre ei, Frank Ford, era un om cu multă judecată şi ştia mai multe decât ceilalţi. Studiase la Şcoala superioară de agricultură şi de mecanică a statului Texas, unde fusese un student bun şi îşi luase diploma cu succes, ceea ce-l făcea să aibă mare trecere printre vecinii săi. Frank Ford cumpără pe nimic o fermă abandonată de proprietarul exasperat, şapte sute de hectare ajunse într-un hal fără hal. După propriile lui cuvinte, „avea nişte văioage atât de adânci săpate de torenţi încât puteai ascunde cu uşurinţă în ele un tractor, fără să-l vadă nimeni nici de la zece metri". Să spunem de la început că am vizitat şi noi, cu puţin timp în urmă, ferma domnului Frank Ford şi ne-a venit greu să credem istoria cu tractorul pitit atât de bine: văioagele acelea nu mai există de mult, pământul este neted ca-n palmă şi rodeşte din belşug. „În agricultură, ne-a spus gazda, dacă te apuci să te împotriveşti naturii, poţi fi sigur că ai să pierzi. S-ar putea ca la început să ţi se pară că-ţi merge bine, zece ani, poate douăzeci, dar vine neapărat o zi când îţi dai seama că n-ai făcut bine şi că nu eşti tu victorios, ci dimpotrivă. Dar dacă eşti chibzuit şi înţelegi că trebuie să cooperezi cu natura, atunci pământul tău are să fie de la an la an mai roditor, recoltele mai îmbelşugate şi te umpli de bani."

Când a început să repare ce stricase predecesorul său, Ford a hotărât să renunţe cu totul la ierbicide, insecticide şi la fertilizante chimice, folosindu-se doar de gunoi de grajd şi de alte resturi, numai organice. Ca să scape de acarienii care făceau prăpăd şi de alţi paraziţi, se sili să prăsească pe pământul acesta gărgăriţe carnivore, care în scurt timp îl scăpară de musafirii nepoftiţi. Împotriva sorgului, care ar fi înăbuşit pe loc orice cultură, recurse la arături des repetate, la adâncimi mici, urmate de fiecare dată de grăpatul atent, cu grape cu colţi. Rugina grâului şi lăcustele erau şi ele aici la ele acasă şi toată lumea li se împotrivea folosind la însămânţat numai seminţe tratate, dar Ford se arătă încrezător în sănătatea viitoarei lui recolte, crescută într-un sol îngrăşat natural, şi semăna strămoşeşte, seminţe curate, fără urmă de tratament chimic. Şi rugina îi afectă recolta într-o poporţie neînsemnată, în timp ce stoluri de păsărele se ocupară de lăcuste - fapt pe care nimeni nu şi l-a putut explica decât prin refuzul micilor zburătoare de a hălădui prin locuri otrăvitoare, tratate cu produse chimice, ceea ce le făcea să se îngrămădească cu plăcere pe terenurile lui Ford, unde au făcut o curăţenie exemplară.

Încurajat de aceste prime rezultate, Ford cumpără o parte din activul unei mori mecanice, care nu folosea valţuri ci pietre obişnuite, ca pe vremuri, şi reuşi să-i convingă pe noii parteneri de necesitatea de a folosi numai cereale obţinute de pe terenuri fertilizate natural. Cum rezultatele obţinute de el surprinzător de rapid, pe nişte pământuri considerate de toţi irecuperabile, puseseră pe gânduri pe mulţi fermieri din zonă, nu-i fu greu să atragă de partea sa pe câţiva care renunţară şi ei la tratarea chimică a solului şi începură să-l îngraşe cu fertilizante organice, obţinând rapid rezultate mai mult decât încurajatoare. Iar asta însemna o bază din ce în ce mai întinsă pentru moara care se profila în scurt timp pe producerea de făină exclusiv din cereale obţinute de pe terenuri sănătoase, începând să obţină câştiguri substanţiale. Mai mult decât atât, Ford reuşi să pună bazele unei asociaţii de fermieri care îşi propunea drept obiectiv obţinerea de alimente mai sănătoase şi, mai ales, protejarea şi ameliorarea calităţii solului în întreg Texasul apusean.

