Viaţa secretă a plantelor

Abrams s-a gândit că, dacă reuşea să pună la punct un emiţător de unde de genul unei staţii de emisie radiofonică, în stare să altereze caracterul undelor emise de organismul bolnav de friguri sau de sifilis, de exemplu, arunci ar fi fost în stare să le anihileze la fel de eficace şi fără să mai recurgă la chinină sau la mercur.

Deşi considera la început că o asemenea realizare depăşea net posibilităţile tehnicii timpului, Abrams se puse pe treabă cu aceeaşi îndârjire pe care o punea în tot ce făcea şi, cu ajutorul unui prieten pe nume Samuel O. Hoffmann, reuşi să fabrice aparatul conceput, căruia îi dădu numele de osciloclast, ceea ce înseamnă „spărgător de oscilaţii", adică de unde, de la verbul elin klazein, care înseamnă „a sparge". Hoffmann, colaboratorul lui Abrams la realizarea acestui aparat, era un inginer radiofonist considerat de multă lume ca genial, care îşi avusese zilele lui de glorie în anii primului război mondial, când elaborase o metodă unică de detectare, chiar de la distanţe foarte mari, a zeppelinelor germane care s-ar fi putut îndrepta spre coastele americane să le bombardeze, metodă preluată apoi pe tăcute de englezi, care au realizat pe baza ei radarul folosit astăzi practic în orice ţară de pe glob. Osciloclastul realizat de Abrams şi Hoffmann emitea unde specifice capabile să vindece maladiile care afectau organismul uman, fie alterând fie anulând radiaţiile emise de diferite boli. Din 1919, Abrams a început deci să predea studenţilor săi şi folosirea acestui aparat, pe care nu numai tinerii discipoli, ci şi el însuşi îl considera ca ţinând aproape de domeniul miracolului: nici el nu le putea explica exact cum stăteau lucrurile, important era însă că se obţineau vindecări certe, care puteau fi constatate până şi de cei mai sceptici dintre ei.

În 1922, Abrams se hotărî să publice în Physico-Clinical Journal date legate de împrejurările care-i permiseseră să stabilească o premieră de domeniul fantasticului: punerea diagnosticului prin telefon, pacientul aflându-se la kilometri întregi de cabinetul său, unicul material fiind o picătură de sânge prelevată de la bolnav de către un felcer aflat lângă el şi cu ajutorul căreia s-au putut măsura sarcinile vibratorii la aparatele din cabinet. Acest lucru îndreptăţi Asociaţia medicilor americani să dea frâu liber resentimentelor generale împotriva lui, astfel încât în organul de presă al acestui for ştiinţific apăru un articol insultător la adresa lui Abrams, fiind declarat şarlatan care înjoseşte nobila artă a medicinei în loc de a o sluji în mod onest, asemeni confraţilor săi. Scandalul trecu Oceanul Atlantic şi ajunse până în Anglia, prin intermediul lui British Medical Journal, care îl răspândi şi în alte ţări europene, astfel încât Europa cunoscu pentru prima oară numele lui Abrams legat de eticheta de impostor şi escroc. Degeaba se auziră şi voci care luau apărarea americanului, firma asta odată pusă era greu de schimbat, chiar dacă una din aceste voci era una de indiscutabilă autoritate, aparţinând lui însuşi sir James Barr, strălucit profesor universitar şi fost preşedinte al Asociaţiei britanice de medicină, care folosea cu excelente rezultate metodele lui Abrams în tratarea pacienţilor săi: „Dumneavoastră, domnilor - scria el persiflându-i pe redactorii de la British Medical Journal - nu prea aveţi obiceiul să citaţi foaia care apare în America sub numele de Journal of the American Medical Association, privind-o cu superioară reţinere, dar acum vă repeziţi să-i cântaţi în strună cu atâta furie încât faptul devine suspect şi ridicol. Ar fi fost de dorit ca alegerea domniilor voastre să cadă asupra unui subiect mai acătării decât defăimarea unui confrate, întrucât asemenea tirade jignitoare la adresa unui om care ar trebui să însemne pentru dumneavoastră o eminentă autoritate, în faţa căreia să vă plecaţi cu adâncă veneraţie, sunt de-a dreptul lamentabile. Ar fi fost onest din partea unei reviste ca cea în coloanele căreia publicaţi să cerceteze mai întâi adevărul, dacă nu-l ştie. După modesta mea opinie, doctorul Abrams este cel mai mare geniu al profesiunii noastre şi în nici un caz nu trebuie tratat astfel de nişte ignoranţi de teapa dumneavoastră."

