Viaţa secretă a plantelor

Scriind despre celebrul fizician şi astronom englez Fred Hoyle³⁶, care renunţase la celebra teorie a universului static, ce-i adusese celebritatea şi pe care o lume întreagă o considerase un adevăr incontestabil timp de mai bine de un sfert de secol, până când el însuşi se apucase s-o demoleze, Kervran notează că acesta recunoscuse cu admirabilă sinceritate că dacă cercetările viitoare vor demonstra că şi în alte privinţe fizica pornise pe căi greşite, arunci „tot ce ştim despre proprietăţile materiei, de exemplu legile chimiei, totul va trebui modificat în întregime".

Ideile lui Kervran asupra transmutaţiilor biologice din sol nu au putut trece neobservate şi autorul lor a avut ocazia să dea în diferite periodice, multe din ele de o înaltă ţinută ştiinţifică, peste confirmări care i-au întărit şi mai mult convingerile. În Nature et progres, varianta în limba franceză a periodicului editat de Asociaţia engleză de pedologie, un cercetător arată că a analizat în fiecare lună, timp de un an, conţinutul în fosfor al unor soluri îngrăşate în mod diferit, unul cu compost fermentat care nu conţinea fosfor, iar celălalt cu băligar proaspăt, bogat în acest element. La sfârşitul anului, solul de pe prima parcelă, iniţial extrem de sărac în aşa ceva, avea un conţinut de fosfor de 314 miligrame, în timp ce cel de-al doilea numai de 205 miligrame. Concluziile autorului articolului era că „prin urmare, solul care conţinea în final cea mai mare cantitate de fosfor era tocmai cel care nu primise aproape nimic şi fusese nevoit să şi-l producă singur. Din ce şi mai ales cum? Aceasta este una din proprietăţile unui pământ viu şi sănătos, care rămân deocamdată enigme".

Dacă dr. Barry Commoner declarase că cei ce folosesc îngrăşăminte artificiale ajung într-o stare de dependenţă de acestea, ca un drogat de drogurile lui, Kervran arată că exact acelaşi lucru se întâmplă şi cu plantele. Oferindu-le drept hrană produse chimice, în realitate pur şi simplu le drogăm pentru a le tâmpi şi a le face să crească în neştire, spre folosul de moment al pungilor noastre. E ca şi cum ai stimula pofta de mâncare a unui om dându-i să bea un rachiu care să-i dea o senzaţie acută de foame, fără să-i mai dai însă după aceea nimic.

Louis de Broglie³⁷, laureat al premiului Nobel pentru descoperirea principiului mecanicii ondulatorii, afirmase cândva: „Este prematur să încercăm evaluarea proceselor vitale folosindu-ne de conceptele fizico-chimice, absolut insuficiente în secolul al XlX-lea si cu nimic mai avansate din acest punct de vedere în secolul nostru".

Kervran, care a ales această frază drept motto al ediţiei în limba engleză a uneia din cărţile lui, adaugă: „Cine e în măsură să stabilească în care ramură a fizicii actuale trebuie să încadrăm „energia mentală", forţa de caracter sau puterea voinţei? Am putea asocia memoria cu informaţia şi entropia negativă cu cibernetica (sau te pomeneşti că mai curând cu chimia?) şi nimic nu ne-ar dovedi că inteligenţa însăşi nu s-ar putea explica într-o zi prin cutare lege fizică sau chimică."

Jean Lombard, un geolog care a prefaţat cartea lui Kervran, Transmutaţii biologice, declară că autorul a deschis orizonturi neînchipuit de vaste, care ar putea avea consecinţe dintre cele mai neaşteptate asupra multor domenii de cercetare, inclusiv asupra geologiei teoretice. Lombard mai scrie de asemenea: „Adevăraţii cercetători din domeniul ştiinţei, cei ce sunt mereu receptivi la ceea ce apare nou, se întreabă adeseori dacă cel mai mare obstacol aflat în calea progresului ştiinţei nu stă cumva tocmai în memoria defectuoasă a savanţilor. Ei vor să amintească faptul că unii din predecesorii lor au răzbit tocmai graţie „interpretărilor" pe care le-au propus cândva şi care, după ce au stârnit furia ruginiţilor, au devenit veritabile premiere în materie. Dacă ar fi să-i ardem pe rug pe toţi pionierii ştiinţei, eu unul n-aş mai da doi bani pe pielea arţăgosului Kervran".

