Viaţa secretă a plantelor

Radiestezia este privită în America zilelor noastre ca un fel de şarlatanie sau, în cel mai bun caz, o chestie care cam are ceva comun cu magia şi cu care nu e bine ca omul cinstit şi cu frica lui Dumnezeu să aibă de-a face. În schimb, în Franţa există un punct de vedere total diferit, chiar dacă de-a lungul secolelor s-a mai întâmplat nu o dată ca practicanţii acestei arte să fie invitaţi pe rug. Dacă cercetăm puţin istoria acestor fapte, întâlnim printre victimele cele mai ilustre pe Jean du Châtelet, baron de Beausoleil, şi pe soţia lui, vrăjitoarea Marine du Bertereau, operând amândoi sub protecţia mareşalului d'Effiat³⁹, intendent al minelor sub Ludovic al XIII-lea. Cei doi soţi au descoperit în Franţa, graţie acestei metode, mai multe zăcăminte valoroase, exploatate spre marele folos al tezaurului regal, numai că răsplata le-a fost până la urmă arestarea sub acuzaţia de vrăjitorie şi de complicitate cu Satana, drept pentru care au fost întemniţaţi amândoi, şi nici măcar împreună, ci el la Bastilia iar ea la Vincennes, unde nu se ştie căror cazne ar fi fost supuşi, dacă nu ar fi avut inspiraţia să moară amândoi cam în acelaşi timp, din motive care au rămas o taină pentru istorici.

Iar această persecuţie a continuat în Franţa până de curând, chiar şi la începutul secolului nostru, citându-se procese intentate de diferiţi medici unor radiestezişti care vindecaseră prin metodele lor nelămurite pacienţi declaraţi de reclamanţi drept incurabili. Evident că de data asta nu se mai cerea arderea pe rug a pârâţilor, ci era vorba numai de procese civile în care se pretindeau despăgubiri, de obicei fabuloase, dar amintim acest lucru tocmai pentru a face mai lesne de înţeles saltul uriaş făcut de opinia publică franceză în această privinţă, un salt cu atât mai important cu cât francezii sunt extrem de refractari la tot ce e nou, cu excepţia câtorva domenii printre care se numără şi moda şi care le-au făcut faima de popor receptiv. Faptele legate de schimbarea de optică asupra radiesteziştilor sunt cu atât mai elocvente cu cât biserica romano-catolică a renunţat de aproape două sute de ani să-i mai persecute pe practicienii acestei arte, considerând că la mijloc nu este lucru diavolesc. Iar dacă fulgerele aruncate odinioară de preoţi asupra acelor nefericiţi şi anatemele cu care erau stigmatizaţi au rămas de domeniul trecutului, acest fapt se datoreşte unor minţi luminate din rândul clerului francez, care au înţeles ca la mijloc nu sunt practici oculte ci pur şi simplu nişte lucruri pe care nu le poate înţelege sau face oricine şi care nu pot fi osândite numai pentru aşa ceva. Să ne amintim intervenţia făcută la Vatican, cu puţine decenii în urmă, de un prelat de prestigiul cardinalului Tisserant, căruia îi aparţine o frază memorabilă: „Dacă ştiinţa contrazice ce ştim noi despre Dumnezeu, asta nu înseamnă că ştiinţa greşeşte".

Această artă, radiestezia, este pe cale de a dobândi drept de cetăţenie deplină în vecinătatea ştiinţelor clasice, cărora nimănui nu-i trece prin minte să le tăgăduiască legitimitatea, iar unul din autorii acestei stări de lucruri este strălucitul fizician şi totodată remarcabilul radiestezist Yves Rocard, profesor la College de France şi şeful catedrei de fizică de la Şcoala Normală Superioară din Paris. Cartea scrisă de el cu ceva timp în urmă, purtând numele incitant de Cumpăna fântânarului, e drept că nu a fost deocamdată tradusă în englezeşte, dar a fost în schimb tradusă în ruseşte şi tipărită la Moscova în excelente condiţii grafice, astfel încât în prezent, la bordurile unor avioane anume, geologii ruşi străbat în lung şi-n lat imensa lor ţară şi reuşesc să localizeze unul după altul, cu micile cumpene, tot felul de zăcăminte de care până acum habar nu avea nimeni, minerale rare şi extrem de necesare şi, în numeroase rânduri, chiar şi vestigii arheologice care nu fac obiectul cercetării lor, e adevărat, dar sunt semnalate imediat specialiştilor din acest domeniu, care de câtva timp au de lucru până peste cap.

