Viaţa secretă a plantelor



Yüklə 1,55 Mb.
səhifə34/36
tarix25.10.2017
ölçüsü1,55 Mb.
#12924
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   36

Harvalik a emis ipoteza că s-ar putea ca aura măsurată de Boer să nu fie decât aceeaşi pe care oamenii înzestraţi cu calităţi de medium o detectează în jurul diverselor persoane. De aceste fapte se ocupaseră amănunţit doi cercetări britanici, dr. Walter Kilner şi Oscar Bagnall, care fuseseră intrigaţi în special de faptul că aura aceasta pare să se depărteze uneori mult de corpul care o emite. Harvalik susţine: „Noi nu ştim cu precizie în ce constă această aură mai vastă, dar ce e sigur este că ea nu poate fi analizată într-un laborator de fizică, cel puţin nu în momentul de faţă".

Încă e greu de spus dacă există o identitate între câmpurile măsurate de Boer şi cele surprinse de Frances Farrelly, care a reuşit să le capteze pe peliculă fotografică, unde s-au putut observa „nodurile" de energie. S-ar părea că atunci când substanţa materială care emite câmpul respectiv se scindează în mai multe bucăţi şi câmpul însoţeşte în continuare diferitele părţi care rămân în contact, chiar la distanţă. Acest fapt l-a făcut pe De La Warr să se întrebe dacă, prelevând un butaş dintr-o plantă şi îngropându-l în pământ, acesta va mai beneficia de radiaţiile emise de planta-mamă sau va avea de suferit din cauza absenţei acestora. A trecut imediat la experimentarea acestei chestiuni, constatând că, dacă planta-mamă rămâne în viaţă la locul ei, butaşul prelevat prinde rădăcini într-un timp dat, în vreme ce, dacă aceeaşi plantă este arsă complet, cu rădăcini cu tot, fenomenul se declanşează mult mai lent, iar noua plantă rezultată va fi mai plăpândă.

Experienţele lui De La Warr au ajuns şi la urechile lui J.I. Rodale, care s-a apucat să le repete spre verificare, ceea ce s-a soldat cu un succes deplin. El urmărea în special să vadă dacă există vreo legătură între planta-mamă şi butaşul plantat pentru ca acesta să se prindă bine şi să crească normal. Iar rezultatele au demonstrat că butaşul prosperă atunci când planta-mamă este în viaţă, indiferent de distanţa care îi separă. Iar dacă aşa stau lucrurile, conchide Rodale, atunci înseamnă că şi alte entităţi vii, inclusiv copiii noştri, beneficiază de radiaţiile protectoare emise de mamele lor, că tot radiaţiile pot sta la baza dragostei la prima vedere şi realmente există oameni care emit radiaţii benefice pentru plante.

Că din mâinile unui tămăduitor se degajă energie - fapt pomenit şi în textele creştine despre Iisus Christos - şi că această energie este de natură să favorizeze şi creşterea şi sănătatea plantelor, pare să fie demonstrat şi de cercetările întreprinse de dr. Bemard Grand, biochimist angrenat în programele de cercetări de la Allan Memorial Institute of Psychiatry al Universităţii McGill din Montreal, care a făcut o serie de experienţe pe seminţe aflate în timpul procesului de germinaţie. Aducând „controversele asupra tămăduitorilor" în laboratorul său, Grand a realizat câteva experienţe amănunţite cu ajutorul unui imigrant ungur, Oszkar Estebany, fost colonel în armata horthystă şi participant activ la revoluţia din Ungaria din 1956 împotriva ocupaţiei ruseşti a ţării sale. Estebany îşi dăduse seama de puterile sale miraculoase de tămăduitor chiar în timpul revoluţiei şi, reuşind după intrarea în Ungaria a tancurilor sovietice să se refugieze peste ocean, şi-a continuat aici activitatea, ajutându-l şi pe Grand la efectuarea experienţelor amintite.

