Viaţa secretă a plantelor

Aprofundând studiul unor chestiuni legate de această problemă, Simoneton a ajuns şi la lucrările lui Lakhovsky, din care a tras concluzia că celulele nervoase ale omului pot nu numai să capteze lungimi de undă, ci şi să le emită. Orice receptor trebuie să intre în rezonanţă vibratorie cu emiţătorul ale cărui unde vrea să le capteze. Lakhovsky face o comparaţie cât se poate de plastică, folosindu-se spre exemplificare de un fapt din domeniul acusticii: în cazul a două piane perfect acordate, aşezate unul lângă altul, o notă produsă de unul face să vibreze în celălalt exact coarda corespunzătoare notei respective.

Cei mai mulţi radiestezişti susţin că principalul punct receptor al corpului uman s-ar afla situat în regiunea plexului solar⁴⁰, fapt ce pare să fie confirmat de descoperiri ulterioare, apaţinând lui Harvalik.

În scopul de a proteja corpul omenesc de adevăratele furtuni de radiaţii în mijlocul cărora se află în permanenţă, acesta a realizat un ecran magnetic foarte eficace pe care l-a îndoit în aşa fel încât să obţină un cilindru cu două straturi care putea fi petrecut peste cap, ajungând să protejeze capul, umerii, bustul şi şoldurile. Bineînţeles că acest paravan circular putea fi fixat la o anumită înălţime, lăsând libere, după voie, zonele inferioare ale corpului.

Ţinând acest cilindru deocamdată numai în jurul capului, Harvalik s-a deplasat, legat la ochi, pe o suprafaţă netedă pardosită cu materiale cunoscute ca având proprietăţi radioactive, simţind reacţii puternice, sub forma unor furnicături aproape dureroase în piept, în abdomen şi în bazin.

Repetând experienţa cu capul lăsat liber dar cu umerii acoperiţi, senzaţiile fură absolut aceleaşi şi locurile în care apăreau rămaseră identice. Rămânând pe suprafaţa radioactivă respectivă şi coborând lent ecranul circular, Harvalik observă că senzaţiile încetau brusc, în toate punctele din cazurile anterioare, în momentul când ecranul ajungea să acopere zona cuprinsă între a şaptea şi a douăsprezecea coastă. „Aceste măsurători - declară el - ne duc cu gândul la existenţa unor puncte sensibile la radiaţii, situate în regiunea plexului solar. Nu este cu totul exclusă nici existenţa celor considerate că există în cap sau chiar în creier, numai că acestea sunt cu siguranţă mult mai puţin sensibile."

Bovis considera că nu cumpăna captează radiaţiile, ci dimpotrivă, acestea pătrund întâi în nervii aflaţi în braţ şi sunt apoi amplificate de cumpănă, care astfel intră imediat în vibraţie. Fără îndoială că acest punct de vedere nu este decât în parte eronat, întrucât s-au făcut de nenumărate ori experienţe cu cumpăna atârnată de diferite obiecte, în acelaşi punct şi în prezenţa aceloraşi stimuli, cumpăna nu intra în vibraţie decât în mâna radiestezistului, în caz contrar rămânea inertă. Că undele sunt captate tocmai de nervii aflaţi în braţ e un fapt deocamdată discutabil fiindcă alţi radiestezişti susţin că ele sunt captate în realitate de un alt receptor, situat în aceeaşi regiune a plexului solar, nu în braţ. Şi se pare că această corectare adusă de ei afirmaţiei lui Bovis este justificată, întrucât acoperindu-se toracele şi abdomenul radiestezistului cu un ecran de mumetal, material dovedit ca cel mai eficace în materie de blocare a oricăror radiaţii cunoscute, acesta nu mai putea să lucreze cu pendulul. Dimpotrivă, dacă ecranul protejează numai capul, nu există nici un impediment.