Barr declara totodată că într-o zi „deştepţii de redactori ai revistelor medicale şi deştepţii de medici de peste tot vor fi nevoiţi să plece în jos nasurile lor obraznice şi să recunoască deschis că teoria vibraţiilor elaborată de Abrams înseamnă mai mult decât ar fi putut visa cineva vreodată, orice ar spune despre asta pletora de imbecili care nu vor sau nu sunt în stare să vadă mai departe de vârful nasului".

Cel mai de seamă merit al lui Abrams este acela de a fi descoperit că absolut tot ce este materie vie este şi radioactiv, astfel încât undele astfel emise pot fi captate în spaţiu, servindu-se de reflexele umane ca de detectori, şi de asemenea că în toate cazurile de boală zonele afectate pot fi detectate cu precizie în trupul bolnavului datorită sunetului mai înfundat pe care îl emit.

Abrams a murit în 1924 şi, în semn de omagiu inedit, ziarul Scientific American a publicat timp de optsprezece numere consecutiv atacuri extraordinar de vehemente la adresa lui, insinuând în special că răposatul fabricase blestemata aceea de „cutie" cu care se umpluse de bani vânzând-o unor medici fraieri care se luaseră după insanităţile lui şi care, la rândul lor, omorau pe capete pacienţii neinformaţi cu privire la şarlatania lui Abrams, care făcuse o avere uriaşă cu escrocheria lui. Nimeni nu s-a gândit să pomenească alt lucru, de data asta adevărat, anume că Abrams, care fusese milionar înainte de a pleca la Heidelberg, nu numai că nu văzuse nici un ban de pe urma invenţiei sale, dar îi scrisese deja de mai mulţi ani lui Upton Sinclair⁴¹, unul din puţinii apărători ai săi din presa americană, rugându-l să facă public faptul că el nu cerea nici un ban din partea nici unui institut medical care voia să folosească sau să perfecţioneze „cutia" lui şi că interzicea prin testament moştenitorilor săi să perceapă bani de pe urma acestei invenţii.

Acelaşi Scientific American mai uita să scrie despre faptul că Abrams nu încasase în toată viaţa lui nici măcar un dolar drept onorariu pentru consultaţii, pe care le acorda gratuit, iar salariul său de profesor universitar şi indemnizaţia considerabilă de rector al Universităţii Stanford mergeau întotdeauna în conturile societăţilor de binefacere, el trăind din moştenirea rămasă de la tatăl său.

Astfel încât tevatura stârnită în jurul acestei aşa-zise escrocherii a speriat de-a dreptul pe mulţi medici şi le-a tăiat cheful de a încerca osciloclastul lui Abrams, cu excepţia generaţiilor de medici formaţi de el sau a unei mici categorii de chiropracticieni cu ridicat spirit de independenţă, sau „medici fără medicamente", cum le plăcea lor să se autodenumească.

La vreo douăzeci şi cinci de ani după moartea lui Abrams, unul din medicii aceştia, care ca prin miracol mai găseau pacienţi să se dea pe mâna lor în ciuda curentului net defavorabil care domina opinia generală, unul din medicii aceştia, spuneam, a primit vizita unui oaspete la care nu s-ar fi aşteptat. Medicul în cauză îşi avea cabinetul în zona Golfului San Francisco, iar musafirul se numea Curtis P. Upton, inginer civil cu diplomă obţinută la Princeton şi fiu al unui fost asociat al lui Thomas Edison.

Inginerul Upton, pasionat până la ultima fibră a fiinţei lui de fizică, în special de mecanică şi de electricitate, auzise de aparatul răposatului Abrams şi, departe de a-l socoti şi el o escrocherie cum era considerat în continuare, se gândise dacă nu cumva l-ar fi putut folosi în scopuri foarte puţin legate de medicină, dar la fel de folositoare omului: combaterea paraziţilor în agricultură. Contactul cu medicul fără medicamente se datora prin urmare dorinţei sale de a şti cât mai multe despre misteriosul aparat al lui Abrams, aparat de care auzise de multe ori, pe care toată lumea îl înjura cu spume la gură, dar despre care nimeni nu era în stare să-i spună cum arată sau în ce mod funcţionează.

Aşa se face că, după familiarizarea cu osciloclastul lui Abrams şi cu reflexofonul inventat tot de acesta, în vara anului 1951 inginerul Upton şi un bun prieten al său, William J. Knuth, electronist de talent din Corpus Christi, statul Texas, străbăteau nesfârşitele câmpii plantate cu bumbac în zona Cortaro-Marana din apropierea oraşului Tucson din Arizona. În mijlocul unui lan de vreo douăsprezece mii de hectare, cei doi dădură jos din camion aparatura adusă cu ei şi în special o cutie ciudată, cu tot felul de butoane şi cu antenă telescopică pe deasupra, care ar fi putut fi un aparat de radio portativ, dar care nu era. Ambiţia celor doi depăşea ambiţiile lui Simoneton şi ale lui Mclnnes: voiau să ajungă să acţioneze asupra unui câmp de bumbac, dar nu direct, ci prin intermediul unor... fotografii.

Pe un „platou receptor" conectat la baza instrumentului lor de căpetenie cei doi aşezară o fotografie a câmpului în chestiune, luată din elicopter, iar alături de aceasta puseră un reactiv chimic cunoscut pentru efectele sale distrugătoare asupra gărgăriţei bumbacului. Butoanele aparatului erau fixate în poziţii anume, precis calculate pe baza datelor stabilite cu mare grijă. Scopul acestui demers era acela de a scăpa bumbacul de gărgăriţele care făceau aici adevărate ravagii, însă fără a recurge la stropirea plantaţiei cu insecticidele cunoscute, împotriva cărora se auzeau deja ridicându-se voci. Baza teoretică a sistemului pe care voiau să-l aplice cei doi ingineri era mai trăsnită decât absolut tot ce se enunţase vreodată pe pământ în materie de plante şi de agricultură. Ideea fundamentală era aceea că ar fi existând o identitate între compoziţia moleculara şi atomică a reactivului şi o entitate încă neclară, care însă va face ca reactivul să emită într-o frecvenţă identică cu cea a obiectelor reprezentate în fotografie. Aceleaşi lucruri le afirmase Bovis cu vreo două decenii mai înainte, numai că inginerii noştri nu auziseră de ele. Afectând fotografia cu ajutorul unui reactiv cunoscut pentru puterea lui distrugătoare asupra gărgăriţelor, cei doi americani voiau să imunizeze bumbacul de pe plantaţie împotriva ravagiilor făcute de insecte. Cantitatea de reactiv chimic era atât de mică în raport cu suprafaţa fotografiei încât cei doi îşi spuneau că acesta va funcţiona într-un mod înrudit cu homeopatia cunoscută de mult dar ajunsă la modă în acei ani.