Aceste experienţe, extrem de riguros controlate, au fost descrise în Journal of the Society for Psychical Research şi în International Journal of Parapsychology şi au stârnit adevărată consternare: atât germinarea seminţelor cât şi naşterea ţesuturilor clorofiliene ale plantei astfel născute pot cunoaşte o accelerare considerabilă faţă de plantele-martor prin simpla udare a lor cu apă dintr-o sticlă închisă ermetic, pe care însă Estebany o ţinuse în prealabil câtva timp în palme, transmiţându-i astfel din energia lui.

La începutul experienţelor lor, efectuate cu toată seriozitatea şi în prezenţa mai multor specialişti de înaltă ţinută, Grand se putuse convinge că era suficient ca Estebany să pună puţin mâna pe o cuşcă de sârmă în care se afla închis un şoricel rănit, fără să atingă absolut deloc şoricelul, pentru ca micul pacient să se vindece surprinzător de repede, mult mai repede decât s-ar fi vindecat dacă ar fi fost tratat cu medicamente sau dacă ar fi fost lăsat să se facă bine singur, în virtutea legilor naturii. Administrându-le unor cobai alimente din care fusese extrasă orice urmă de iod şi alcătuind din ei un lot experimental şi unul martor, Grand a constatat că aceeaşi atingere a cuştii de mâna lui Estebany era suficientă pentru a încetini considerabil apariţia guşii la cobaii din lotul experimental, în timp ce la cei din lotul-martor guşile creşteau vertiginos. Când cobaii din ambele loturi au început să fie hrăniţi cu alimente cu un conţinut normal de iod, aceeaşi simplă atingere a fost de natură să ducă la dispariţia mult mai rapidă a guşilor celor din lotul experimental.

Atunci i-a venit lui Grand ideea să vadă dacă puterile lui Estebany aveau darul de a influenţa şi germinaţia seminţelor şi creşterea plantelor. Simplul fapt că Estebany ţinea în mână recipientul cu apa cu care aveau să fie udate apoi seminţele iar mai pe urmă plantele răsărite din ele era de natură să ducă la o creştere mai rapidă şi la obţinerea unor exemplare mai viguroase.

Grand se întrebă atunci dacă asemenea rezultate puteau fi obţinute şi de alţi subiecţi în afară de Estebany şi, din numeroşii pacienţi ai clinicii unde îşi desfăşura activitatea, selecţiona o tânără de douăzeci şi şase de ani, atinsă de o depresiune nevrotică reacţională, şi un alt psihopat de treizeci şi şapte de ani, după care se hotărî să aleagă şi pe un alt treilea, care fu un bărbat în vârstă de cincizeci şi doi de ani care nu prezenta nici o afecţiune psihică.

Grand urmărea să afle dacă apa ţinută în mână de un om sănătos putea accelera creşterea unei plante în aceeaşi măsură cu cea ţinută de o nevropată sau de un psihopat. Puse aşadar apă cu o mică concentraţie salină în trei sticle mari, pe care le încredinţa celor trei subiecţi cu rugămintea de a le ţine în mână timp de o jumătate de oră, după care udă, separat, trei minuscule loturi de câteva zeci de seminţe de orz. Un al patrulea lot, la fel de mic, rămânea lotul-martor. Operaţiunea fu repetată de mai multe ori, timp de câteva săptămâni, şi avu rezultate la care Grand nu se aşteptase. Firele udate cu apa provenită de la bărbatul sănătos se dezvoltaseră admirabil, depăşindu-le net pe cele udate cu apa ţinută de cei doi pacienţi şi chiar pe cele de pe micul lot martor, care fusese udat cu apă având aceeaşi concentraţie salină redusă, dar fără să fie ţinută în mână de nimeni. Apoi existau diferenţe şi între plantele udate cu apa ţinută de cei doi pacienţi: firele udate cu apa de la bolnavă erau mai dezvoltate decât cele udate cu apa provenind de la bărbatul de treizeci şi şapte de ani şi, contrar aşteptărilor lui Grand, acelaşi orz, udat cu apa ţinută de femeia bolnavă, era uşor superior celui de pe lotul martor.