Dacă Bovis fusese consierat şarlatan sau, în cel mai bun caz, descoperitor al unor curiozităţi amuzante şi atâta tot, în ochii lui Simoneton, inginer cu o pregătire temeinică în materie de mecanică şi de electricitate, lucrurile aveau o cu totul altă valoare. Spuneam că Simoneton a reuşit să aplice sistemul lui Bovis la stabilirea gradului de prospeţime şi de vitalitate a alimentelor, dar lucrul cel mai important este faptul că el a elaborat, după lungi şi minuţioase cercetări, o tabelă de corespondenţe între nivelul radiaţiilor emise şi valoarea nutritivă a diferitelor categorii de alimente, constând în conţinutul de vitamine, de proteine şi de săruri minerale. Laptele proaspăt muls, de exemplu, are o medie de peste 6500 de angstromi, după douăsprezece ore pierde circa patruzeci la sută din această valoare, iar după alte douăsprezece, deci după o zi şi o noapte, rămâne cu numai o zecime din valoarea iniţială. Fiert imediat după muls, îşi pierde practic orice putere de emisie. La fel stau lucrurile cu legumele fierte, cu fructele conservate sau cu sucurile de fructe. Sucul de usturoi, considerat aproape în unanimitate de medici a avea calităţi de adevărat panaceu, o dată pasteurizat în vederea conservării, se coagulează asemenea sângelui mort iar nivelul radiaţiilor sale naturale scade de la 8000, cât are în stare proaspătă, la zero.

În cazul legumelor şi al fructelor deshidratate lucrurile stau însă cu totul altfel. Dacă fierberea duce la pierderea capacităţii radioactive, în lipsa căreia proteinele rămase parţial în alimente şi sărurile minerale, neafectate, par a nu mai putea fi asimilate corect de organism, simpla deshidratare elimină toate aceste neajunsuri, întrucât fructele şi legumele deshidratate îşi păstrează vitalitatea neatinsă, iar carnea uscată, chiar şi conservată prin fum, are exact acelaşi nivel de radiaţii pe care îl avea atunci când a fost supusă acestui mod de conservare. Mai mult decât atât, cu legumele şi cu fructele deshidratate se întâmplă un lucru absolut inexplicabil: supuse deshidratării la câteva ore bune după ce sunt culese, deci când şi-au pierdut aproape o treime din valoarea radioactivă, şi ţinute apoi în apă timp de douăzeci şi patru de ore, acestea emit la fel de intens ca în momentul când au fost culese. Fructele conservate prin fierbere sub formă de compoturi, dulceţuri, gemuri sau peltele, rămân definitiv inerte. Apa, în schimb, se dovedeşte a avea însuşiri neaşteptate: chiar dacă emite sub nivelul ei obişnuit, se revitalizează prin amestec de mici cantităţi de săruri minerale sau chiar în simpla prezenţă a plantelor, a oamenilor sau a altor vietăţi. În unele cazuri, apa poate emite până la 14000 de angstromi, cum stau lucrurile, de exemplu, cu apa din regiunea Lourdes, din Pirineii francezi. Tânărul de origine cehă Jan Merta, despre care s-a mai vorbit în paginile acestei cărţi, susţine că simplele coji de legume sau fructe, în special cele de mere şi de pere, ţinute o noapte în apă obişnuită, de la robinet, o îmbogăţesc cu vibraţii benigne şi o transformă într-un adevărat aliment, cu valoare nutritivă mai ridicată decât cea a cojilor respective.

În cartea sa Radiaţiile alimentelor, Simoneton stabileşte patru mari categorii. Prima dintre acestea cuprinde acele alimente a căror lungime de undă o depăşeşte pe cea umană, de 6500 de angstromi, ajungând uneori până la 10000 sau chiar mai mult. În această categorie intră în special fructele, care variază între 8000 şi 1000 de angstromi atunci când ajung la maturitate, precum şi cele mai multe dintre legume, însă atenţie, este vorba numai de fructele şi de legumele proaspăt culese! Pentru că acestea, în momentul când au ajuns pe tarabele din piaţă sau în rafturile magazinelor, au pierdut deja cam o treime din puterea lor radioactivă, iar când ajung pe mesele noastre lucrurile stau şi mai rău. Iar dacă le mai şi fierbem, nu mai e cazul să ne aşteptăm de la ele la mare lucru.