Într-o recenzie la cea de-a treia carte a lui Kervran, Dovezi privitoare la existenţa transmutaţiilor biologice, subintitulată Şah la legea lui Lavoisier, părintele legii invariaţiei materiei, profesorul Rene Furon de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris scrie: „Această carte le completează pe primele două. Nu se mai poate nega azi faptul că natura produce calciu din magneziu sau, şi mai adesea, magneziu din calciu, că potasiul ajunge potasiu născându-se din sodiu şi că otrăvirea cu oxid de carbon se poate produce foarte bine şi fără inhalarea de gaz carbonic."

În afara hotarelor Franţei lucrările lui Kervran, deşi traduse în Anglia, în Germania şi în Italia iar mai apoi şi în Statele Unite şi în Mexic, se pare că nu au fost totuşi luate prea în serios, în pofida unor recenzii elogioase. În schimb au prins, spre surprinderea tuturor, în Japonia, unde au făcut o impresie adâncă şi unde nimănui nu i-a dat prin minte să ia aceste lucruri drept simple curiozităţi de almanah.

Un savant japonez de mare autoritate ca Hisatoki Komaki, profesor de chimie la Universitatea din Tokyo şi temeinic cunoscător al istoriei ştiinţelor popoarelor din Extremul Orient, a citit Transmutaţii biologice de Henri Kervran şi a fost adânc impresionat de cele citite în această carte, care prezentau o legătură vizibilă cu principii străvechi din cosmologia orientală antică, drept care îi scrie lui Kervrao o scrisoare de deferenţă, felicitându-l pentru extraordinarele lui tratate şi încurajându-l în cercetările lui, care pentru Japonia s-ar putea dovedi de o importanţă epocală. După cum se ştie, Japonia este săracă în potasiu dar, ca orice ţară înconjurată din toate părţile de ocean, dispune la discreţie de săruri marine din care, la nevoie, se pot extrage cantităţi practic nelimitate de sodiu. Iar transmutaţia sodiului, elementul yang cunoscut şi venerat de Antichitatea extrem-orientală, în potasiul atât de necesar, este de o importanţă vitală pentru Japonia, astfel încât, scrie profesorul Komaki în scrisoarea către Kervran, descoperirile savanţilor francezi în această direcţie interesează în cel mai înalt grad Japonia, inclusiv câţiva înalţi demnitari cu funcţii de decizie, care, aflând de aceste lucruri, au hotărât să adreseze cu adânc respect eminentului profesor Kervran rugămintea de a accepta să conducă secţia de cercetări biologice a Institutului Imperial de Ştiinţe din Tokyo, unde va beneficia de o finanţare dintre cele mai generoase şi de tot ce a realizat tehnica mondială mai perfecţionat în materie de aparatură şi de reactivi. Din motive pe care nu le cunoaştem, Kervran nu a dat curs acestui demers, astfel încât forurile japoneze nu i-au putut adresa invitaţia oficială.