În Europa, Mecca radiesteziştilor se află pe o mică străduţă pariziană sufocată de furnicarul de turişti dintre luxosul foburg Saint-Honore şi arcadele străzii Rivoli. Străduţa aceasta poartă un nume cum nu se poate mai potrivit, strada Saint-Roch, de la celebrul călugăr canonizat pentru curajul lui extraordinar şi pentru râvna creştinească de a-i îngriji fără preget pe bolnavii de ciumă, sfidând astfel moartea şi puterile întunericului. Inima acestei străduţe este o casă veche având la parter o prăvălie cu aspect medieval, care poartă numele de Casa radiesteziei, unde cuvântul radiestezie trebuie luat ca termen generic cuprinzând şi arta fântânarului dar şi ştiinţa detectării radiaţiilor care emană dintr-o sferă situată deasupra câmpului electromagnetic. Cuvântul acesta pare a fi fost compus de un preot, abatele Bouly, care s-a folosit de limba latină pentru a desemna radiaţiile şi de elină pentru numirea sensibilităţii. Radiestezie ar însemna, prin urmare, „sensibilitate la radiaţii".

Biblioteca acestei instituţii, aflată în prezent la o vârstă venerabilă şi condusă în ultima jumătate de secol de Alfred Lambert şi de soţia sa, conţine un număr impresionant de cărţi printre care se detaşează în special cele câteva zeci de lucrări privitoare la radiestezie în general, pe teme ca aflarea izvoarelor de apă, căutarea obiectelor pierdute sau redobândirea sănătăţii. Iar numele celor care semnează aceste lucrări sunt de natură să pună pe gânduri pe neîncrezători, fiindcă e vorba de clerici dintre cei mai respectaţi ai bisericii catolice, de aristocraţi din cele mai vechi familii ale Franţei, cum ar fi ilustrul fizician contele Henry de France, părintele televiziunii în culori, sau contele Andre de Belizal, fizician de largă reputaţie, ca să nu mai vorbim de numeroşii medici, mulţi dintre ei figuri proeminente ale vieţii medicale din Franţa, autori ai unor tratate fundamentale în domeniile cele mai diferite ale medicinei.

Am putut admira şi noi aici vitrinele lucrate cu nesfârşită migală în acaju cu încrustaţii delicate de alamă şi bronz, adevărate bijuterii, menite să adăpostească tot felul de aparate ce izbesc prin ciudăţenia lor, unele cât se poate de simple, altele mult mai complicate, aparate concepute pentru captarea, amplificarea şi ghidarea radiaţiilor binefăcătoare sau pentru protejarea împotriva celor dăunătoare. În general, aparatele acestea adunate aici într-un adevărat muzeu sunt folosite de medici din toate colţurile lumii în scopul stabilirii cu mare precizie a diagnosticelor sau al tratării pacienţilor lor, deşi, cercetându-le pe toate cu multă băgare de seamă, observăm că toate au acelaşi numitor comun, mica pendulă prezentă în alcătuirea fiecăruia din ele, de la cel mai simplu la cel mai sofisticat. Pendula aceasta, de dimensiuni diferite de la caz la caz, este confecţionată din materialele cele mai neaşteptate, fildeş, jad, cuarţ sau cristal, deşi am primit asigurări că acest fapt nu are absolut nici o importanţă, deoarece oricare ar fi materialul din care este confecţionată greutatea respectivă, atârnată la capătul unei sfori sau chiar al unui lanţ mai subţire, eficacitatea instrumentului este la fel de ridicată, cu condiţia, bineînţeles, ca toate manevrele să fie efectuate corect, ceea ce nu e chiar aşa de greu pe cât s-ar crede la prima vedere.