Simoneton a studiat mult timp această chestiune şi a ajuns la concluzia că degradarea radioactivă a fructelor şi a legumelor este un fapt indiscutabil, legat în primul rând de factorul timp. Fructele practic mustesc de radiaţii solare situate între infraroşu şi ultraviolet, puterea lor radioactivă crescând treptat până în momentul ajungerii la maturitate, pentru a descreşte apoi tot treptat, ajungând la zero în momentul începerii putrefacţiei, proces ce pare a avea o legătură mai strânsă decât s-ar crede tocmai cu radioactivitatea, date fiind punctele discutate anterior, din piramida lui Keops sau din piramidele miniaturale ale lui Bovis. Banana, de exemplu, are, în condiţii normale de păstrare un stadiu de vitalitate de douăzeci şi patru de zile între momentul culesului şi cel al declanşării procesului de putrefacţie, însă după primele opt zile îşi pierde practic calităţile. Vibraţiile ei încep să crească în momentul când este verde, ajung la punctul maxim când fructul s-a îngălbenit, deci în momentul coacerii, începând să descrească vertiginos imediat după cules şi reducându-se la zero în momentul când pe coajă apar primele pete de culoare închisă. Legumele par a fi mult mai înţelegătoare: morcovul, ceapa, ţelina şi usturoiul emit maximum de radiaţii în stare proaspătă luni de zile după recoltat, astfel încât e bine să le consumăm crude, nefierte. În schimb cartoful, care în stare proaspătă emite cantitatea modestă de abia 2000 de angstromi, ajunge la 7000 dacă îl fierbem şi depăşeşte 9000 dacă e pregătit la cuptor, iai acest fenomen bizar se observă şi la alte tuberculate. Spre deosebire de acestea, mazărea, fasolea, lintea şi năutul, emiţând între 7000 şi 8000 de angstromi în stare proaspătă, pierd mai bine de o treime din aceste valori dacă sunt uscate şi devin inerte prin fierbere. Mai mult decât atât, fierberea le face, susţine Simoneton, grele, indigeste şi supărătoare pentru ficat, lucru confirmat şi de cercetări medicale ce nu pot fi puse la îndoială. Ca să putem beneficia de calităţile lor în cât mai mare măsură ar trebui, spune tot Simoneton, să le consumăm crude şi cât mai repede după recoltare, deşi e limpede că ar fi destul de incomod. Grâul atinge 8500 de angstromi şi îşi păstrează această însuşire remarcabilă şi măcinat, însă integral, adică măcinat de moara clasică, fără valţuri. Pâinea obişnuită din făină integrală urcă la 9000 de angstromi şi, fapt confirmat de asemenea de cercetări medicale competente, nu este deloc indigestă, în timp ce cea obţinută din făină zisă albă dă tulburări gastrointestinale serioase. Uleiul de măsline, chiar rafinat, şi uleiurile obţinute din floarea soarelui, soia sau rapiţă, însă nerafinate, au un nivel foarte ridicat, de 8500-9000 de angstromi, care persistă mult timp. Inconvenientul este că numai uleiul de măsline poate fi păstrat nerafinat cu anii fără să se altereze, celelalte, dacă nu sunt rafinate, având nevoie de condiţii speciale, în principal temperaturi foarte scăzute, dar valoarea lor radioactivă rămâne foarte ridicată chiar în ciuda trecerii timpului: analiza unor probe de ulei de măsline vechi de şase ani şi rămas în perfectă stare a stabilit un nivel remarcabil de 7500 de angstromi! Untul proaspăt emite în jur de 8000 şi îl păstrează acest nivel timp de circa zece zile, după care valoarea radioactivă începe să scadă brusc, ajungând la zero în aproximativ trei săptămâni, chiar dacă a fost congelat la temperaturi foarte joase, de minus 30° C. Peştele oceanic şi crustaceele marine de tipul crabului au un nivel excelent, de 8500-9000 de angstromi, care se păstrează relativ satisfăcător şi în cazul congelării imediate. După zece zile de păstrare la minus 18° C, nivelul se menţine în jurul cotei de 6000, începând apoi să coboare şi apropiindu-se de zero după o lună şi jumătate. Se pare că aici un rol important îl au sărurile marine radioactive conţinute de ţesuturile acestor vieţuitoare, întrucât peştii de apă dulce, deşi au şi ei un nivel admirabil de peste 8000 de angstromi când sunt pescuiţi, îşi pierd cu repeziciune valorile, indiferent de condiţiile de păstrare, ajungând la zero în mai puţin de o săptămână.