Printre membrii acestei asociaţii se număra şi Fletcher Sims, un fermier care avea şi el studii superioare şi reuşise să-şi formeze un punct de vedere aproape identic cu al lui Ford. Sims studiase pedologia si ecologia şi fusese studentul lui William Albrecht, autorul lucrării fertilitatea solului şi sănătatea animală, pe care ecologiştii o consideră şi astăzi drept carte de căpătâi, apărută într-o vreme când nimeni nu se gândea la asemenea lucruri. Hotărât şi el să facă tot posibilul spre a repara greşelile pricinuite de lăcomia şi lenea înaintaşilor, Sims studie amănunţit o mulţime de lucrări de specialitate, în căutarea unor lucruri care să poată fi folosite la încetinirea degradării rapide a pământului din întreaga regiune Panhandle. Fu izbit de un lucru pe care până atunci îl trecuse cu vederea: în toate părţile, în apropierea fermelor de vite, se înălţau adevăraţi munţi de bălegar cu care nimeni nu ştia ce să mai facă. Ca un singur exemplu: la vreo trei kilometri de proprietatea lui se afla o crescătorie de taurine unde gunoiul de grajd din ultimii câţiva ani se adunase într-un munte de câteva zeci de metri şi acoperind o suprafaţă de o mie şase sute de acri, adică mai mult decât treizeci de terenuri de fotbal puse unul lângă altul. Înlăturarea acestui munte ar fi necesitat acum o armată întreagă de buldozere, excavatoare şi alte maşini, pentru a căror achiziţionare ar fi fost nevoie de cel puţin un sfert de milion de dolari. Intrigat de lucrul acesta, Sims făcu un calcul foarte aproximativ şi ajunse la concluzia că în fiecare an în Statele Unite se pierd circa opt sau zece milioane de metri cubi de gunoi de grajd, aruncat la întâmplare şi lăsat pe seama ciupercilor care îl transformau în minerale nefolositoare.