În Statele Unite, deşi optica este în general nefavorabilă acestei discipline despre care se ştie totuşi destul de puţin, se înregistrează însă şi un interes ce nu trebuie trecut cu vederea. Un specialist ca Zaboj V. Harvalik, doctor în fizică şi consilier ştiinţific la o agenţie specială a armatei americane, creată anume pentru realizarea unor materiale şi echipamente militare ultramoderne, şi-a părăsit postul acesta excepţional retribuit pentru a se putea consacra pe deplin unor cercetări proprii, din care nu lipseşte şi radiestezia. În special îl preocupă modul în care fenomenele ce ţin de această disciplină se pot explica printr-o teorie fizică, fiindcă dr. Harvalik nutreşte convingerea fermă că la mijloc nu este absolut nici o vrăjitorie, ci doar fenomene pe care ştiinţa deocamdată nu le poate explica tocmai din cauza insuficientei studieri a acestora. Cum rezultatele acestor cercetări personale l-au impus în scurt timp atenţiei radiesteziştilor americani, dr. Harvalik a fost ales preşedinte al Comitetului de cercetări al Societăţii americane de radiestezie, în care calitate se străduieşte să demoleze prejudecăţile care de atâta timp fac din această disciplină absolut ştiinţifică un soi de şarlatanie sau, şi mai rău, o practică foarte apropiată de magia neagră.

În laboratorul lui din Virginia, el s-a consacrat mai întâi unor teste extrem de meticuloase care i-au permis să observe pentru prima oară în lume un fapt care până atunci nu fusese niciodată evidenţiat în aceste practici: radiesteziştii reacţionează în grade de sensibilitate diferite la radiaţiile electromagnetice polarizate, la câmpurile magnetice care alternează artificial, cu frecvenţe începând cu un milion de cicli pe secundă, şi la câmpurile magnetice ale unui curent continuu. Harvalik este ferm convins că radiesteziştii sunt sensibili în special la variaţiile câmpului magnetic, fie că se află în căutarea unor pânze de apă subterane, de canale vechi şi uitate sau de cabluri, fie că vor să descopere tunele sau anomalii de ordin geologic.