În a doua categorie de alimente, Simoneton aşează tot ce emite, în stare de prelucrare parţială, între 3000 şi 6500 de angstromi. Aici e vorba de ouă, care practic nu pot fi decât foarte rar consumate imediat după ce au fost ouate şi, în afară de asta, sunt numai în unele cazuri folosite în stare crudă, apoi uleiul de arahide, vinul, legumele foarte puţin fierte, zahărul de trestie şi peştele fript sau prăjit. Un vin roşu absolut natural şi de bună calitate oscilează între 4000 şi 5000 şi este net superior oricărui rachiu sau coniac, total devitalizate prin distilare, depăşind indiscutabil alte articole cum ar fi cafeaua, ciocolata lichidă sau în tablete, alte alcooluri obţinute tot prin distilare şi sucurile de fructe pasteurizate, care sunt practic complet devitalizate în urma proceselor îndelungate de prelucrare. Aici Simoneton ajunge la concluzii asemănătoare celor ale lui Nichols: dacă o sfeclă de zahăr proaspătă are impunătorul nivel de 8500 de angstromi, zahărul brut a scăzut deja la o mie iar cel rafinat, prezentat în pungi frumos colorate în rafturile supermagazinelor, este de nivel zero.

În privinţa diferitelor sortimente de came, singurul care figurează pe lista cu cele mai hrănitoare alimente a lui Simoneton este şunca afumată, numită şi jambon (care nu trebuie confundată cu slănina). Carnea de porc proaspătă, analizată la sacrificarea animalului, degajă în jurul valorii de 6500 de angstromi. Sărată corespunzător şi uscată apoi la fum de lemn de brad sau de alte răşinoase, valoarea ei se ridică la 9500 - l0000 de ansgtromi. Se impune aici precizarea, adaugă Simoneton, că e vorba de carnea pusă imediat la sărat şi apoi imediat la fum, fără uscare la vânt, care îi compromite total şi definitiv gradul de vitalitate, aducând-o la starea celorlalte. Pentru că orice alte sortimente de carne, în afară de cazul că cineva consumă carnea crudă imediat după sacrificare, nu înseamnă pentru organismul uman decât un simplu exerciţiu digestiv, acestea fiind total devitalizate, ce formează cea de-a treia categorie, la un loc cu fripturile, cârnaţii şi alte mezeluri tocate, măruntaiele de orice fel. Tot în această a treia categorie sunt incluse cafeaua, ceaiul, cacaoa, indiferent de modul în care sunt preparate şi consumate, prăjiturile şi toate produsele de patiserie, brânzeturile fermentate şi pâinea albă. Cea de-a patra categorie cuprinde margarina, conservele, alcoolurile obţinute prin distilare, zahărul alb rafinat şi făina numită albă, obţinută la moara cu valţuri.