Concomitent, Sims avea impresia că nici şcolile de agricultură, atât cele superioare, ce pregăteau ingineri agronomi, cât şi cele medii, la care îşi trimiteau copiii fermierii preocupaţi să lase ferma pe mâini bune, nici şcolile de agricultură, deci, nu prea îşi băteau capul cu această chestiune, pe care o lăsau deoparte sau, în cel mai bun caz, o experimentau într-un mod care nu avea cum să ducă la vreun rezultat mulţumitor. Începând să umble dintr-o şcoală în alta, Sims constată că lucrurile stăteau cât se poate de rău. Într-un loc, gunoiul de grajd era împrăştiat pe sol într-un strat gros, apoi se ara cu pluguri puternice, care intrau până la mai bine de un metru adâncime, ducând gunoiul în străfunduri, unde nu mai putea putrezi în condiţii normale şi otrăvea pur şi simplu rădăcinile plantelor, arzându-le cu aciditatea lui, foarte ridicată în lipsa bacteriilor care să descompună lent şi sigur substanţele organice. Într-o altă şcoală, tot din Texas, se prepara un terci gros care era pompat pe câmp, dar concentraţia acestuia era atât de ridicată încât nici o plantă nu reuşea să supravieţuiască pe asemenea terenuri. Năucit de atâta lipsă de judecată, care îl făcea să creadă că trăise pană atunci fără să-şi dea seama într-o ţară a proştilor, Sims porni mai departe şi dădu peste o altă şcoală, din acelaşi roditor Texas, unde pe câmp era împrăştiat bălegar proaspăt, mustind încă, dar în cantitate de şaptezeci şi cinci de tone la hectar. Când mai auzi şi că se lucra intens la găsirea unor procedee de transformare a acestor reziduuri în cărămizi şi că la Washington fusese chiar numită o comisie federală care studia de zor mijloacele de obţinere de furaje din gunoiul de grajd, Sims se îngrozi şi hotărî să cerceteze cât mai repede mijloacele prin care aceste resurse extraordinare puteau fi transformate într-un îngrăşământ organic sigur şi eficace. Datorită lui Nichols ajunse să cunoască lucrările consacrate acestei chestiuni de dr. Ehrenfried Pfeiffer în laboratorul lui de cercetări de la Spring Valley, unde merse el însuşi de mai multe ori ca să afle cât mai multe despre subiectul care îl frământa atât. Aici a reuşit să se familiarizeze în scurt timp cu cercetările eminentului specialist, care demonstrau fără putinţă de tăgadă că viaţa pulsează din plin în alimente, în vitamine şi în sol, în timp ce mineralele anorganice, produsele chimice şi vitaminele sintetice sunt practic moarte. Fără să se folosească de echipamentele sofisticate ale laboratoarelor moderne, Pfeiffer realizase un sistem neînchipuit de simplu cu ajutorul căruia putea citi pe schema produsă pe un disc de hârtie de filtru nu numai compoziţia chimică a solurilor, a diferitelor sortimente de compost sau a plantelor, ci chiar calitatea lor biologică. Cercetând amănunţit tot ce se ştia despre producerea unui compost de bună calitate, Sims află că aceasta se realiza în mai multe etape, printr-un proces care nu era greu, dar cerea multă atenţie şi mai cu seamă grijă deosebită. Într-o primă fază, amidonurile, zaharurile şi alte substanţe organice sunt descompuse sub acţiunea bacteriilor, a ciupercilor şi a altor microorganisme care nu pot trăi decât în mediu natural, fiind ucise de orice produs chimic. În etapa a doua, elementele rezultate din descompunere sunt consumate ca hrană de aceleaşi microorganisme care le-au descompus şi care le folosesc pentru propria lor creştere. În acest moment este de o maximă importanţă ca microfauna şi microflora să fie reprezentate de specii anume, care trebuie protejate prin ferirea amestecului de orice ingrediente artificiale; este de asemenea decisiv stadiul de descompunere în care începe această a doua fază, în scopul de a evita pierderea unui prea mare conţinut de materie organică. Sims şi-a notat cu religiozitate spusele lui Pfeiffer: „Dacă în realizarea compostului nu ţinem seama de toate regulile, ne putem trezi că sub nasul nostru proteinele de bază şi aminoacizii se descompun în elemente chimice simple. Cu alte cuvinte, materia organică se pierde, transformându-se în acid carbonic şi în azot, care se evaporă sub formă de amoniac şi de nitraţi. Foarte mulţi grădinari îşi închipuie că ce împrăştie ei pe brazde este compost natural sută la sută, sub cuvânt că materia respectivă provine într-adevăr dintr-o masă pur organică. Numai că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple şi grădinarii în cauză ard în realitate rădăcinile legumelor şi ale zarzavaturilor lor, fiindcă ce pun ei acolo este de fapt cu totul altceva. Celulele vii conţin apă într-un procentaj foarte ridicat, între şaptezeci şi optzeci la sută, în timp ce conţinutul în proteine, aminoacizi, hidraţi de carbon şi alţi compuşi ai acestora din urmă nu se ridică decât la cincisprezece, cel mult douăzeci la sută. Conţinutul în minerale este de asemenea foarte redus, întrucât potasiul, calciul, magneziul şi altele se află în proporţie de cel mult zece la sută, uneori abia doi la sută. Aşa se face că substanţele organice se conservă ideal în corpurile microorganismelor şi sunt puse în libertate atunci când acestea, murind, ajung în stare de descompunere avansată. Dacă acest moment survine prea devreme, compostul se mineralizează şi toate calităţile lui biologice s-au pierdut, astfel încât bietul grădinar, ferm convins că îşi fertilizează natural varza sau salata, le administrează pur şi simplu otravă, adică substanţe minerale care pot fi de-a dreptul ucigătoare pentru culturile lui. Cine vrea să fabrice un compost adevărat şi de calitate, acela va trebui să-şi asigure o metodă rapidă şi eficace care să-i permită să supravegheze gradul de fermentaţie - cu alte cuvinte să se asigure că acţiunea bacteriologică nu e pe cale să ducă prea curând la descompunerea substanţelor care conţin azot. Nu e aşa de greu pe cât pare la prima vedere, fiindcă aceste fenomen este însoţit întotdeauna de emanarea unui miros violent de amoniac, uşor de sesizat de oricine. Dacă mormanele puse la fermentat se încălzesc prea tare, trebuie întoarse cât mai repede, pentru a opri producerea de amoniac, astfel încât bacteriile să poată reface la loc compuşii de azot mai stabili în proteinele lor."

Cromatogramele realizate de Pfeiffer - structuri concentrice colorate obţinute pe discuri de hârtie de filtru - indică atât de limpede şi de exact diferitele stadii de fermentaţie, indiferent că e vorba de descompunere, de formarea humusului sau de mineralizare, încât colaboratorii lui Pfeiffer au reuşit, după o muncă asiduă de câţiva ani, să pună la punct un declanşator biodinamic de mare precizie, utilizabil cu excelente rezultate în fabricarea compostului. Şi lucrurile sunt cu atât mai vrednice de luat în seamă cu cât acest mic dispozitiv funcţionează sub influenţa microorganismelor ce se găsesc în mod obişnuit în orice masă intrată în fermentaţie. Una din imaginile cromatografice realizate de Pfeiffer demonstrează că materialul obţinut pornind de la afina de mlaştină, deşi conţinea o incredibilă proporţie de optsprezece la sută materie organică, stabilită prin analize chimice riguroase, era totuşi din punct de vedere biologic inert, fapt care la analizele chimice nu avea cum să iasă în evidenţă. Acelaşi sistem de realizare a cromogramelor a relevat că un eşantion de pământ argilos din California, în pofida conţinutului ridicat în substanţe minerale, era deficitar la capitolul microfloră, cu alte cuvinte era vorba de un sol steril, ceea ce explica din plin faptul că proprietarul, deşi turna cu nemiluita fertilizante chimice şi nu obţinea decât recolte derizorii şi mergea cu paşi mari spre ruină. În absenţa din sol a materiilor organice, plantele manifestă întotdeauna tendinţa de a absorbi cantităţi sporite de apă, pentru a contrabalansa excesul de săruri din organismele lor - fenomen similar cu setea care ne cuprinde şi pe noi după ce mâncăm ceva sărat. Deşi în aparenţă sunt înfloritoare, plantele acestea în realitate suferă, întrucât echilibrul lor natural s-a rupt şi ele sunt predispuse la tot felul de boli, cărora nu li se mai pot opune. Schemele cromatografice realizate de Pfeiffer au mai demonstrat şi că anumite plante se tolerează bine una pe alta, crescând chiar mai armonios atunci când sunt semănate în acelaşi loc, de pildă castraveţii cu fasolea, în timp ce altele suferă din cauza unei vecinătăţi nedorite, aceeaşi fasole neîmpăcându-se deloc bine cu mărarul, de exemplu. Cauza pare a sta în predilecţia comună pentru anumite substanţe, ceea ce creează un soi de rivalitate care le face pe amândouă să sufere. În afară de asta, Pfeiffer a mai descoperit şi că depozitarea la un loc a merelor şi a cartofilor duce la degradarea lor rapidă şi, chiar dacă uneori îşi păstrează aspectul normal, conţinutul în substanţe vitale este totuşi considerabil diminuat.

Pfeiffer a mai spus un lucru de natură să ne pună pe gânduri şi să ne facă să privim lumea vegetală cu alţi ochi: „Atunci când numim buruiană o buruiană, sau îi mai zicem chiar şi iarbă rea, e limpede că judecăm îngust şi suntem tributari unui egoism pe care s-ar putea ca într-o zi să-l plătim scump. Dacă ne gândim că absolut orice formă de creaţie are de îndeplinit o funcţie, suntem obligaţi să ne schimbăm acest fel de a vedea lumea plantelor." Pfeiffer a demonstrat că o serie întreagă de plante considerate ca parazite, cum ar fi măcrişul, dragaveiul, pipirigul, ruşinea-ursului, pot fi un mijloc sigur de a constata gradul de aciditate a solului. Păpădia, care îi umple de furie pe proprietarii peluzelor elegante şi îi face să plătească oameni care s-o smulgă imediat ce îndrăzneşte să răsară, păpădia aceasta este în realitate un excelent regenerator al solului, aducând la suprafaţă o serie de minerale extrem de necesare, cum ar fi calciul, aşa că o peluză cu păpădii se prea poate să nu fie chiar distinsă, dar arată că e sănătoasă.

Sims consideră că perspectivele pe care le deschide procedeul cromatografic al lui Pfeiffer sunt extraodinare. Ne putem sluji de acest procedeu atât de simplu ca să determinăm, de exemplu, gradul de vitalitate sau, altfel zis, calitatea biologică a seminţelor, lucru de o importanţă asupra căreia credem că nu mai e nevoie să insistăm. Astfel, două cromatograme efectuate asupra a două varietăţi de grâu, unul obţinut de pe o parcelă fertilizată chimic iar celălalt de pe alta, îngrăşată natural, au dat rezultate net diferite, demonstrând că vitalitatea celui dintâi era mult diminuată. O altă serie de cromatograme, operate asupra acidului ascorbic, cunoscut şi sub numele de vitamina C sintetică, a demonstrat diferenţe majore faţă de vitamina C obţinută dintr-o sursă naturală, fructul de măceş. Există ceva care lipseşte din acidul ascorbic şi care dă vitaminei C naturale valoare biologică ridicată, deşi până în momentul de faţă nimeni n-a reuşit să izoleze acea substanţă misterioasă şi cu atât mai puţin s-o identifice, deşi cercetările întreprinse în această direcţie au fost extrem de minuţioase şi au fost efectuate de specialişti de înaltă clasă şi în laboratoare cu tehnica cea mai avansată. Identificarea substanţei care duce la diferenţierea atât de netă între vitamina C naturală şi cea artificială va provoca, probabil, o uriaşă revoluţie în biochimie, ale cărei rezultate încă nu pot fi prevăzute.