Cu toate acestea, radiestezia pare să depăşească destul de mult simplul cadru al descoperirii pânzelor de apă freatică sau a curenţilor magnetici consideraţi a fi însoţitorii unor cursuri de apă. Într-un sens mult mai larg, acest termen desemnează de fapt căutarea, indiferent de obiectul acestei căutări. Vrem să exemplificăm această afirmaţie cu prezentarea unui fapt de-a dreptul incredibil, asupra căruia noi înşine am fi avut îndoielile cele mai serioase dacă nu ar fi fost întărit de mai mulţi martori oculari, oameni demni de toată încrederea, cei mai mulţi dintre ei ofiţeri de carieră. Fostul preşedinte al Societăţii radiesteziştilor din Statele Unite, ofiţerul de marină John Shelley, aflându-se prin 1972, cu puţin înaintea sfârşitului său prematur, la nişte antrenamente speciale, împreună cu câteva zeci de camarazi de-ai săi, la baza aeronavală din Pensacola, statul Florida, a fost ţinta unei farse usturătoare pe care i-au pregătit-o mai mulţi dintre aceştia: ştiind că în cutare zi avea să se prezinte la bază un agent comercial care urma să primească de la John Shelley un cec cu o sumă importantă, în dimineaţa zilei respective i-au şterpelit carnetul de cecuri şi i l-au ascuns într-o hardughie cât toate zilele, aproape abandonată, aflată într-un colţ foarte puţin frecventat al imensei baze şi numărând aproape două sute de birouri dispuse de o parte şi de alta a unor coridoare întortocheate. Să precizăm că, în conformitate cu declaraţiile ulterioare ale unora din ei, le-ar fi fost şi lor foarte greu să mai nimerească exact biroul cu pricina, aşa că au fost nevoiţi să-şi facă o schemă ca să poată în final ajunge acolo când îi vor înapoia, în sfârşit, carnetul de cecuri camaradului lor. Numai că, la sosirea agentului, victima acestei păcăleli copilăroase, după ce a constatat că rătăcise carnetul de cecuri, a scos cumpăna de care nu se despărţea niciodată şi, cu ajutorul ei, a mers întins la clădirea cu pricina, urmat de tot alaiul de păcălici care începeau să se simtă acum ei păcăliţii şi, ajungând la etajul al doilea, s-a dus glonţ la biroul în cauză şi a căutat exact într-un dulap vechi şi hodorogit unde, sub un teanc de hârţoage fără importanţă, stătea ascuns carnetul dispărut. „Chestia asta ne-a făcut pe toţi sa rămânem de-a dreptul tâmpiţi - mărturiseşte unul din martorii acestei scene - şi eram toţi oameni în toată firea, ofiţeri de marină şi de aviaţie, mulţi dintre noi ingineri sau chiar doctori în fizică sau în tehnologie navală ori aerospaţială de vârf, dar, mă credeţi sau nu, toţi ne-am făcut cruce şi ne-am scuipat în sân pe chestia asta, ba unii chiar au şters-o numaidecât. Noi ziseserăm să-i facem bătrânului John una s-o ţină minte câte zile o mai avea, şi când colo ne-am trezit noi cu coada între picioare. Eu unul sunt licenţiat în ştiinţe biologice şi doctor în fizică, inginer în tehnologie navală, dar nici acum nu-mi explic ce s-a întâmplat. Aici ştiinţa tace."

Gordon McLean, chimist de forţă, cercetător cu excepţionale rezultate la firma Pine State By-Product din Portland, statul Maine, este un om extrem de activ în ciuda venerabilei sale vârste de optzeci de ani şi este oricând dispus să însoţească un musafir neîncrezător până la farul pazei de coastă de la Portland Head, unde, cu mica lui baghetă în mână, poate spune cu o precizie de până la zece minute momentul în care cutare petrolier aşteptat să sosească îşi va face apariţia la orizont. Precizăm că noi înşine am fost martori ai unei asemenea demonstraţii, împreună cu doi confraţi de la Portland Chronicle, care pe urmă ne-au mărturisit că strecuraseră în prealabil un „complice" la bordul petrolierului, de la care primeau semnale radio cu privire la punctul precis în care se afla vasul, astfel încât orice posibilitate de eroare sau de păcăleală este exclusă.

S-ar părea însă că cel mai celebru radiestezist american este Henry Gross, tot din Maine şi el, despre care Kenneth Roberts, cunoscutul autor de romane istorice, a scris prin anii '50 trei cărţi care s-au bucurat în toată America de un succes nebun, deşi publicul vedea aici, înfiorat, ceva foarte suspect. Ca şi confraţii săi francezi, Gross lucrează mai ales cu hărţile. Instalat la masa din bucătăria casei lui, în faţa unei hărţi a Insulelor Bermude, considerate de toată lumea ca nelocuibile în cea mai mare parte, din cauza lipsei de apă, el a pus degetul exact pe câteva puncte, unde, susţinea el, s-ar găsi pânze bogate de apă freatică. Un întreprinzător care avea bani de aruncat pe prostii a cumpărat ieftin o mare suprafaţă în locurile acelea sterpe şi s-a apucat să foreze, găsind într-adevăr apă, ceea ce i-a permis să facă imediat rost de credite masive cu care a ridicat la iuţeală câteva hoteluri de lux. Afacerea este astăzi nemaipomenit de prosperă şi turiştii curg gârlă, dar Gross tot n-a fost, nici după asta, luat prea în serios, în ciuda celebrităţii sale. Să amintim în treacăt că Henry Gross nu a pus în viaţa lui piciorul în Insulele Bermude.

Pentru fizicieni ca Harvalik, de exemplu, forţele care intră în joc în cazul radesteziei pe hartă sunt cu totul de nepătruns, părând a nu avea în nici un caz vreo legătură cu momentele magnetice pe care se bazează radiestezia pe teren. Este evident şi nu poate fi contestat faptul că radiestezistul contactează anumite surse de informaţie în măsură să-i furnizeze indicaţii asupra unor regiuni sau sectoare limitate, foarte depărtate de locul unde se află el însuşi. Rexford Daniels, proprietarul unei firme de consultanţă în domeniul interferenţelor, care funcţionează în oraşul Concord din statul Massachusetts şi care cercetează aceste probleme de aproape o jumătate de secol, este unul din primii specialişti în domeniu care au atras atenţia asupra posibilei nocivităţi pentru om a proliferării emisiilor electromagnetice, care se suprapun unele altora. El este convins că în univers există o anumită forţă globală inteligentă, capabilă să furnizeze răspunsuri. După opinia lui, această forţă acţionează într-un spectru foarte larg de frecvenţe, care nu sunt neapărat legate de spectrul electromagnetic, existând totodată şi posibilitatea unor interacţiuni între frecvenţele acestei forţe şi activitatea mentală a omului. Pentru el, radiestezia ar putea fi definită pur şi simplu ca un sistem de comunicare extrem de util, deşi încă insuficient cunoscut, astfel încât, precizează el, cel mai important ar fi pentru noi să verificăm sistemul acesta sub toate aspectele.

Tehnica radiestezistă, cu totul aparte folosită pentru detectarea gradului de prospeţime a alimentelor şi pentru stabilirea vitalităţii lor, a aflat-o inginerul francez Andre Simoneton de la un prieten al său, Andre Bovis, un om plin de ciudăţenii, cazangiu de meserie şi foarte pirpiriu la trup, mort în timpul celui de-al doilea război mondial, dar nu pe câmpul de luptă ci în pat, acasă la Nisa, din cauza tuberculozei. Cazangiul Bovis era un om foarte citit şi se vorbise la un moment dat destul de mult despre nişte experienţe ale lui din cale-afară de stranii, cu nişte piramide construite cu respectarea strictă a proporţiilor piramidei lui Keops, care şi ele dovediseră aceeaşi însuşire tulburătoare: deshidratau şi mumificau în mod absolut inexplicabil orice animale moarte, fără să le îngăduie să se descompună, fenomenul fiind cel mai vizibil dacă aceste cadavre erau aşezate în punctul care corespundea Camerei Regilor din piramida lui Keops sau în altul, corespunzător mijlocului coridorului situat la graniţa dintre prima şi a doua treime a înălţimii piramidei, adică exact locurile în care s-au găsit mumii în piramida lui Keops.