Aplicând şi la oameni această metodă de măsurare a lungimilor de undă, Simoneton ajunge la concluzia că un om în perfectă stare de sănătate degajă în jurul a 6500 de angstromi sau chiar ceva mai mult, valoarea scăzând în cazul celor care suferă de diferite afecţiuni! Fapt demn de luat în seamă: fumătorii, marii băutori şi cei care consumă cantităţi mari de carne, chiar dacă examenele medicale de rutină îi consideră sănătoşi, au o emanaţie considerabil scăzută. Cei atinşi de o formă sau alta de cancer emit cel mai puţin, în frecvenţă joasă de 4,875, iar asta cu mult înainte ca simptomele clasice să devină detectabile pentru medic. Folosirea radiesteziei în oncologie a devenit, tocmai datorită acestui fapt, lucru obişnuit, îngăduind medicului să identifice cazurile de cancer cu un avans uneori de câteva luni sau aproape un an faţă de celelalte mijloace de investigaţie, ceea ce a schimbat mult situaţia în acest domeniu. Se ştie că, deşi incurabilă, această cumplită boală poate fi serios frânată sau, în unele cazuri, aproape stopată în evoluţia ei, cu condiţia ca tratamentul să fie aplicat cât mai din timp, iar acest lucru a devenit posibil în ultimii ani tocmai graţie radiesteziei.

Conform concluziilor lui Simoneton, un om care vrea să rămână sănătos trebuie să mănânce în special legume proaspete şi în stare crudă, fructe iarăşi proaspete, deloc conservate, în special nuci, peşte proaspăt, toate acestea având o emisiune de radiaţii superioară celei umane, care este situată în jurul valorii de 6500 de angstromi. Simoneton afirmă că alimentele sărace din acest punct de vedere, mai ales camea, folosită altfel decât afumată, şi pâinea albă, în loc să furnizeze organismului energie, dimpotrivă, îi provoacă un deficit grav. La baza acestei idei pare a sta observaţia aceluiaşi Simoneton că puterile atribuite din timpuri imemoriale ierburilor, florilor, rădăcinilor şi mai ales scoarţelor diferiţilor copaci şi cojilor de fructe s-ar putea să se datoreze nu atât conţinutului lor chimic cât lungimii de unda „sănătoase" în care emit şi care este benefică pentru organism.

Paracelsus datora o bună parte din uriaşa sa erudiţie în materie de putere terapeutică a plantelor studierii lucrărilor înaintaşilor săi europeni şi mai cu seamă scrierilor vechilor înţelepţi din Orient, dar adevăratul mare dascăl i-a fost natura, pe care a cercetat-o el însuşi . După doctrina „asemănărilor specifice" pe care a fundamentat-o acest enigmatic gânditor medieval, absolut orice entitate înzestrată cu darul de a creşte are o anumită utilitate bine stabilită datorită structurii, formei, culorii şi mirosului. El recomanda învăţăceilor săi şi medicilor să se aşeze pe iarba unei pajişti fără să facă zgomot şi să studieze atenţi „mugurii care urmează mişcarea planetelor şi corolele care se desfac ţinând seamă de fazele lunii, de ciclul solar sau răspunzând semnelor primite din cine ştie ce stea depărtată".

Un medic londonez pe nume Edward Bach a studiat amănunţit toate lucrările rămase de la Paracelsus şi, departe de a-l considera pe acesta alchimist sau şarlatan, s-a hotărât să recurgă la metodele terapeutice stabilite de savantul medieval pe bază de ierburi şi flori medicinale, aşa că îşi părăsi clientela din Harley Street, strada celebrităţilor medicale londoneze, pentru a se consacra vindecării semenilor săi prin mijloace mai apropiate de natură. După părerea lui de medic cu practică serioasă, cele mai multe din remediile practicate în medicina modernă dau nefericitului pacient dureri inutile şi îi fac mai mult rău decât bine. Iar asta îl hotărî să caute căi de vindecare nedureroase şi mai eficace, în stare să vindece nu numai trupul ci şi sufletul.