Interveneau aici, probabil, factori pe care Grand abia acum şi-i explica. Atunci când înmânase psihopatului sticla, rugându-l s-o ţină câtva timp, acesta executase maşinal ceea ce i se spusese, fiind vizibil că nu avusese absolut nici o reacţie, nici o emoţie, nici o mirare. În schimb femeia, intrigată la început, ceruse explicaţii, după care, convinsă că e vorba de ceva serios, dovedise cel mai viu interes pentru operaţiunea respectivă şi îşi manifestase o bună dispoziţie netă. Grand chiar notase că bolnava luase sticla pe genunchi, legănând-o în felul în care o mamă şi-ar fi legănat copilul, de unde concluzia lui că factorul important pentru reuşita experienţei ţine nu atât de diagnosticul bolii cât de starea de spirit în care se află pacientul atâta timp cât ţine sticla în mână. Într-o dare de seamă amănunţită prezentată în faţa unei şedinţe a Societăţii americane pentru cercetări fizice, Grand a arătat că o atitudine negativă din partea subiectului, fie că era vorba de o stare de depresiune, de anxietate sau de ostilitate, fie că era la mijloc simpla indiferenţă, modifica în mod defavorabil soluţia din sticlă, astfel încât folosirea acesteia la udatul plantelor producea o inhibare a creşterii celulelor.

Grand şi-a dat seama că această experienţă putea avea implicaţii mult mai ample decât simpla udare a unor fire de orz. Dacă buna dispoziţie a unei persoane poate influenţa soluţia dintr-o sticlă pe care aceasta o ţine în mână, atunci se putea presupune şi că starea de spirit a unei gospodine sau a bucătarului unui restaurant în exerciţiul funcţiunii sale poate duce la modificarea calităţii mesei pregătite. Îşi aduse aminte că citise despre obiceiul respectat la multe popoare, de a nu îngădui femeilor aflate în perioada ciclului menstrual să pătrundă în încăperile unde se făcea brânza, întrucât domnea convingerea că prezenţa lor va strica iremediabil calitatea produsului. De asemenea, îşi mai aminti că femeile aflate în această stare erau sfătuite să nu pună legume la murat, să nu facă dulceaţă şi să nu încerce să bată albuşul de ou pentru prăjituri. Se spunea de asemenea că florile din glastra aflată într-o încăpere unde locuieşte o femeie au mult de suferit în zilele cu pricina. Explicaţia dată de regulă acestor fapte era aceea că prezenţa anumitor substanţe specifice sângelui menstrual era de natură să producă perturbaţii în activitatea culturilor bacteriene, dar Grand se gândi că era vorba mai curând de o stare de spirit negativă a femeii în cauză, care acţiona defavorabil asupra activităţilor enumerate. Iar asta însemna transformarea străvechiului precept biblic privitor la „femeile necurate" în adevăr ştiinţific verificat. De altminteri este ştiut că frământatul pâinii, operaţiune privită ca având un caracter sacru, la multe popoare nu era lăsat, pe vremuri, pe seama femeilor, ci era executat numai de bărbaţi, indiferent de starea fiziologică a nevestelor lor.

Fapt este însă că subiectul radiaţiilor şi al rolului jucat de gândirea umană asupra diferitelor domenii, ca şi eventuala ei interacţiune cu diferitele aparate radionice inventate de De La Warr, Hyeronymus, Drown, Abrams şi alţii, se situează deocamdată la limita dintre fizică şi metafizică, într-un fel de ţară a nimănui care separă aceste două domenii.

Hyeronymus a mărturisit autorilor acestei cărţi: „Oare forţa şi manipularea ei aparţin în mod fundamental domeniului fizicii? Ştim că există persoane cu puternice calităţi de medium, ca Frances Farrelly de exemplu, care pot obţine rezultate fără să recurgă absolut deloc la ajutorul vreunui aparat. Şi, cu toate acestea, există alţii care par a avea mult de câştigat de pe urma instrumentelor radionice, chiar dacă sunt foarte înzestraţi în direcţia parapsihologiei, cum stau lucrurile cu soţii De La Warr."'