Komaki, la rândul său, a abandonat cariera universitară strălucită care îi aducea beneficii consistente, pentru a conduce un laborator de cercetări biologice al marii companii Matsushita, ale cărei preocupări ţin de domeniul electricităţii. Aici începu să cerceteze intens lucrurile care îl frapaseră şi îi scrise din nou lui Kervran că reuşise să verifice fenomenul transmutaţiei sodiului în potasiu, drept care mai mulţi savanţi japonezi au trecut la cercetarea intensă, cu cea mai perfecţionată aparatură din cele mai mari laboratoare ale Japoniei, a posibilităţilor de realizare a acestui fenomen la scară industrială. E limpede că până la atingerea unor rezultate cât de cât concrete va trece mult timp, poate câteva decenii, însă factorii de decizie japonezi urmăresc îndeaproape mersul cercetărilor şi, oricât de mult ar dura acestea, câştigul incalculabil pe care îl va avea Japonia de aici îndreptăţeşte orice cheltuieli, oricât de mari, şi orice durată de timp, oricât de îndelungată. Cercetările febrile din Japonia, cu care Komaki, lucru neaşteptat, îl ţinea la curent, îi dădură lui Kervran certitudinea ca gama microorganismelor capabile să efectueze transmutaţia sodiului în potasiu era mai largă decât crezuse el. În afara celor câteva bacterii pe care le ştia el, japonezii descoperiseră alte câteva, două specii de drojdie, din care una, Saccharomyces cerevisiae, dă în cazul sodiului rezultate excepţionale, şi alte două specii de asemenea, cu aceleaşi reyultate. Komaki scria entuziasmat că procesul era considerabil accelerat de încorporarea în culturile respective a unei cantităţi infime de potasiu, care se pare că stimula apetitul organismelor în această direcţie, obligându-le apoi să şi-l producă singure. Japonezii s-au dovedit foarte practici şi foarte operativi, compania de electricitate Matsushita brevetând o descoperire cu prea puţine contingenţe cu producerea energiei electrice, dar cu efecte spectaculoase: un produs pe bază de drojdie de bere care, amestecat în compost, duce la îmbogăţirea rapidă a conţinutului acestuia în potasiu natural. Dacă ne gândim că potasiul este un element indispensabil pentru acumularea zaharurilor din sol, înţelegem ce rezultate excepţionale îngăduie această materie organică legumicultorilor şi pomicultorilor care o folosesc. S-ar mai părea, de asemenea, că procesul realizării de potasiu în compost se produce sub acţiunea „vaporizatorilor biodinamici" concepuţi de Rudolf Steiner şi realizaţi de Ehrenfried Pfeiffer, deşi acest aspect încă nu este pe deplin elucidat şi rămâne de studiat în viitor.

Lucrările lui Kervran au stârnit un interes uriaş şi în cercurile ştiinţifice din Rusia, unde agricultura, pe vremuri baza unei sănătoase economii care făcuse din Rusia grânarul lumii, ajunsese deja în anii descoperirilor lui Kervran să nu mai facă faţă decât în mică măsură nevoilor de hrană ale populaţiei şi necesităţilor unei industrii dezvoltate la scară gigantică dar în mod unilateral şi fără grija asigurării în prealabil a unei surse convenabile de materii prime. Cum Rusia devenea de la an la an mai dependentă de sursele de materii prime din exterior la o sumedenie de capitole, de la bumbac până la grâu sau sfeclă de zahăr, e de la sine înţeles că ideea de a realiza cutare element chimic din nimic şi de a obţine pe seama lui recolte mari a atras de la început atenţia nu numai vârfurilor cercetării ruseşti, singurele care aveau cât de cât acces la sursele de documentare din afară, ci şi conducătorilor de la Kremlin, care s-au gândit că aici s-ar putea afla una din cheile salvatoare căutate cu atâta disperare pentru frânarea rapidului proces de degradare economică. Profesorul A.P. Dubrov de la Institutul de fizică a pământului al Academiei de ştiinţe a URSS, un distins savant care se remarcase în întreaga lume prin câteva lucrări de înaltă ţinută privind raporturile existente între sensibilitatea la radioactivitate a animalelor şi câmpul geomagnetic, îi trimise spre sfârşitul lui 1971 lui Kervran o scrisoare în care presupunea eventualitatea unui rol important pe care l-ar putea avea însuşi câmpul magnetic al pământului în transmutaţiile biologice, precum şi importanţa influenţei pe care formele de viaţă o exercită asupra elementelor, în funcţie de orientarea nord-sud sau alta decât aceasta.

În 1971 apare la Erevan o lucrare în limba rusă intitulă Problemele trasmutaţiei în natură şi tipărită într-un tiraj limitat, cu circuit închis. Editorul, V.B. Neiman, semnează prefaţa intitulată Transmutaţia în natură - starea actuală a problemei şi scopul cercetărilor viitoare, afirmând că problemele fundamentale a entropiei şi ale multor ramuri ale fizicii trebuie examinate din nou şi aminteşte că pământul dispune de o diversitate de elemente care se datorează unor transmutaţii nucleare, după procese analoge care caracterizează fenomenele biologice.

Neiman îşi găseşte o acoperire extraordinar de inteligentă a acestor afirmaţii riscante în lucrarea Materialism şi empiriocriticism a lui Lenin, din care citează o frază ce dovedeşte că părintele muncitorilor şi ţăranilor a încercat să încorporeze în filosofia lui materialistă o noţiune mai acceptabilă pentru vitalişti şi mistici, decât pentru comuniştii ireductibili şi pragmatici. „Oricât de miraculoasă ni s-ar părea, din punctul de vedere al bunului simţ, convertirea eterului imponderabil în materie ponderabilă, aceasta nu înseamnă decât tot o confirmare în plus a materialismului dialectic",scria Lenin.

Tot la Erevan, un alt cercetător rus a publicat, la scurt timp după cartea mai sus amintită, un eseu având ca temă Metamorfoza spontană a mineralelor şi a rocilor, în care se prezintă date certe cu privire la transformarea siliconului în aluminiu, fapt constatat fără nici o îndoială în repetate rânduri. Autorul acestui eseu, P.A. Korolkov, a mai publicat ulterior şi o dare de seamă asupra unui simpozion desfăşurat în iulie 1972 şi consacrat depozitelor de crom din Ural, Siberia, Kazahstan şi din câteva zone ale Extremului Orient rusesc. În această dare de seamă, Korolkov discută în amănunt luările de poziţie ale participanţilor, personalităţi proeminente ale vieţii ştiinţifice şi demnitari cu funcţii importante în aparatul de cercetare, şi trage concluzia că lucrările simpozionului au evidenţiat anumite date cu totul noi, faţă de care punctele de vedere ale geologiei tradiţionale se dovedesc incapabile de a furniza explicaţii rezonabile. „Fapt este că suntem martori şi participanţi ai unei imense revoluţii tehnico-ştiinţifice, cu alte cuvinte trăim într-o epocă în care ne vedem în situaţia de a revizui radical nu numai amănuntele, ci însuşi statutul fundamental al unei ştiinţe naturale pe care e limpede că am moştenit-o plină de imperfecţiuni, unele esenţiale. Se pare că a sosit momentul să recunoaştem, chiar dacă nu ne place, că cutare element chimic se poate transforma în alt element chimic, în condiţii absolut naturale, iar acest punct de vedere nu este, aşa cum s-ar putea crede, izolat, încât acest fapt începe să fie privit din ce în ce mai mult ca un adevăr ştiinţific, în faţa căruia trebuie să ne înclinăm".

La simpozion cel puţin zece specialişti s-au arătat pe deplin convinşi; este foarte adevărat că savanţii ruşi au ajuns la aceste concluzii din singura direcţie din care aveau voie să se îndrepte spre ea, însuşi părintele primei revoluţii proletare a dat această inexplicabilă breşă în gândirea sa atât de absolutistă şi îngăduie astăzi închinătorilor săi să exploateze citatul cu privire la posibilitatea transmutaţiei eterului imaterial în materie palpabilă şi să meargă mai departe pe cărarea aceasta deocamdată atât de îngustă şi de primejdioasă din punct de vedere politic. Şi dacă, până şi ruşii pot îmbrăţişa acest punct de vedere, s-ar părea că revoluţia ecologică atât de necesară salvgardării umanităţii şi pentru care în Statele Unite se face atâta propagandă de când Fairfield Osbom a publicat Planeta noastră cea jefuită, apărută aproape imediat după al doilea război mondial, revoluţia ecologică, spuneam, are prin urmare şanse să devină o realitate, deşi împotriva ei se ridică forţe uriaşe interesele celor care văd în ea o ameninţare gravă la adresa cifrei lor de afaceri, şi aşa destul de ameninţată.

Analizând versiunea apărută în Statele Unite a lucrării lui Henri Kervran destinată Colegiului internaţional de nutriţie aplicată, un reputat specialist, dr. Michael V. Malczak din Studio City, statul California, internist de prestigiu, afirmă: „Cartea aceasta abordează chestiuni de maximă importanţă, însă într-un mod diferit de tot ce ştim noi despre completarea nutriţiei cu elemente minerale, şi contrazice la tot pasul principii fundamentale ţinând de rolul nutriţiei în funcţionarea circuitelor fiziologice şi biochimice din organismul uman. Dovezile sunt atât de limpezi şi de grăitoare încât întreaga noastră concepţie asupra rolului unui simplu adaos menit să suplinească cutare element lipsă în organism este pusă sub un mare semn de întrebare. Prudenţa ne obligă să reluăm spre verificare toate experienţele efectuate de eminentul nostru confrate francez dar, dacă rezultatele se vor confirma, ceea ce de altminteri e de aşteptat, e limpede că întreaga ştiinţă atât de vastă şi de complicată a nutriţiei organismului nu numai că este îndoielnică, ci devine, să spunem deschis, o eroare monstruoasă de la un capăt la altul, cu consecinţe distrugătoare asupra pacienţilor noştri."

Deşi medicii specializaţi în nutriţie - ştiinţă care, să nu uităm, se bazează practic în întregime pe chimie alimentară şi pe biochimie, adică tot chimie - prescriu pacienţilor doze de calciu între enorm şi nesemnificativ, sub cuvânt că aceasta este materia anorganică cea mai necesară organismului. Walczak, care s-a specializat în metabolismul intern şi în boli de nutriţie, afirmă că propriile lui cercetări, întreprinse în lumina lucrărilor lui Kervran, l-au dus la concluzia ca optzeci la sută din pacienţii lui, indiferent dacă regimul lor alimentar a fost îmbogăţit cu calciu sau nu, au în organism mai mult calciu decât este necesar şi că tocmai aici s-ar putea găsi explicaţia faptului ca organismele lor sunt deficitare în alte elemente chimice de o importanţă vitală, pe care corpurile lor le posedă în doze uneori atât de mici, încă eficienţa lor în procesul metabolismului nu este numai diminuată ci chiar, în multe cazuri, cu totul anulată. Mergând înapoi pe firul acestui lanţ ajungem, spune Walczak, la descoperirea lipsei cvasitotale a acestor elemente în sol, în plante, în carnea animalelor care se hrănesc cu plante, în ouă şi în lapte, urmarea fiind un dezechilibru al funcţiei enzimatice, un dezechilibru cu atât mai grav cu cât este accentuat chiar de tratamentul pe care îl prescrie medicul.

Convingerea la care a ajuns doctorul Walczak pe baza observaţiilor efectuate mult timp, este că bolile se pot preveni prin administrarea unor doze de enzime, hormoni, vitamine şi săruri minerale corect stabilite, toate acestea constituind un ansamblu pe care el l-a denumit „cheia vieţii" şi fiind de natură să amelioreze simţitor lucrurile şi în cazul unor boli degenerative extrem de refractare la tratamentele clasice, oricât de energice şi de minuţioase ar fi acestea. Fiindcă s-ar părea, adaugă el, că „aurul" după care umblau alchimiştii din Evul Mediu nu era o absurditate chiar atât de mare cum o considerăm de multă vreme şi că, dacă ei au încercat timp de atâtea secole, fără nici un succes, să extragă aur din plumb şi din alte elemente, organismul uman ar putea ajunge, hrănit cât mai complet şi mai natural, să efectueze fără greş trasmutaţia elementelor, asigurându-şi astfel tot necesarul pe baza acestei largi varietăţi.

Walczak nu este singurul medic care împărtăşeşte aceste opinii. Colegul său Richard M. Barmakian, specialist reputat în boli de nutriţie care practică medicina în aceeaşi zonă, la Pasadena, a citit cartea lui Kervran Transmutaţiile biologice în traducere engleză şi a scris plin de entuziasm editorului american că aceasta „s-ar putea să fie lucrarea cea mai semnificativă a secolului, şi nu numai din punct de vedere ştiinţific". Lectura acestei cărţi fusese pentru Barmakian o adevărată revelaţie, făcându-l să se gândească imediat la posibilităţile extraordinare ce se iveau astfel în domeniul bolilor de nutriţie. Punctul de vedere expus de Kervran permitea ajungerea la cauza cauzelor acestor afecţiuni atât de grave şi de frecvente, ca şi a anomaliilor şi a deficienţelor ce ţin de metabolismul calciului în special, deoarece, cum scria el, „acestea cunosc în ultimul timp o răspândire alarmantă în ţările pe care le numim civilizate şi în special în Statele Unite, iar cauzele trebuie să le căutăm nu la suprafaţă, ci foarte adânc, în natura alimentelor pe care le îngurgităm. Dezechilibrul metabolic al organismului e de natură să împiedice transmutaţia pe care în chip firesc o operau organismele bunicilor noştri, asigurându-şi necesarul de substanţe prin mijloace proprii. Numai că ei nu se hrăneau cu produse îmbibate de substanţe chimice".

Să amintim aici că Organic Gardening and Farming, revista întemeiată cândva de J.I. Rodale, de care se ocupă în prezent fiul, Robert Rodale, binecunoscut autor al unor lucrări de mare interes,se situează pe aceleaşi poziţii şi evidenţiază ideile extraordinare ale lui Kervran. În special se cuvine să nu uităm că substanţele chimice cu care este îmbibat solul american de la un capăt la altul sunt nocive şi duc la consecinţe cu bătaie foarte lungă, care ajung să se manifeste în dezechilibre de tipul celor evidenţiate de curând, tulburări grave ale metabolismului diferitelor elemente de care organismele noastre au neapărată nevoie. „Convingerea noastră este că atunci când vom manifesta un mai înalt grad de înţelegere a proceselor vitale care ţin de agricultura biologică, vom fi fără îndoială în măsură să scutim lumea ştiinţifică, şi în special cea medicală, de o sumedenie de surprize neplăcute."

Până şi în revista Acres, adevărată Biblie a milioane şi milioane de americani, au apărut opinii similare, ca cea de mai jos, semnată de însuşi directorul acestei publicaţii, Charles Walters Jr., economist de talie mondială: „Louis Kervran a deschis o uşă. Lucrările lui au incitat imediat la verificări minuţioase, efectuate de specialişti de primă mână şi în cele mai mari laboratoare din lume, confirmându-se până la ultima virgulă, aşa că au fost extrem de bine primite de ruşi, de japonezi, de chinezi şi chiar şi de francezi, deşi se ştie că nimeni nu e profet în ţara lui. Cum se explică această primire atât de caldă şi de plină de interes? Simplu de tot: nici ruşii, nici chinezii, nici japonezii şi nici francezii nu au nevoie de blagoslovenia Ministerului agriculturii al SUA şi puţin le pasă de părerea marilor companii petrochimice americane. Dar vai, la noi treaba merge de altfel pe roate, de a căror ungere se ocupă oneştii consilieri agricoli guvernamentali, şcolile de agricultură şi fermierii care tremură în faţa experţilor financiari-contabili ai guvernului, fiindcă de aceşti domni depind în întregime împrumuturile bancare, adică pâinea cea de toate zilele a multor americani. Şi ce pâine! Azot, acizi, fosfor şi potasiu, toate sintetice..."

Dacă medicii în general şi specialiştii în nutriţie în special, apoi redactorii publicaţiilor ştiinţifice şi economiştii americani încep încet-încet să vadă în lucrările lui Kervran un semnal de alarmă, iar în autorul lor pe crainicul care trâmbiţează începutul unei noi ere, şi dacă şi în afara Americii gheaţa se sparge puţin câte puţin, îndrăznim să credem că mult sperata revoluţie ecologică se apropie. Cu paşi timizi, e adevărat, fiindcă îi este deocamdată foarte frică. Frică de dictatorii în materie de politică agrară şi de poliţiştii lor, profesorii şcolilor de agricultură şi ai facultăţilor de medicină, numai că s-ar putea să fie cazul ca şi aceştia să înţeleagă că a sosit ceasul când trebuie să se plece în faţa profeţilor care caută să ne deschidă ochii asupra pericolului imens reprezentat de produsele chimice cu care otrăvim de atâta timp planeta. Ultimul secol al celui de-al doilea mileniu va rămâne în istorie ca secolul otrăvurilor, al otrăvurilor care au înăbuşit practic tot ce înseamnă pentru omenire viaţă naturală, distrugând fără milă tot ce au întâlnit în cale, de la nevăzuta bacterie până la făptura omenească .Al otrăvurilor care ne asaltează din toate părţile cu atâta furie încât singura soluţie pare a fi, deocamdată, să ne cultivăm fiecare hrana proprie şi să renunţăm la ce ne oferă societatea.

Într-o epocă a unei atât de înalte specializări tehnice, într-un ev în care ştiinţa ştiinţelor, biologia, ştiinţa vieţii, devine pe zi ce trece biologie moleculară şi când societatea noastră atât de tehnologizată pare a nu mai fi în stare să producă decât „savanţi" ce invadează laboratoarele şi, îmbrăcaţi în halatele lor de un alb imaculat, se înfundă în catastrofala lor lipsă de competenţă şi refuză cu încăpăţânare diabolică să vadă ceea ce nu face parte din îngusta, din ce în ce mai îngusta lor sferă de specializare, într-un asemenea veac trebuie să ne întoarcem neîntârziat la viziunea largă şi înţeleaptă, adânc omenească, a unor savanţi ca Goethe, Pfeiffer, Howard, Conunoner, Voisin şi a altora care au fost stăpâniţi de demonul aflării drumului spre binele omului. Să ne aplecăm şi asupra paginilor unora ca Baranger sau năbădăiosul de Kervran şi să căutăm să le înţelegem, înainte ca omenirea să fie lovită de catastrofa imensă şi ireversibilă pe care ea singură şi-a pregătit-o cu atâta inconştientă seninătate.

Fiindcă atunci va fi prea târziu.

Partea a cincea

STRĂLUCIREA VIEŢII

17 .CUMPĂNA FÂNTÂNARULUI, PLANTELE ŞI SĂNĂTATEA
Iată acum şi un fapt îmbucurător: un inginer francez pe nume Andre Simoneton, a făcut publică o descoperire care ar putea duce la salvarea de la naufragiu a populaţiei bietei noastre planete. Este vorba de un dispozitiv extrem de uşor de manevrat de oricine, până şi de copii, menit să deosebească fără greş alimentele sănătoase de cele nocive, înainte de ingerarea lor, fireşte. Este vorba de o simplă pendulă legată cu o sfoară, cam în genul cumpenelor de care se slujesc fântânarii ca să dea de urma izvorului subteran, radiesteziştii ca să găsească lucrurile pierdute sau magii ca să prezică viitorul.

De milenii întregi, meşteşugul, sau arta, sau mai bine-zis ştiinţa fântânarului s-a bizuit pe instrumentul acesta extrem de simplu, a cărui piesă de căpetenie este o nuieluşă de alun şi pe care îl cunoşteau chinezii, hinduşii, egiptenii, perşii, mezii, etruscii, grecii şi romanii. Cine nu ştia să dibuiască în felul acesta izvorul de apă deasupra căruia să înceapă să sape fântâna, era condamnat la însetare, aşa că lista seminţiilor care se foloseau de acest mijloc ar putea continua în timpurile mai apropiate, instrumentul cu pricina a devenit chiar deţinător de semnificaţii poetice, iar când afirmăm asta, ne bizuim pe faptul că baronul Christoph von Schenberg, predecesorul lui Goethe în funcţia de director al minelor din ducatul Saxa, i-a cerut pictorului care îl imortaliza, să-l înfăţişeze cu cumpăna fântânarului în mâna, idee foarte inspirată şi urmată şi de alţii. Ne gândim la Lloyd George³⁸ care ne-a lăsat imaginea sa tot cu cumpăna de fântânar în mână, e drept însă, că nu într-o pictură ci într-o fotografie, întrucât legea progresului trebuia să-şi spună şi ea cuvântul.