Ca şi Paracelsus, Bach nutrea convingerea fermă că tot ce trăieşte iradiază lumină şi, asemeni lui Simoneton, şi-a dat seama că plantele erau în stare, prin vibraţiile lor, să insufle energie vibraţiilor mai slabe şi mai neputincioase ale organismului omenesc bolnav. Ca să folosim chiar termenii lui, „remediile pe bază de plante au capacitatea de a ne ridica nivelul vibraţiilor şi de a aduce spre noi acea putere spirituală care mângâie sufletul şi trupul, vindecându-le pe amândouă". Bach a comparat remediile elaborate de el cu efectele unei muzici frumoase, cu înmănuncherea unor culori plăcute şi odihnitoare sau cu orice alt fapt care ţine de inspiraţia estetică şi deţine miraculoasa putere de a stimula. Tratamentele lui nu constau pur şi simplu în atacarea bolii cu medicamente, ci în inundarea corpului cu vibraţii frumoase provenind de la ierburi şi flori sălbatice, a căror prezenţă făcea ca „boala să se topească asemeni zăpezii sub puterea soarelui cald".

Myrna I. Lewis, care a semnat împreună cu dr. Robert N. Butler o lucrare cu multe noutăţi intitulată îmbătrânirea şi sănătatea mintală, a efectuat un voiaj la Moscova şi a fost stupefiată de anumite metode despre care acum auzea prima dată în viaţă. În timpul şederii în această ţară a făcut o deplasare până la Soci, renumită localitate balneară recomandată în special persoanelor de vârsta a treia, unde a vizitat mai multe cămine de bătrâni şi spitale de geriatrie. Cum cei internaţi aici sufereau de tot felul de afecţiuni fizice şi psihice, li se aplicau, fireşte, tratamente, numai că acestea nu erau nici pe departe cure clasice, bazate pe remedii medicamentoase, ci constau în supunerea pacienţilor la vibraţiile emise de cutare sau cutare flori cultivate în sere şi în inspirarea parfumurilor acestora un anumit număr de minute pe zi. În camerele lor pacienţii aveau difuzoare la care ascultau muzică aleasă cu grijă, piese simfonice de mare melodicitate sau înregistrări cu vuietul talazurilor mării.

Teoria lui Edward Bach e simplă şi concisă: bolnavul trebuie făcut să-şi schimbe optica asupra bolii sale, aşa că vibraţiile estetice sănătoase îl ajută negreşit să-şi regăsească dorinţa de a se vindeca ceea ce este decisiv. El consideră că o perioadă îndelungată de griji sau tensiune sufletească necontenită poate face ravagii în vitalitatea normală a unui individ, aducându-l în situaţia de a-şi pierde rezistenta înnăscută şi de a deveni, prin urmare, o pradă uşoară pentru o infecţie sau pentru o maladie oarecare. De altminteri, Bach este părintele celebrei butade „Nu există boli, există numai bolnavi şi nu boala trebuie tratată". El mărturiseşte că pe când se afla pe câmp, în căutarea plantelor medicinale, simţea cum toate simţurile i se ascut. Cum şi simţul pipăitului devenea mult mai acut, el era în măsură să perceapă virbaţiile şi forţa emise de oricare din plantele care îl interesau. Cum i se întâmpiase odinioară şi lui Paracelsus, îi ajungea şi lui să ţină în palmă o petală sau o floare a cutărei plante, sau să o aşeze pe vârful limbii ca să simtă în întregul corp efectele însuşirilor acesteia. Unele îi dădeau putere şi poftă de viaţă, umplându-i de vitalitate sufletul şi trupul, altele îi dădeau dureri, îi cauzau vărsături sau îl umpleau cât ai bate din palme de bube însoţite de febră şi de o îngrozitoare stare de slăbiciune. Instinctul îi şoptea că binefăcătoare cu adevărat sunt plantele care înfloresc mai târziu decât altele, când zilele sunt mai lungi şi soarele străluceşte cu mai multă intensitate. Avea grijă să selecţioneze acele plante care i se păreau a fi cele mai reuşite din specia lor, cu flori deschise cu totul, dornice parcă de viaţă, cu forma care i se părea lui cea mai bine proporţionată şi cu culorile care îi încântau privirile prin nuanţele lor.

Bach ştia poate că Paracelsus, la proprietatea sa din Hohenheim, se deda pe vremuri unor practici care azi ne pot părea bizare dar care s-ar putea să nu fie deloc nişte aberaţii. Aduna pe plăci de sticlă roua dimineţii şi o expunea pe urmă în momentele unor anumite configuraţii ale aştrilor, urmărind să obţină încărcarea acestui delicat lichid cu energia emanată de planete în conjunctura respectivă. Lucru care azi ne pune pe gânduri, picăturile acestea erau administrate pe urmă bolnavilor în doze homeopatice şi există dovezi indiscutabile că puţini erau pacienţii pe care acest mag nu reuşea să-i însănătoşească, ceea ce, de altfel, i-a şi adus neîntârziat faima de vrăjitor şi de suflet vândut Satanei. Altă dată, plimbându-se dimineaţa prin iarba încărcată de rouă, acelaşi Paracelsus a avut brusc intuiţia faptului că fiecare din miliardele de picături din faţa lui primise anumite proprietăţi ale plantei pe care se formase şi că puterea soarelui ce abia răsărise acţiona în fiecare picătură, favorizând transferul acestor proprietăţi până la polarizarea completă a lichidului. Gândul lui era că dacă ar fi putut extrage în felul acesta proprietăţile terapeutice din plante, remediile astfel obţinute ar fi beneficiat de toată puterea vindecătoare aflată într-o stare de absolută puritate şi de perfecţiune care altminteri nu putea fi atinsă şi pe care în zadar încercau s-o câştige preparatele medicinale clasice. S-a apucat prin urmare să adune rouă de pe anumite flori, fie după răsăritul soarelui fie încă pe întuneric, umplând cu ea sticluţe mici.

Nu ştim dacă Bach a cunoscut sau nu aceste practici ale lui Paracelsus, dar bănuim că da, fiindcă e lucru sigur că studiase în amănunt toate lucrările acestuia care îi fuseseră accesibile, aşa că adunatul picăturilor de rouă de pe flori se prea poate să-l fi ştiut din cărţile celebrului doctor din Evul Mediu. Recurgând şi el la aceleaşi metode, Bach a făcut statistici riguroase şi a constatat că cele mai multe cazuri de vindecare se obţineau prin tratarea bolnavilor cu rouă culeasă după răsăritul soarelui. Rouă primeşte fără îndoială, menţionează el, o anumită putere bine definită pe care o extrage din trupul plantei iar soarele nu face decât să accelereze acest fenomen.

Cum colectarea infimelor cantităţi de rouă de pe plante era extrem de anevoioasă şi dădea randament minim, Bach s-a gândit la o inovaţie pe care a introdus-o la început cu titlu experimental: a umplut cu apă de izvor o cupă în care a pus câteva flori rupte de la o anumită plantă. Ţinând timp de câteva ore cupa în soare, şi-a dat seama că florile impregnaseră apa cu vibraţiile şi cu puterea plantei, conferindu-i practic aceleaşi calităţi pe care le-ar fi avut şi roua adunată după metodele de până atunci. Pe baza acestor experienţe, Bach a elaborat treizeci şi opt de remedii naturale despre care a scris o scurtă broşură în paginile căreia îşi expunea punctele de vedere.

Şi există mii de persoane, în Anglia sau în alte ţări, care mărturisesc că s-au făcut bine de tot soiul de boli numai cu picăturile doctorului Bach, după ce încercaseră tot felul de tratamente îndelungate şi costisitoare.