Într-un articol, unic în felul său, publicat sub egida Academiei de parapsihologic şi de medicină şi intitulat Radionică, radiestezie şi fizică, profesorul William A. Tiller, coordonatorul Departamentului de ştiinţe materiale al Universităţii Stanford, care petrecuse un an în Anglia şi studiase fenomenele radionice în laboratoarele lui De La Warr, propune un model care poate explica funcţionarea procesului: „Ideea fundamentală în radionică este aceea că fiecare individ, fiecare organism sau fiecare bucată de materie emite şi absoarbe energie printr-un câmp de unde unice, dotat cu anumite caracteristici geometrice de frecvenţă specifice radiaţiilor. Este vorba de un câmp de forţe care se manifestă în jurul oricărei forme de materie, însufleţită sau neînsufleţită. Se poate stabili aici o comparaţie nu lipsită de interes cu atomul fizic care emite în permanenţă energie electromagnetică sub formă de unde, datorită mişcării sale oscilatorii bipolare şi vibraţiilor sale termice. Cu cât materialul în cauză este mai complex, cu atât schema sa de unde va fi şi ea mai complexă. Organismele vii, cum ar fi de exemplu omul, emit un spectru de unde de o extraordinară complexitate, din care anumite părţi se află în legătură cu diferite organe şi sisteme ale corpului."

Tiller susţine că dacă cele câteva sute de mii sau milioane de celule care iau zilnic naştere în corpul nostru ar ajunge să se formeze într-un câmp polarizat prin procedee radionice, atunci este neîndoielnic că ele ar creşte într-o configuraţie mai sănătoasă, care ar fi de natură să slăbească puterile unui eventual câmp de o structură anormală sau dăunătoare sănătăţii. Un tratament continuu şi bine condus ajunge să influenţeze structura organelor corpului omenesc şi astfel condiţiile de instalare a bolii sunt eliminate.

Un alt cercetător, dr. Andrija Puharich, expert de primă mână în materie de toxicologie şi de telepatie, acceptă şi el ideea că gândul omenesc are anumite puteri speciale. Cu câţiva ani în urmă, Puharich a demonstrat limpede puterea de manifestare a forţelor oculte sau mentale, într-un mod care a şocat şi a îngrijorat lumea fizicienilor, a psihologilor şi a oamenilor de ştiinţă în general. Să menţionăm ca Puharich este autorul a două cărţi de excepţie, Ciuperca blestemată, lucrare ce tratează amănunţit despre efectele unor plante halucinogene, cum ar fi o specie de cactus cunoscută sub numele de peyotl, iar asta cu mult înainte ca drogurile de tip marijuana sau LSD să devină o ameninţare gravă la adresa sănătăţii unor generaţii întregi, şi Dincolo de telepatie, apărută cu zece ani mai înainte ca cineva să se fi gândit la posibilitatea ca acest fenomen să fie totuşi ceva serios şi vrednic de luat în seamă. Comunitatea oamenilor de ştiinţă rămăsese la opinia cvasiunanimă că aici era vorba de mofturi şi de insanităţi debitate de escroci, dar Puharich a întreprins în această direcţie o serie de studii care obligă pe orice om de bună credinţă să privească lucrurile dintr-un cu totul alt punct de vedere. El a descoperit un medium cu adevărat remarcabil în persoana unui tânăr israelian pe nume Uri Geller, ale cărui însuşiri au zguduit sute de persoane care au asistat la experienţele respective şi au dat fiori de teamă celor mai mulţi din oamenii de ştiinţă receptivi la ce este nou.