Principiul fundamental al teoriei lui Bovis era că pământul este parcurs de curenţi magnetici pozitivi, care se deplasează de la nord la sud, şi de curenţi magnetici negativi, care se deplasează de la răsărit spre apus. El considera că aceşti curenţi sunt captaţi de absolut orice corp aflat pe suprafaţa pământului şi că toate, fără excepţie, sunt polarizate mai mult sau mai puţin în cazul în care se află aşezate în poziţia nord-sud, diferenţele de polarizare venind numai din diferenţele de formă şi de consistenţă. În corpul omenesc, de exemplu, aceşti curenţi ar fi pătrunzând printr-un picior, ieşind prin vârful mâinii situate de partea cealaltă, iar acest fapt e valabil, spunea Bovis, şi pentru curenţii pozitivi şi pentru cei negativi. În acelaşi moment, curenţii cosmici venind din afara Terrei pătrund în trup prin cap şi sunt eliminaţi prin mâna şi piciorul neafectate de curenţii tereştri, surplusul de curenţi cosmici putând fi eliminat şi prin ochii deschişi. Acest ultim amănunt a fost, pare-se, confirmat cel puţin parţial de cercetări ulterioare, care au stabilit că în cazul persoanelor care au darul de a hipnotiza, e vorba de o emanaţie foarte puternică de curenţi electromagnetici care este limpede că nu sunt în întregime produşi în organism, ci captaţi din altă parte, astfel încât hipnotizatorul nu face decât oficiul de captator şi redistribuitor al acestora, în direcţia voită de el. Să amintim aici experienţele efectuate de John M. Dale din Cleveland, statul Ohio, pe şerpi, cunoscuţi pentru puterea lor de a-şi hipnotiza victimele mici, mai ales păsărele şi şoareci. Implantându-le şerpilor sub piele, în apropierea capului, minuscule pile electrice, de tensiuni sub 0,05 volţi, profesorul Dale a constatat că aceştia, chiar morţi de foame, îşi pierdeau orice putere de hipnoză, în timp ce alţii, cărora li se implantaseră obiecte de aceeaşi formă şi cu aceeaşi masă dar fără proprietăţi electrice, rămăseseră neinfluenţaţi şi vânau la fel ca înainte. Explicaţia dată de cercetător şi acceptată ca singura posibilă a fost că existenţa curentului electric, chiar de minimă intensitate, tulbura grav capacitatea şarpelui de a hipnotiza.

Tot Bovis a afirmat cel dintâi că orice corp care conţine apă, prin urmare aproape toate organismele vii, acumulează aceşti curenţi şi îi pot iradia apoi într-un ritm mai lent. Pe măsură ce curenţii aceştia sunt eliminaţi din organism, acţionând şi reacţionând fără încetare împotriva altor forţe magnetice care sălăşluiesc în corp, ei sunt detectabili de micul pendul al radiestezistului. Astfel, corpul omenesc devine un adevărat condensator variabil şi acţionează ca detector, selector şi amplificator de unde scurte şi ultrascurte, făcându-ne să vedem în asta o legătură între electricitatea animală a lui Galvani şi cea inanimată a lui Volta.

Bovis considera că pendulul poate fi folosit şi ca detector de minciuni, iar asta cu mult timp înainte ca în Statele Unite să se gândească cineva la un asemenea aparat. După părerea lui, atunci când cineva spune adevărul despre cutare sau cutare subiect, radiaţiile nu sunt afectate şi prin urmare nici pendulul. Dacă însă cel în cauză minte, atunci lungimile de undă se modifică brusc, devenind mai scurte şi negative, ceea ce face ca pendulul să capete imediat o mişcare absolut caracteristică, pe care un radiestezist cât de cât experimentat o identifică şi o interpretează fără greş.

Tot el a pus la punct un pendul întrucâtva diferit de cele obişnuite, realizat, după cum spunea el, pe baza principiilor folosite în Egiptul de pe vremea faraonilor. Pendulul acesta, astăzi piesă de muzeu în Casa radiesteziei din strada Saint-Roch din Paris, este realizat din cristal, cu un punct metalic fix, şi atârnat de un cordon dublu, de mătase roşie şi violetă. I-a dat acestui dispozitiv numele de „pendul Paradiamagnetic", din cauza sensibilităţii lui deosebite la obiectele care sunt atrase sau respinse de un magnet. Celor din prima categorie cum ar fi cele din fier, cobalt, nichel, magneziu, crom sau titan, el le-a dat numele de „paramagnetice", iar celorlalte - cuprul, zincul, plumbul, cositorul şi alte metale neferoase, le-a spus „diamagnetice"'. Prin aşezarea între radiestezist şi pendulă a unui solenoid conectat la o sursă de curent, el ajungea să zărească, după propriile lui afirmaţii, curenţi slabi, asemănători celor emanând dintr-un ou nefecundat. Rolul celor două cordoane de mătase, unul roşu şi celălalt violet, era de a spori sensibilitatea pendulului, pornind de la faptul că vibraţiile luminii roşii sunt aceleaşi cu vibraţiile atomice ale fierului, care sunt paramagnetice, în timp ce acelea ale luminii violete coincid cu vibraţiile cuprului, prin excelenţă diamagnetice.

Bovis a mai observat şi o altă aplicabilitate a pendulului său, de data asta una cât se poate de practică: determinarea vitalităţii intrinseci şi a gradului de prospeţime la diferite alimente, măsurate prin învelişurile lor protectoare datorită puterii radiaţiilor emise. Pentru a putea măsura diferitele frecvenţe ale radiaţiilor, Bovis a realizat un instrument pe care l-a numit biometru, adică măsurător al vieţii sau mai bine-zis al vitalităţii, un instrument extrem de simplu, care nu se deosebeşte de cumpăna fântânarului decât printr-o riglă gradată ataşată la un capăt. Gradaţiile acesteia Bovis le-a stabilit în mod absolut arbitrar, după sistemul zecimal, mergând de la zero la zece mii de angstromi, în stare să măsoare şi micronii, adică miimile de milimetru, şi angstromii, care sunt de o mie de ori mai mici.

Aşezând un fruct, o legumă, un ou, o bucată de carne sau orice alt aliment la una din extremităţile biometrului său, Bovis putea calcula gradul de vitalitate a produsului în funcţie de schimbarea de direcţie a cumpenei, care indica un anumit punct de pe riglă, operaţiunea fiind prin urmare de o simplitate dezarmantă şi, din câte au relevat cercetările ulterioare, şi de o precizie remarcabilă.

Tot după teoria lui Bovis, radiaţiile oricărui obiect sunt la un moment dat limitate de câmpul teluric general care înconjoară obiectul, astfel încât ele pot fi măsurate tocmai datorită acestui fapt. Radiesteziştii susţin în unanimitate că, dacă luăm două obiecte oarecare din acelaşi material şi având aceeaşi masă şi le aşezăm la o distanţa de aproximativ un metru unul de celălalt, acestea vor crea instantaneu un punct de întâlnire a câmpurilor lor magnetice, punct foarte uşor de detectat cu ajutorul pendulului. Înlocuind unul din obiecte cu altul mai mare, însă tot din acelaşi material, punctul de întâlnire a câmpurilor magnetice se va deplasa automat spre obiectul mai mic, cu o distanţă proporţională cu diferenţa de masă apărută.

Experimentând şi el biometrul lui Bovis, Simoneton a observat că alimentele care emit între 8000 şi 10000 de angstromi; înregistraţi cu ajutorul acestuia, dau o remarcabilă viteză de oscilaţie a pendulului de 400-500 de revoluţii pe minut, pe o rază de optzeci de milimetri. Cele care emit numai între 6000 şi 8000 de angstromi provoacă o scădere uşor neproporţională a oscilaţiei, care se situează în aceste cazuri la ritmuri între 300 şi 400, cu o rază de şaizeci de milimetri. Laptele pasteurizat şi carnea, ca şi legumele fierte prea mult, care ajung să emită sub 2000 de angstromi, detectaţi precis cu alte mijloace, nu mai impresionează pendulul, care rămâne inert.

Lucrând la realizarea unor tabele de corespondenţă între gradul de vitalitate a alimentelor şi gradaţiile de pe riglă, Simoneton a trebuit să cerceteze amănunţit şi lucrările altor specialişti, astfel încât, citind cărţile lui Kervran, l-a cunoscut personal pe acesta şi i-a prezentat rezultatele cercetărilor lui, bazate pe cele ale lui Bovis. Kervran a fost foarte impresionat şi a scris o prefaţă la cartea lui Simoneton Radiaţiile alimentelor, în care scrie: „Cumpenele folosite de radiestezişti detectează nişte lungimi de undă de o natură şi de o provenienţă despre care noi nu ştim nimic, dar simplul fapt că le putem măsura are o imensă valoare practică".