Homeopatia este o formă de tratament inventată de Christian Samuel Hahnemann⁴², născut în oraşul Meissen din Saxonia, în 1755. Medic capabil şi chimist eminent, recunoscut ca atare în lumea ştiinţifică a timpului, lingvist, traducător de lucrări de medicină şi autor al unui repertoar farmaceutic complet, Hahnemann a intrat în conflict cu autorităţile medico-farmaceutice ale Saxoniei din cauza afirmaţiei sale că, prin administrarea de mici doze din agentul răspunzător de îmbolnăvirea pacientului, se poate obţine vindecarea acestuia. Hahnemann descoperise acest principiu printr-o pură întâmplare: contesa de Chinchon, soţia viceregelui spaniol al îndepărtatului Peru, fiind atinsă de friguri, fusese vindecată de un vraci peruan cu o infuzie din scoarţa unui arbore din flora specifică acelei zone, scoarţă cunoscută pentru puterea ei de a ucide, dând celui intoxicat exact simptomele malariei.

Numai că vraciul i-o administrase contesei sub forma unei infuzii extrem de slabe, apelând în tot timpul tratamentului şi la ajutorul zeităţilor precolumbiene, cărora le-a atribuit ulterior întregul merit. Cazul făcuse mare vâlvă şi de atunci călugării spanioli au început să desfacă această marfă, cunoscută sub numele de „scoarţă de Chinchona", contra echivalentului greutăţii ei în aur pentru cei bogaţi, gratis pentru săraci.

Auzind de întâmplarea aceasta, Hahnemann îşi spuse că nu atât zeii invocaţi de vraci o făcuseră bine pe ilustra pacientă, ci mai curând scoarţa arborelui cu pricina, iar asta îl făcu să se gândească dacă nu cumva aici s-ar putea ascunde un principiu valabil şi pentru alte boli. Astfel încât începu să studieze sistematic tot felul de plante, ierburi, scoarţa diferiţilor copaci, ba chiar şi alte substanţe, cum ar fi de exemplu veninul de şarpe, toate de natură să provoace simptomele unor boli cunoscute. Administrând pacienţilor săi doze infinitezimale din aceste adevărate otrăvuri, el reuşi în scurt timp mai multe vindecări de-a dreptul miraculoase. Cu ajutorul belladonei, de exemplu, se putea vindeca scarlatina, iar mai apoi îşi dădu seama că tot belladona constituia remediul ideal şi pentru alte boli. Dediţelul vindeca admirabil rujeola şi gripa. Numai că marea descoperire abia avea să urmeze: aplicând remediul în chestiune într-o doză mult mai mică, diluată in proporţie de unu la un milion, tratamentul devenea mult mai puternic iar eficacitatea de-a dreptul incredibilă. Mai târziu, Rudolf Hauschka avea să explice acest fenomen avansând următoarea ipoteză: admiţând că materia este o condensare sau o cristalizare a forţelor cosmice, acestea, prin însăşi natura lucrurilor, acţionează cu mult mai mare putere dacă sunt eliberate de învelişul lor material şi stânjenitor, asemeni duhurilor atotputernice din O mie şi una de nopţi, care nu se pot manifesta dacă sunt ferecate în vase pecetluite, dar care capătă puteri inimaginabile când scapă de acolo.

Hauschka era de părere că o parte din secretul lui Hahnemann consta chiar în ritmul atent păstrat în care îşi scutura diluţiile, ritm apropiat de cel al bătăilor inimii, care era de natură să-şi exercite şi el influenţa asupra fiinţei umane, căreia îi elibera sufletul din strânsoarea trupului.

Numai că un medic ca Hahnemann, care nu folosea niciodată nici lanţeta şi nici ventuzele, nu prescria lipitori şi nici clisme ca toţi respectabilii săi confraţi, se înţelege de la sine că nu putea să nu-şi ridice în cap toată suflarea medicală din jurul lui. Dacă ar fi omorât cu zemurile lui chioare câţiva pacienţi, toate ar fi fost în regulă, numai că el îi vindeca unul după altul şi aşa ceva nu se putea ierta. Confraţii îl pârâră deci autorităţilor ca şarlatan şi necunoscător al ştiinţei medicale, drept care stăpânirea deschise la iuţeală o anchetă împotriva lui. Greu de tot a cântărit şi duşmănia de moarte a farmaciştilor, cărora generalizarea metodelor lui Hahnemann le-ar fi luat pur şi simplu pâinea de la gură. Colac peste pupăză, doctorul Hufeland, medicul personal al lui Goethe, se apucă să publice câteva consideraţii elogioase la adresa acestei metode noi care, pe cât se părea, era mult mai sigură şi mai eficace. Asta a pus capac la toate, aşa că nefericitul Hahnemann se văzu dat în judecată de corporaţia farmaciştilor (o asociaţie foarte asemănătoare celor de astăzi, care în fiecare an propun medicilor sute şi sute de noi preparate sub formă de pastile, injecţii, picături sau frecţii care mai de care mai miraculoase) astfel încât, dus în faţa judecătorilor, nefericitul fu condamnat la interdicţia de a-şi mai exercita profesiunea şi, cum farmaciştii considerau că asta nu era de ajuns, fiindcă el îşi putea trata foarte bine pacienţii pe furiş, tribunalul pronunţă şi sentinţa cerută de reclamanţi: exilul pe viaţă.

Să ne întoarcem însă la Upton şi Knuth şi la fotografia cu care voiau să facă gărgăriţele să-şi ia tălpăşiţa din lanurile de bumbac. Să spunem drept de la bun început: în tot ţinutul din jurul oraşului Tucson nu exista nici un om în stare să parieze măcar pe un cent contra zece mii de dolari că aiureala asta ar fi fost bună la ceva. Numai că cei doi ingineri îşi vedeau înainte de treburile lor, obţinând şi fotografii ale unui teren întins de circa o mie şase sute de hectare, proprietatea lui Cortaro Management Company, una din cele mai importante producătoare de bumbac din Arizona şi din Statele Unite. Directorii acestui adevărat colos acceptaseră un pariu de un milion cu cei doi ţicniţi, făcându-şi socoteala simplă că, dacă aparatul atât de puţin complicat al acestora ar fi fost în stare să-i scape de insectele care le aduceau anual pagube de mai bine de un milion de dolari, atunci puteau pierde cu dragă inimă milionul pariat, fiindcă tot făceau o economie considerabilă, de treizeci de mii de dolari cât costau insecticidele şi operaţiunile de pulverizare.

Prin toamnă, revista Weekend Reporter din Tucson publica un titlu cu litere de-o şchioapă pe prima pagină: „Pariu de un milion de dolari: plantatorii sunt buni de plată!" Urmau amănuntele pe două pagini, cu date despre aparatul electronic antiparazit de tip Buck Rogers care îngăduise firmei Cortaro Management să-şi sporească randamentul de bumbac la hectar cu aproape 25 la sută faţă de media recoltelor obţinute în Arizona. Preşedintele lui Cortaro Management Company, W.S. Nichols, declara oficial că bumbacul astfel protejat de metoda lui Upton şi Knuth dăduse şi un plus de 25 la sută la sămânţă: „Aici s-ar putea să fie vorba de rolul polenizator al albinelor, care anul acesta nu au mai fost alungate sau ucise de insecticidele pe care până acum le adminstram plantaţiilor noastre." Nichols sublinia încă un lucru, anume că oamenii angajaţi la diferite lucrări aduseseră la cunoştinţă dispariţia aproape totală a şerpilor pe toate parcelele supuse acestui tratament nemaiauzit.

Pe coasta de est a Statelor Unite, unul din foştii colegi de la Princeton ai lui Upton, anume Howard Armstrong, care se specializase în chimie industrială şi avea deja la activ numeroase invenţii, se hotărî să încerce în Pennsylvania metoda experimentată cu atâta succes şi cu atâta profit de prietenul său în Arizona. Fotografie şi el din avion un lan întins de porumb atacat de un parazit de origine japoneză, tăie un colţ cu foarfecă şi aşeză restul fotografiei pe platoul receptor al aparatului bioradiant al lui Upton, la un loc cu o cantitate redusă de rotenon, substanţă extrasă dintr-o plantă asiatică lemnoasă, căţărătoare şi cu miros plăcut, pe care japonezii o numesc roten, substanţa respectivă fiind recunoscută pentru efectele ei ucigătoare asupra insectelor care atacaseră lanul în discuţie.

După câteva tratamente repetate de durată redusă, între cinci şi zece minute, cu butoanele aparatului fixate la frecvenţele specifice, un recensământ meticulos al paraziţilor arătă că 80-90 la sută din ei erau morţi sau pur şi simplu dispăruseră de pe parcelele astfel tratate, în timp ce pe terenurile situate în porţiunea reprezentată de colţul tăiat cu foarfecă, aceiaşi paraziţi nu dădeau semne că i-ar fi deranjat ceva.

La această experienţă a asistat şi B.A. Rockwell, directorul compartimentului de cercetări de la Pennsylvania Farm Bureau Cooperative Association din Harrisburg, care după aceea a scris :„Să distrugi paraziţii de la o distanţă de treizeci şi cinci de kilometri fără nici un pericol pentru oameni, plante sau animale, asta este, cred eu, ceva încă neegalat şi de neexplicat de către ceea ce numim noi controlul ştiinţific al insectelor dăunătoare pentru agricultură. Pentru un om ca mine, cu nouăsprezece ani de experienţă în domeniul cercetării, chestia asta pare ireală, imposibilă, fantastică şi dementă. Şi totuşi, un control riguros efectuat de mine şi de colaboratori ai mei a demonstrat într-un mod indiscutabil că proporţia insectelor moarte era de zece la unu pe tarlalele tratate."

Aceste succese nesperate îi determinară pe Upton, Knuth şi Armstrong să-şi unească talentele şi iscusinţa întemeind o societate care unea şi iniţialele numelor lor, anume U.K.A.C.O. Inc. Scopul acestei societăţi fireşte că nu era altul decât acela de a-i scăpa pe fermieri de musafirii nepoftiţi cu ajutorul acestei metode noi, pe cât de simplă şi de ieftină pe atât de inexplicabilă şi pentru ei înşişi; în ciuda caracterului ei misterios, metoda nu întâmpină rezistenţă, ba chiar fu sprijinită de generalul Henry M. Gross, unul din oamenii cei mai cu greutate din Harrisburg, şeful Comitetului director al Serviciului de stat pentru selecţie din Pennsylvania.

Pe coasta de vest, Upton şi Knuth semnară un acord cu patruzeci şi patru de fermieri cărora să le apere plantaţiile de anghinare împotriva aiuritei, viermele alb al gramineelor (finea granella), care îi adusese în pragul disperării, distrugându-le recoltele din ce în ce mai rău, de la an la an. „În caz de neobţinere a rezultatelor, beneficiarii nu vor onora contractele", era prevederea expresă. Numai că toţi fermierii plătiră dinainte câte doi dolari şi jumătate de hectar, întrucât întreprinzătorii specialişti rămăseseră între timp lefteri şi nu aveau un sfanţ cu care să înceapă lucrările. E drept că suma aceasta era un nimic faţă de onorariile cerute de societăţile specializate în pulverizarea insecticidelor din avion. Acelaşi B.A. Rockwell notează: "Această participare a fermierilor la cheltuieli mi se pare dovada cea mai limpede a valorii procedeului U.K.A.C.O. din toate câte am observat eu, fiindcă e lucru ştiut că fermierul american e om foarte chibzuit şi nu scoate niciodată vreun ban decât dacă e ferm convins că va avea un câştig real de pe urma lui. Iar aici nu a fost vorba de un caz izolat, ci de mai bine de patruzeci de inşi."

Rockwell, care era încredinţat că se năştea astfel o orientare cu totul nouă în materie de luptă împotriva insectelor, se înţelese cu mai mulţi fermieri să întreprindă împreună o lungă serie de experienţe sub controlul lui.

Aşa stăteau lucrurile când metoda U.K.A.C.O. pentru protejarea culturilor fără folosirea de insecticide ajunse la urechile celor din staţiunea de cercetare din Beltsville, statul Maryland, staţiune ce ţinea direct de Ministerul american al agriculturii. Fireşte că o asemenea ispravă le stârni tuturor curiozitatea în gradul cel mai înalt, astfel încât unul din specialiştii de aici, doctorul Truman Hienton, se deplasă personal la Harrisburg pentru a sta de vorbă cu generalul Henry M. Gross, ca să afle mai multe despre drăcia asta despre care oameni serioşi spuneau că există, dar care era ceva de necrezut. Hienton şi doi colegi ai săi, amândoi doctori în ştiinţe şi specialişti de clasă, ajunseră la Harrisburg, unde le fu dat să audă că principiul pe baza căruia funcţiona maşinăria celor trei asociaţi era ceva cam neclar, care părea totuşi oarecum rudă cu undele radio, deşi de fapt nici asta nu era decât o presupunere. Şi într-adevăr se pare că lucrurile cam aşa stăteau, fiindcă atunci când l-au întrebat pe Howard Armstrong, unul din membrii grupului, pe ce lungimi de undă emitea aparatul lor, acesta a ridicat din umeri şi a răspuns cu toată sinceritatea că habar n-avea.

Se pare totuşi că nu lungimile de undă erau importante, ci rezultatele concrete, fiindcă în vara lui 1951, trecând ca în fiecare vară pe la vechii şi credincioşii lor clienţi, fermierii, trimişi marilor firme specializate în tratarea cu insecticide a terenurilor se văzură daţi afară pe poartă, dovadă că eficacitatea sistemului U.K.A.C.O. şi preţurile derizorii erau argumente serioase de tot. Peste puţin timp, mai toţi agricultorii din zonă manevrau ei înşişi, cu rezultate cât se poate de bune, aparatele pe care li le lăsase Armstrong la plecare, când cei trei electronişti se plictisiseră şi voiseră să mai schimbe aerul. Şi nu e greu de înţeles că imensul angrenaj format din magnaţii chimiei americane s-a unit, supăraşi de concurenţa neloială pe care o reprezentau cei trei pigmei, cu fotografiile şi cu cutiile lor nenorocite. Maşinăria perfect pusă la punct s-a declanşat şi a început să funcţioneze impecabil, ziarele au început să publice tot mai des articole denigratoare, după sistemul cu care industria englezească de produse chimice îl anihilase deja pe sir Albert Howard. Cel mai dur din toate atacurile a fost lansat de Agricultural Chemicals, revista care devenise purtătoarea de cuvânt a concernelor producătoare de fertilizante chimice, de ierbicide şi de insecticide, care în ianuarie 1952 califica sistemul U.K.A.C.O. drept fraudulos.

Rockwell, care devenise adept trup şi suflet al noului sistem, nu a încercat niciodată să nege existenţa unor nereuşite, pe care le explica prin existenţa unor factori de natură electrică - ţevile de irigaţie verticale, cablurile de înaltă şi chiar de joasă tensiune, transformatoare etanşeizate defectuos, garduri electrificate, aparate radar - sau prin natura solului.

Lucrurile însă începură să se complice. În 1952 porumbul fu tratat cu această metodă, în timpul perioadei de creştere, pe 568 de hectare aparţinând unui număr de 61 de fermieri, terenurile fiind împărţite în 81 de parcele, în cinci comitate. 78.360 de fire de porumb fură examinate periodic, bucată cu bucată, de reprezentanţii unei noi grupări, Fundaţia homeotronică, şi de numeroşi funcţionari ai Biroului pentru agricultură al statului Pennsylvania, la care se adăuga şi un reprezentant al biroului similar al statului Ohio.