Ziarista Connie Best a scris despre Geller un articol intitulat Omul care spulberă ştiinţa, în care citează şi cuvintele rostite într-un cerc restrâns de Puharich: „Noi încercăm să punem la punct un model pentru a explica în mod concludent felul în care se poate realiza separarea atomilor. Există teorii microfizice de anihilaţie şi aşa mai departe, dar în toată lumea nu există nici o teorie, oricât de nefondată, capabilă să explice acest fapt la scară macroscopică. Cum aţi putea separa toţi aceşti atomi, sau să-i comprimaţi în aşa fel încât ei să devină invizibili şi nedetectabili tocmai datorită micimii lor, să-i pitiţi în cine ştie ce ungher în care nici cea mai sofisticată aparatură să nu mai poată da de ei, şi apoi să-i recuperaţi şi să-i asamblaţi din nou?"

Geller poate nu numai să influenţeze într-un mod de-a dreptul miraculos ceea ce numim noi lumea neînsufleţită, ci şi entităţi ţinând de cea animată. În prezenţa unor martori de indiscutabilă credibilitate, el a pus mâna pe un boboc de trandafir timp de nici cincisprezece secunde, iar atunci când şi-a luat-o de pe el, bobocul era trandafir ca toţi trandafirii, înflorit din plin. Connie Best comentează faptele astfel: „Fizica este o ştiinţă precisă, pe care n-o putem întoarce şi răsuci după vrerea noastră. Şi totuşi Uri Geller găseşte în zidurile groase şi temeinice ale acestei ştiinţe destule fisuri ca să se strecoare prin ele şi să facă un boboc de trandafir să înflorească în câteva secunde. El sfidează pur şi simplu fizica şi o sileşte să ţină seamă de puterile zise „paranormale" ale sufletului. Şi atunci ne dăm seama că fizica va trebui modificată, dar până la ce punct? Dacă cifrele pe care le dau cele mai fine aparate de măsură sunt influenţate de gândurile şi de dorinţele nemărturisite ale celor care lucrează cu ele în laborator, dacă simpla prezenţă a unui cercetător este suficientă ca să supere şi să enerveze particulele subatomice, atunci nu e logic să ne întrebăm ce se petrece cu noi şi ce ne aşteaptă?"

Aşa cum a declarat înainte de moarte genialul Nikola Tesla44, strălucitul savant şi inventator sârb stabilit în Statele Unite: „În ziua când fizica va începe să cerceteze lucruri care nu ţin, pare-se, de fizică, ea va progresa într-un singur deceniu de o mie de ori mai mult decât a progresat în sutele de ani de până acum."

Iar asta ne face să ne gândim dacă nu cumva ne şi aflăm în pragul acelui deceniu.


20. GOLFUL FINDHORN SAU GRĂDINA RAIULUI
Într-un colţ de lume neştiut de nimeni, în partea de miazănoapte a Scoţiei, s-a desfăşurat o experienţă absolut inedită în materie de comunicare a omului cu plantele. Pe un pământ nisipos şi sterp, aflat în bătaia vânturilor aspre, unde nu cresc decât ici şi colo câteva fire de iarbă pipernicită şi aspră, în marginea câmpiei care dă în golful Moray, unde ne amintim că cele trei vrăjitoare i-au făcut lui Macbeth întunecatele prorociri care au rămas celebre45, tocmai aici s-a hotărât să se stabilească un fost şef de escadrilă la trecerea lui în retragere din R.A.F.46, având interese şi în industria hotelieră.

Împreună cu soţia sa şi cu cei trei fii, el s-a instalat pe ţărmul micului golf Findhorn, într-un loc unde se aflase cândva un camping pentru rulote unde acum nu se mai găseau decât cutii de conserve ruginite, cioburi de sticlă, buruieni şi mărăcini. Omul nostru, un bărbat înalt şi cu faţa roşcată, se numea Peter Caddy. Când era în putere făcuse un marş de trei mii de kilometri în munţii Himalaia, străbătuse Caşmirul şi o bună parte din Tibet. Tot pe atunci aderase la o sectă care îşi propunea printre altele şi să aducă înapoi bunăstarea şi înflorirea care domniseră pe pământ în timpurile de aur ale omenirii. Aşa că, ieşind la pensie, Peter Caddy şi soţia lui, Eileen, împreună cu cei trei fii şi cu o prietenă a familiei, Dorothy MacLean, care era convinsă ca cei doi soţi au incontestabile calităţi de medium, au lăsat la o parte viaţa confortabilă şi tihnită de pensionar într-o căsuţă cu flori de la oraş şi s-au stabilit în acest atât de neospitalier colţ de lume, într-o zi deja înzăpezită a lui noiembrie 1962.

Un timp, toţi se siliră din răsputeri să se obişnuiască cu acest nou mod de viaţă, atât de diferit de tot ce ştiau ei, detaşându-se de orice idee de materialism pentru a începe ceea ce Caddy a numit o lungă perioadă de antrenament şi de pregătire sub toate aspectele, în decursul căreia aveau să renunţe la tot, până şi la voinţa proprie a fiecăruia, pentru a atinge idealul pe care ei îl considerau a fi „desăvârşita iubire de aproape şi adevărul cel mai curat". Ca s-o spunem drept, nici Caddy şi nici ceilalţi nu şi-ar fi închipuit vreodată că într-o bună zi aveau să aterizeze tocmai în locul acesta atât de vitreg, plin de gunoaie şi de fragmente de rulote abandonate, cunoscut sub numele de Findhorn Caravan Park. Ani de zile îşi duseseră viaţa în linişte şi fără griji în locuinţa lor confortabilă şi îmbelşugată, dar se simţiseră mânaţi de cine ştie ce imbold tainic să părăsească tot şi, învingându-şi sila, să vină să se stabilească pe aceste locuri unde cumpăraseră două mii de metri pătraţi într-un punct mai jos, situat nu departe de locul unde se afla cimitirul de rulote. De grădinărit nici nu putea fi vorba, pământul era numai nisip şi piatră, iar vântul care bătea neîndurător i-ar fi înăbuşit fără îndoială sub straturi groase de nisip dacă în apropiere nu s-ar fi aflat o lizieră de brazi piperniciţi şi ceva tufişuri care să-i mai apere cât de cât de aceste vitregii. Iar faptul că iarna bătea la uşă făcea ca perspectivele lor imediate să fie de-a dreptul lugubre. Pentru început aveau să stea în rulota proprie şi, după pilda călugărilor din vechime care cu mâinile lor îşi zideau mănăstirile, ridicând lăcaşul de dragoste frăţească şi de lumină cu fiecare piatră adăugată, se apucară şi ei, deocamdată doar să-şi facă rulota mai lungă şi să vopsească tot modestul mobilier din ea, urmând ca mai târziu să se pună cu adevărat pe treabă. Frecatul şi curăţatul, la un loc cu munca migăloasă pe care o presupunea vopsitul, toate împlinite din suflet şi cu încredinţarea că fac un lucru bun, erau primul pas în direcţia întemeierii noului lor univers de raze ale mântuirii. Şi, ca să dea viaţă acestei oaze de lumină ocrotitoare, hotărâră ca de îndată ce aspra iarnă scoţiană avea să ia sfârşit, să se apuce de muncă din răsputeri şi să încropească şi o grădină, care avea să însemne în acelaşi timp şi o sursă de hrană proaspătă şi sănătoasă.

Toată iarna, de-a lungul zilelor scurte şi al nopţilor care nu se mai sfârşeau, Caddy a studiat din scoarţă în scoarţă o sumedenie de cărţi despre grădinărit, pline de sfaturi, care însă se băteau cap în cap. Îndrumările din paginile lor se adresau în principal grădinarilor din alte zone ale insulei, cu climă temperată, astfel încât nu se potriveau mai deloc cu condiţiile de aici, iar asta pe Caddy îl dezamăgea şi îl supăra atât de rău încât, dacă n-ar fi fost un om plin de râvnă religioasă, ar fi izbucnit într-un torent de înjurături la adresa autorilor, ca unul care îşi petrecuse mai toată viaţa în armată. Mai ales că în viaţa lui nu semănase şi el măcar un morcov şi acum se simţea cam cum trebuie să se fi simţit Noe, când a trebuit să facă o arcă fără să aibă la îndemână o apă pe care să-i facă proba. Dar Caddy fusese militar, făcuse războiul şi nu era el omul care să dea înapoi numai pentru atâta lucru. Trebuia prin urmare ca şi el şi soţia lui să se ţină cu atenţie de sfaturile cărţilor, altminteri erau siliţi să plece, să trăiască din pensie şi din afaceri şi atunci s-a zis cu mântuirea lor. Îşi amintea mereu cuvintele maestrului care îl convertise la credinţa sectei sale: „Să-ţi placă locul unde trăieşti, oamenii printre care stai şi lucrul pe care-l ai de făcut".

Pentru a putea primi învăţăturile tainice de care depindea întru totul comunitatea religioasă din care făceau şi ei parte, Crucea Trandafirului47, Eileen Caddy se trezea cu regularitate la miezul nopţii şi, înfăşurându-se într-o manta groasă ca să nu îngheţe de frig, medita ore întregi concentrându-se la puterea divină.

Citise undeva că fiecare făptură a Domnului primeşte, într-un anumit moment al vieţii sale, un nume spiritual, altul decât numele primit la botez, şi că abia atunci începe adevărata lui viaţă spirituală. În anul 1953 avusese o revelaţie stranie, în decursul căreia simţise un nume care i se întipărea pe frunte şi pe care îl putuse descifra: Elixir. Adoptase cu religiozitate numele acesta şi de atunci se simţea în permanenţă inspirată de puterea divină.

Tot atunci, Eileen-Elixir mai avusese o revelaţie ciudată: şapte căsuţe de lemn grupate apropiat în mijlocul unei grădini pline de verdeaţă, neînchipuit de curată şi de bine îngrijită. Şi aceeaşi viziune a avut-o, parcă şi mai limpede, şi după aşezarea la Findhorn Caravan Park, într-una din nopţile de profundă meditaţie religioasă, interpretând asta ca un semn că alegerea acestui loc fusese inspirată de voinţa divină. Cum să facă din paragina aceea nenorocită o grădină ca în viziunile ei, asta era mai greu şi nimeni din micul grup nu putea spune ce aveau de făcut ca să reuşească.

Proiectul lor de a se apuca de grădinărit aici părea de domeniul fantasticului şi orice om cu judecată ar fi zis că aşa ceva depăşea slabele puteri omeneşti. Solul era constituit dintr-un nisip marin mărunt, fin ca praful şi din pietriş, în care nu creşteau decât câteva buruieni din cale afară de dârze, care însă nu arătau nici ele semne de prea mare prosperitate. În special domina pirul, a cărui prezenţă nu putea fi deloc de bun augur.

Caddy însă era voinic şi într-o condiţie fizică excelentă. La primele semne ale primăverii, dornic să-şi dezmorţească încheieturile după atâta inactivitate cu care nu fusese niciodată obişnuit, se apucă de muncă şi sapă un şanţ larg de un metru, lung de trei metri şi adânc de vreo şaptezeci de centimetri, pe fundul căruia aşternu toate buruienile din preajmă, dezgropate cu rădăcini cu tot şi mărunţite bine cu lopata.

Ideea lui era ca pirul să nu mai poată răsări şi, putrezind, să constituie o sursă de hrană pentru viitoarea grădină de trei metri pătraţi. Toţi membrii familiei munciră din greu, îndepărtând tot ce era piatră şi lăsând numai nisipul, pe care îl aşezară la loc umplând şanţul, apoi udară din belşug peticuţul acesta de pământ, care iată că era gata de a fi semănat.


Yüklə 1,55 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin