Viaţa secretă a plantelor



Yüklə 1,55 Mb.
səhifə21/36
tarix25.10.2017
ölçüsü1,55 Mb.
#12924
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   36

Constatăm astfel că ceea ce numim noi pâine albă „îmbogăţită" nu înseamnă de fapt decât amidon în stare aproape pură, iar valoarea nutritivă a acestuia este atât de scăzută încât nici măcar bacteriile nu sunt interesate de aşa ceva. Dar mai e vorba de încă un lucru, mult mai grav: acest biet amidon, nehrănitor şi fără gust, este „îmbogăţit" cu o sumedenie de produse chimice, artificiale, fireşte, care sunt turnate în făină cu scopul de a reface vitaminele eliminate o dată cu cortextul şi cu germenii, numai că acestea nu reprezintă decât o parte a complexului de vitamine B de care a fost privată făina şi, fiind obţinute sintetic, nu pot asigura nici pe departe echilibrul asupra căruia atrage atenţia Nichols, în lipsa căruia organismul uman digeră cu dificultăţi acest produs. În afară de asta, vitamina E naturală, prezentă în concentraţie ridicată în orice sămânţă, este distrusă de bioxidul de clor care se adaugă în cantităţi mari pentru obţinerea unui alb strălucitor, fapt ce face ca valoarea calorică a unei bucăţi de pâine să fie redusă de la 1000 la 200 sau cel mult 300 de unităţi. Dezastrul alimentar provocat de introducerea făinii albe a mai fost însoţit - fiindcă o nenorocire nu vine niciodată singură - de apariţia unui alt produs, margarina, născocire tot a unui francez, care s-a gândit la obţinerea unui surogat pentru unt, care era scump şi deci inaccesibil multor oameni. Numai că margarina este lipsită de orice urmă de vitamina A si de vitamina D, care se găsesc din belşug în lapte şi trec automat, într-o concentraţie ridicată, în unt. Nu trebuia mai mult pentru ca starea de sănătate a populaţiei din ţările unde se introduseseră aceste inovaţii alimentare să se deterioreze, încetul cu încetul. Mai mult decât atât, s-a observat şi un alt fenomen, căruia la vremea aceea nu i s-a putut da nici o explicaţie: bărbaţii din nordul Angliei şi din sudul Scoţiei, care la vremea războaielor napoleoniene erau renumiţi pentru staturile lor înalte şi pentru forţa lor fizică, datorită cărora erau consideraţi printre cei mai buni soldaţi din armata engleză şi de pe continentul european, au fost loviţi de un fel de boală misterioasă care făcea ca adolescenţii să crească mici, pricăjiţi şi lipsiţi de vigoare, astfel încât în perioada războiului cu burii31 un mare număr din ei fură declaraţi inapţi gentru serviciului militar.

Îngrijorate de acest fenomen, autorităţile au trimis la faţa locului o comisie de anchetă care să stabilească de urgenţă cauzele acestui fenomen alarmant şi măsurile ce se impun. Concluziile comisiei au fost că răul stătea în migrarea masivă a populaţiei spre oraşe, unde aerul poluat de instalaţiile industriale era nociv, şi mai ales în consumul de pâine albă, margarina şi zahăr rafinat. Dar asemenea lucruri la începutul secolului al XX-lea părură tuturor atât de absurde încât nimeni nu le luă în serios şi raportul comisiei, care azi ne apare într-o altă lumină, fu înmormântat printre vrafuri de dosare.

Adevărul este că zahărul alb şi glucoza, un sirop gros folosit la fabricarea conservelor de fructe şi a multor băuturi gazoase răcoritoare, sunt la fel de nocive amândouă pentru sănătatea omului; încă în secolul al XVII-lea fabricanţii au reuşit să elaboreze un proces costisitor şi de lungă durată dar eficace pentru rafinarea zahărului. Albeaţa lui atât de scump obţinută îl făcu în scurt timp o delicatesă râvnită, pentru care până şi cel mai sărac om era tentat să dea oricât din puţinul său pentru a le oferi măcar copiilor lui o asemenea desfătare de soi după care le lăsa gura apă. Să ne amintim însă spusele lui Nichols: zahărul rafinat este unul din alimentele cele mai nocive pentru om. Tot ce este valoros în trestie sau în sfecla de zahăr, melasa, vitaminele şi substanţele minerale, este înlăturat prin rafinare, astfel încât rămân numai hidraţii de carbon şi caloriile care şi aşa se găsesc într-un surplus dramatic în organismul uman. Să ne gândim că zahărul este rafinat din considerente strict comerciale: este mult mai aspectuos şi, mai ales, se păstrează mai bine timp îndelungat. Poate fi depozitat cu anii, în saci de iută de câte cincizeci de kilograme, chiar şi în depozite murdare şi prost întreţinute, singura condiţie fiind umiditatea scăzută, aşa că se înţelege că beneficiile sunt cât se poate de consistente.

Cele mai multe din siropurile cunoscute sub numele generic de glucoza sunt obţinute din amidon de porumb tratat intens cu substanţe chimice, în primul rând cu acid sulfuric, iar gustul şi aroma le sunt date cu ajutorul altor produse chimice, realizate şi ele tot prin sinteză. Toate intră direct în circuitul sanguin şi produc o hiperglicemie instantanee, adică un exces de zaharuri în sânge, cu atât mai greu de controlat cu cât este mai rapid. Consecinţa acestui fapt este că celulele pur şi simplu se îneacă în zahăr. Pancreasul sesizează prompt această situaţie şi trece imediat la contraatac, adică la producerea de cantităţi mari de insulina, numai că zaharurile de această natură sunt mai slabe, sunt dezintegrate imediat, iar insulina produsă de pancreasul dezorientat este în cantităţi mult mai mari, astfel încât ea va dizolva mult mai multe zaharuri decât cele introduse în organism, ajungându-se astfel, paradoxal, la hipoglicemie, adică absenţa glucidelor din organism, cauză a multor tulburări funcţionale grave.

O altă otravă care nu lipseşte de pe nici o masă este sarea de bucătărie, banala sare, clorura de sodiu care, consumată în cantităţi mari pe perioade prelungite provoacă hipertensiunea arterială şi de aici numeroase afecţiuni ale aparatului cardio-vascular. Grăsimile hidrogene sunt şi ele de natură să favorizeze apariţia afecţiunilor cardiace. Această categorie cuprinde cam toată gama de grăsimi şi de uleiuri folosite pentru reducerea timpului de coacere a produselor de cofetărie, patiserie şi brutărie, astfel încât le vom găsi fără nici o greutate în prăjituri, plăcinte, biscuiţi, pişcoturi şi în orice pâine cumpărată din comerţ. Cele mai apreciate sorturi de îngheţată sunt şi ele preparate tot pe baza unor uleiuri hidrogene, foarte costisitoare. Este adevărat că lungul şi complicatul proces al hidrogenării previne râncezirea grăsimilor, în special a uleiurilor vegetale, numai că în acest proces se distrug tocmai acizii graşi esenţiali. Nichols subliniază în special faptul că, dacă orezul nedecorticat este singura sursă într-adevăr bogată de vitamine din clasa B, orezul alb tratat nu este, practic, altceva decât amidon în stare pură, care vine şi el să se adauge, ucigaş, la regimul şi aşa suprasaturat de hidraţi de carbon al occidentalului modern.

Proteinele constituie efectiv elementul primordial în alimentaţia omului, astfel încât sursa cea mai curentă a acestora este, pe aproape tot globul, carnea. Nu strică însă să aruncăm o privire asupra felului în care se produce această marfă în zilele noastre, fiindcă sunt şi aici de spus multe lucruri. În primul rând, antricotul frumos şi apetisant pe care-l cumpărăm de la măcelărie vine de la un bou îndopat într-o îngrăşătorie, unde hrana lui au fost cerealele hibride, cu conţinut de proteine foarte scăzut, obţinute şi ele, la rândul lor, de pe terenuri otrăvite cu insecticide, ierbicide şi cu îngrăşăminte chimice. Toate acestea se regăsesc în grăsimea animalului şi mai ales în carnea împănată cu fire de grăsime, slăbiciunea multor gurmanzi rafinaţi. Nichols a studiat mult compoziţia acestor bucăţi atât de gustoase şi a ajuns la concluzia indubitabilă că prima cauză a infarctului miocardic stă tocmai aici. Ca să obţină îngrăşarea rapidă a animalului, fără de care beneficiile ar fi mult diminuate, crescătorul l-a mai supus şi unui regim intens de furajare cu concentrate tratate chimic, în special cu dietilstilbestrol, substanţă cu incidenţă cancerigenă în special la femei, dar şi la bărbaţi. Dar cea mai ucigătoare parte a nefericitului animal astfel îngrăşat o constituie măruntaiele, care trădează adeseori metodele inconştiente prin care s-au obţinut creşterile rapide în greutate. Nu sunt deloc rare cazurile când controlul sanitar-veterinar interzice comercializarea acestora, îndeosebi a ficaţilor, găsiţi ca purtători de tumori şi abcese şi îmbibaţi cu toxine mortale, în ciuda faptului că provin de la animale considerate de cea mai bună calitate. La fel stau lucrurile şi cu puii proveniţi din marile crescătorii: carnea lor are un conţinut inimaginabil de arsenic iar ficatul, organul purificator pentru întregul organism, geme de stilbestrol.

Tot din comerţ provin şi cele mai multe din ouăle folosite în bucătăriile noastre. Asta înseamnă că sunt de regulă nefecundate, ceea ce face să nu aibă nici gustul celorlalte şi nici calitatea lor nutritivă, susţine Nichols, făcând o subtilă diferenţiere de ordin biologic dintre cel două categorii. Puii crescuţi industrial cresc închişi în crescătorii uriaşe, stau atât de înghesuiţi unul într-altul în cuştile lor metalice încât practic nu au posibilitatea să facă nici o mişcare şi sunt separaţi pe sexe de la vârstă fragedă. Prea puţine din găinile provenite din puii aceştia au văzut vreodată cum arată un cocoş şi nici una n-a avut ocazia să se împerecheze. „Cum aţi vrea dumneavoastră - întreabă Nichols cu un umor plin mai curând de tragism - cum aţi vrea ca o găină lipsită de cea mai elementară plăcere a vieţii să dea ouă bune?"

În piramida vieţii, plantele joacă un rol esenţial. Practic, toate sau aproape toate elementele nutritive de care are nevoie omul se află în sol, numai că el nu le poate ingera direct de acolo. Acest serviciu i-l fac plantele, care stau şi la baza alimentaţiei animalelor, direct sau indirect. Oricare ar fi drumul substanţelor nutritive până în stomacurile noastre, corpul omenesc este tributar plantelor şi, prin aceasta, solului pe care cresc ele. Microorganismele descompun substanţele chimice din sol făcându-le accesibile plantelor, care pot astfel opera sinteza hidraţilor de carbon pe care îi iau în primul rând din pământ, iar apoi din aer şi din apa de ploaie. Dar încă mai înainte ca aceşti hidraţi de carbon să fie convertiţi în aminoacizi şi proteine, ei au nevoie de ajutorul pe care nu li-l poate oferi decât un sol fertil. Nici omul şi nici animalele nu pot realiza sinteza proteinelor necesare organismelor lor pornind de la elementele de bază. Cel mult animalele reuşesc parţial asta folosindu-se de aminoacizi, însă numai cu condiţia ca sortimentele şi cantităţile necesare să fie mai întâi colectate sau produse de plante cu ajutorul microorganismelor.

Vegetalele producătoare de proteine au şi ele, la rândul lor, nevoie de o serie întreagă de elemente pe care le extrag din pământ: azotul, sulful şi fosforul sunt necesare fabricării unei anumite părţi a moleculei de proteină; calciul va avea aici un rol hotărâtor; alte elemente cum sunt manganul, borul, zincul, molibdenul şi multe altele care ar prelungi la nesfârşit această înşiruire, participă şi ele la realizarea proteinei, deşi se găsesc în organismul plantei în cantităţi infinitezimale, fiind detectate numai cu tehnica cea mai sofisticată. Dacă solul nu este fertil, el va fi lipsit de microorganisme şi atunci orice proces vital încetează. Pentru a-l ajuta să găzduiască microorganismele atât de importante, trebuie să-i adăugăm materii organice aflate într-un stadiu avansat de descompunere. În păduri de acest lucru se ocupă natura: resturile vegetale, adică frunzele uscate şi iarba, şi cele animale, dejecţii şi cadavre ale diferitelor vieţuitoare, se întorc toate în sol şi îl fertilizează descompunându-se, cu alte cuvinte dau solului înapoi ceea ce a luat planta spre a se hrăni. Un sol fertil clocoteşte de viaţă care se hrăneşte din moarte: viaţa o reprezintă bacteriile, ciupercile şi râmele, moartea se prezintă sub forma materiei organice care intră în decompunere îndată ce procesele vitale au încetat.

Ar trebui să fie limpede pentru oricine că factorul decisiv în procesul lung şi complicat al alimentaţiei este solul, pământul de la care ne vin toate şi fără de care nu ar putea exista nici o formă de viaţă. Un pământ sănătos, bine îngrăşat, purtător al unui număr îndestulător de bacterii, ciuperci şi râme, iar nu unul otrăvit cu insecticide şi cu fertilizante chimice. Un pământ bun va da plante viguroase şi sănătoase, în stare să se lupte ele însele cu orice parazit şi să-l învingă fără ajutorul otrăvurilor care vor acţiona şi asupra lor. Plantele sănătoase înseamnă animale sănătoase şi oameni sănătoşi. Un sol sărăcit va produce recolte proaste, slabe în vitamine, minerale, enzime şi proteine, iar oamenii care se hrănesc cu aşa ceva vor fi debili şi foarte receptivi la boli. În afară de asta, un pământ secătuit îl exasperează pe fermierul care nu mai poate supravieţui şi îşi ia lumea-n cap, plecând să-şi caute norocul la oraş, unde se va înghesui în cine ştie ce bidonville la un loc cu alţii la fel de năpăstuiţi.

Un lucru e mai presus de orice îndoială: plantele care cresc pe un pământ bine îngrăşat, cu un echilibru biologic stabil, sunt prin firea lor imune la insectele dunătoare şi la boli, aşa cum un organism uman bine hrănit va fi în stare să producă fără greutate anticorpii care să distrugă mai toţi agenţii patogeni. Mai mult decât atât, insectele şi alţi dăunători posedă un instinct care le şopteşte care e planta slăbănoagă pe care trebuie s-o atace cu sorţi de izbândă, iar acestea sunt tocmai plantele care cresc într-un sol bolnav. Astfel încât cel dintâi duşman al plantelor, cel ce le aduce rapid într-o stare avansată de debilitate, îl reprezintă tocmai îngrăşămintele chimice care distrug echilibrul natural al solului şi obligă planta la creştere forţată. Iar dacă ne gândim că mai ales după cel de-al doilea război mondial, aceste îngrăşăminte s-au extins cu repeziciune pe întreaga planetă, cuprinzând în raza lor de acţiune practic toate ţările globului, nu e greu de înţeles la ce trebuie să ne aşteptăm într-un viitor nu chiar îndepărtat, dacă nu intervine o schimbare radicală de optică.

Ultima consecinţă a unei agriculturi bazate pe fertilizante artificiale, arată Nichols, este boala. Boala care mai întâi atacă pământul, apoi planta, pe urmă animalul şi este de la sine înţeles că nici omul nu mai are cum să fie ocolit de ea. Peste tot în lume unde se practică acest gen de agricultură oamenii sunt bolnavi. Singurii pentru care fertilizantele chimice şi aliatele lor, insecticidele, înseamnă câştig, sunt fabricanţii şi armatele de indivizi care trăiesc de pe urma morţii lente pe care o administrează cu inconştienţă pământului. Pământului care ar trebui să ne hrănească.

Mai ales insecticidele şi celelalte antiparazitare, arată Nichols, introduse odată cu îngrăşămintele chimice, spre beneficiile substanţiale ale producătorilor şi cu încurajarea entuziastă a unor guvernanţi iresponsabili, la care se adaugă încuviinţarea tacită dar nu mai puţin criminală a corpurilor universitare şi a cercetătorilor de pe tot globul, mai ales insecticidele, deci, poartă răspunderea dezastrului ecologic la care asistăm inconştienţi. În fiecare an, peste cincizeci de milioane de kilograme de otrăvuri chimice extrem de puternice sunt produse pe glob sub douăzeci şi două de mii de etichete diferite, ducând la distrugerea faunei sălbatice, a insectelor, care nu sunt decât în mică proporţie dăunătoare şi mai cu seamă a vieţii microbiene care este atât de necesară. Dr. George J. Wallace, zoolog la Universitatea din Michigan, referindu-se la deversarea imenselor cantităţi de insecticide peste plantaţiile americane, declară: „Acestea constituie fără îndoială cea mai mare ameninţare care a apăsat vreodată asupra Americii de Nord. O ameninţare infinit mai crâncenă decât despăduririle masive, decât braconajul, decât sistemul defectuos de îndepărtare a apelor reziduale, decât seceta sau decât poluarea pricinuită de deversările de petrol. Otrăvirea sistematică a pământului pare să ne ducă vertiginos către un cataclism pe lângă care toate celelalte la un loc nu reprezintă decât o chestiune minoră."

Dacă ţinem seamă de faptul că nu numai flora şi fauna, dar şi peştii, atât cei de apă dulce cât şi cei oceanici, au mult de suferit de pe urma atâtor toxine deversate în apele râurilor, care ajung să infesteze întreg oceanul planetar, tabloul începe să se contureze limpede. Şi la ce bun această nebunească desfăşurare de forţe? Cumplitul DDT32, una din cele mai ucigătoare otrăvuri produse vreodată de om, a fost creat pentru distrugerea gărgăriţei de bumbac, însă aceasta, după o perioadă de câţiva ani de regres, în care timp se credea că minunatul produs i-a venit de hac, şi-a revenit şi a trecut la ofensivă, astfel încât astăzi e mai înfloritoare decât oricând şi face ravagii pe lângă care pagubele de mai înainte par derizorii.

Plantatorii de bumbac se îndârjesc mai departe împotriva ei, o atacă în continuare cu alte şi cu alte insecticide ucigătoare, de o concentraţie din ce în ce mai ridicată, obţin ici şi colo victoria, dar la anul au surpriza exasperantă să constate că inamicul şi-a revenit şi e mai setos de revanşă decât oricând. Adevărul e sub ochii lor şi ei refuză să-l accepte: culturile sănătoase rezistă pe căi naturale paraziţilor şi, în loc să-i atragă, îi fac să se îndepărteze. În excepţionala carte Primăvara tăcută, Rachel Carson a denunţat deja de mult timp pretenţiile absurde pe care omul le are de la mediul înconjurător, acest unic suport al vieţii noastre pe care pare-se că vrem să-l distrugem până la capăt.

Când şi-a dat seama ce se întâmplă în jurul lui, când a înţeles dezastrul ecologic pe care îl provocau îngrăşămintele artificiale şi insecto-fungicidele, Nichols s-a însoţit cu mai mulţi medici şi biologi care îi împărtăşeau părerile şi împreună au format o Societate pentru alimentaţia biologică, prima societate de acest fel din lume, el fiind primul preşedinte. Obiectivul pe care şi-l propunea societatea aceasta era organizarea unei campanii intense la scară naţională pentru alertarea opiniei publice cu privire la pericolele pe care le reprezintă alimentele sărace în substanţe nutritive obţinute de pe soluri la fel de sărace. „Suntem ameninţaţi de un dezastru metabolic - declara Nichols la un simpozion - şi suntem o naţiune de bolnavi. Infarctul face ravagii în rândurile americanilor, fiind azi duşmanul nostru numărul unu, prima cauză a morţii premature la noi." Această declaraţie declanşa o reacţie de o violenţă greu de imaginat pentru cineva care nu a trăit în America acelor ani. Cu foarte puţine excepţii, ziarele au fost imediat de partea fabricanţilor de fertilizante artificiale şi s-au angajat într-o campanie extraordinar de dură împotriva acestei societăţi, mergând de la simpla invectivă suburbană până la discreditarea membrilor ei prin calomnii bine orchestrate şi înscenări grosolane. Nătărăi, prostănaci, fraieri care se lasă amăgiţi de gogoriţa asta cu hrănirea biologică, tămăduitori empirici şi şarlatani, tâmpiţi care cred că tot ce zboară se mănâncă, iată numai cele mai frecvente din exprimările folosite în mod curent la adresa membrilor societăţii, care trebuiau să apară publicului larg drept nişte boşorogi refractari la noutăţile ştiinţifice, care au născocit ei nişte aiureli şi umblă să prostească lumea cu ele. Ziarele şi revistele, unele de înaltă ţinută, mişunau de atacuri la adresa societăţii şi apărură chiar şi cărţi care combăteau cu vehemenţă alimentaţia biologică, venind de fiecare dată cu aceleaşi argumente: chimizarea agriculturii înseamnă o agricultură prosperă, hrană pentru toţi, deci ticăloşii care se opun sunt nişte antipatrioţi care nu se gândesc că toată lumea trebuie să aibă ce pune pe masă. În asemenea măsură era combătută viziunea lui Nichols şi atât de sus pătrunseseră interesele fabricanţilor de fertilizante artificiale încât în 1973, un înalt demnitar de talia directorului Oficiului federal pentru controlul alimentaţiei şi al medicamentelor putea face asemenea declaraţii care pe omul de rând îl buimăceau şi-l făceau să nu mai ştie după cine să se ia: „Privind lucrurile din punct de vedere ştiinţific, este inexactă afirmaţia că solul Statelor Unite ar avea o calitate de natură să favorizeze o concentraţie anormal de slabă a vitaminelor sau a sărurilor minerale în alimentele produse de cea mai prosperă agricultură de pe glob... Să susţină cineva că există o legătură între compoziţia solului şi conţinutul în vitamine al alimentelor este o eroare gravă, o afirmaţie hazardată, fără nici un suport ştiinţific."

Iată cum Nichols şi ceilalţi membri ai societăţii întemeiate şi conduse de el erau puşi în situaţia de a face faţă unor atacuri puternice şi venite din toate direcţiile şi de la toate nivelurile. El şi-a menţinut totuşi punctul de vedere şi a declarat în numeroase rânduri că este optimist şi că nu se îndoieşte că raţiunea va învinge, fermierii renunţând să mai toarne în neştire otrăvuri peste plante şi întorcându-se la îngrăşămintele naturale sănătoase. Şi se pare că zbaterile acestei grupări nu au fost chiar zadarnice şi că gheaţa începe să se spargă. Au început să apară pe piaţă pachete cu îngrăşăminte naturale frumos ambalate, care nu costă mai scump decât cele artificiale, iar faptul că mai târziu au apărut societăţile care se ocupă de livrarea la scară mare a acestor materii arată că cererea de pe piaţă a început să crească. Mai mult decât atât, au apărut mari depozite de fosfaţi naturali şi de potasiu în stare brută, cu adaosuri infinitezimale de minerale şi de alte elemente extrase din apa mării, care prezintă pentru fermieri avantajul că, odată solul îmbogăţit prin aplicarea acestor îngrăşăminte naturale, timp de câţiva ani nu va mai fi nevoie de asemenea tratamente, în timp ce adepţii îngrăşămintelor artificiale se văd nevoiţi să inunde pământul cu cantităţi sporite de la an la an. După opinia economiştilor avizaţi, folosirea îngrăşămintelor organice va deveni cu timpul mai rentabilă pentru fermier, fiindcă va însemna cheltuieli mai puţine şi produse incomparabil superioare, singurul inconvenient fiind cantitatea de muncă, mai ridicată, cerută de lucrările de fertilizare. Cum însă au apărut deja maşini de răspândire a gunoiului de grajd pe câmp, considerăm că şi aici putem privi lucrurile cu optimism. Oricum, fermierii care s-au hotărât să treacă la fertilizarea naturală nu se arată de acord cu principala obiecţie adusă de partizanii îngrăşămintelor artificiale, anume că niciodată nu se va putea obţine suficientă materie organică pentru îngrăşarea tuturor suprafeţelor agricole. Se afirmă chiar că fermierul îngraşă un hectar cu îngrăşământul furat de la hectarul de alături. În realitate, e vorba doar de câteva reguli simple şi ceva mai multă muncă, chiar dacă este mecanizată, ceea ce poate duce la situaţia ideală în care fiecare hectar să-şi acopere propriile nevoi de îngrăşăminte naturale. Bălegarul vitelor, gunoiul menajer, ba chiar şi mocirla canalelor, care dă atâta bătaie de cap edililor cu depozitarea ei, toate acestea pot şi trebuie să se întoarcă în pământ. Numai pe jumătate dacă am reduce risipa în această privinţă, spune Nichols, şi tot am dubla fertilitatea pământului, ceea ce ar avea asupra recoltelor urmări ce nu mai trebuie discutate.

Nichols nutreşte convingerea fermă că omenirea se apropie cu paşi uriaşi de o lungă epocă de foamete şi consideră că refacerea capacităţii nutritive a solurilor trebuie să fie un obiectiv primordial pentru toată lumea, cu atât mai mult cu cât astfel s-ar rezolva şi problemele cauzate de inundaţii sau de perioadele de secetă prelungită. Un sol fertil absoarbe rapid apa de ploaie, care pe unul sărac formează imediat şiroaie la suprafaţă şi antrenează şi subţirelul strat hrănitor de deasupra, distrugând cu totul terenul respectiv. Aceasta împiedică apa de ploaie să pătrundă în sol, astfel încât nivelul apelor freatice scade în permanenţă, ceea ce face ca înmulţirea barajelor şi a lacurilor de acumulare să nu mai poată rezolva decât în mică măsură necesităţile de apă ale culturilor pe timp de secetă. Deja o treime din suprafaţa arabilă a Statelor Unite a luat drumul oceanelor, şi an de an fenomenul continuă, pierzându-se astfel o materie nespus de preţioasă şi extrem de greu de refăcut. Pe timp de inundaţii, milioane şi milioane de tone de pământ sunt antrenate de şuvoaiele de apă, duse în râuri, fluvii, şi de aici în oceane. Eroziunea solului duce la degradarea ireversibilă a 225.000 de hectare de pământ în fiecare an. Un om se hrăneşte cu produsul unei suprafeţe incredibil de mici de teren, cu condiţia însă ca aceasta să fie bogată în râme, în bacterii, în ciuperci şi alte microorganisme care îngăduie creşterea normală a plantelor, a copacilor, a animalelor şi a insectelor. Pământul este pentru orice naţie cea dintâi resursă naturală. Să nu uităm că civilizaţiile străvechi s-au dezintegrat pe măsură ce rodnicia pământurilor lor se pierdea. Să fie chiar o simplă coincidenţă sau ceva mai mult?


Yüklə 1,55 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin