Viaţa secretă a plantelor

Cartea Lanţul vieţii, publicată de el, înfăţişa lucrurile în aşa fel încât stârni interesul pentru „radionică" în rândurile mai multor medici întreprinzători, care se arătară dornici să cunoască mai multe despre această nouă tehnică, pe care ar fi vrut s-o experimenteze. Câţiva dintre ei se grupară, vrând să vadă exact ce se putea face, şi ajunseră imediat la concluzia că aveau nevoie de un inginer în stare să-i secondeze în fabricarea ciudatelor materiale necesare pentru aplicarea unor tehnici medicale cu totul noi. Inginerul acesta, un adevărat „Hyeronymus englez", fu aflat după multe căutări în persoana lui George De La Warr, inginer civil şi om foarte dotat în materie de parapsihologie.

La aproximativ un an de la dispariţia din discuţii a sistemului U.K.A.C.O., despre care de altminteri nu auziseră niciodată, De La Warr şi soţia lui, Marjorie, specializată în osteopatie, realizară mai multe instrumente îmbrăcate în huse protectoare din piele neagră, care din această cauză fură numite de colaboratori şi cunoscuţi „cutiile negre" şi în cursul experimentării cărora îşi dădură seama că se putea modifica creşterea unei plante bolnave sau subalimentate dirijând spre ea o energie radiantă care să străbată un sistem de lentile, ceea ce confirma tezele lui Hyeronymus privitoare la refractabilitatea energiei, despre care nici De La Warr, nici soţia lui şi nici colaboratorii lor nu auziseră vreodată.

Ca şi cei trei asociaţi din grupul U.K.A.C.O., soţii De La Warr obţinură rezultate încurajatoare nu numai prin simpla iradiere directă a plantelor, ci şi supunându-le unui val de radiaţii care ajungeau la acestea printr-o frunză sau prin intermediul unei fotografii a lor. Numai că, deşi rezultatele erau vizibile, natura acestor fapte rămânea încă o enigmă. Tot ce puteau spune era: „încă nu e cu putinţă în momentul de faţă să spunem dacă meritele îi revin aparatului, emulsiei fotografice sau amândurora". După opinia lui De La Warr, emulsia pe negativ primea radiaţiile luminoase emise de plantă, dar şi alte radiaţii a căror natură precisă încă rămânea necunoscută. Se părea de asemensa că ar exista dovezi în privinţa existenţei unei relaţii între plantă şi o frunză a ei, ruptă şi dusă în altă parte, sau chiar între plantă şi lichidul extras din frunza respectivă, ca în cazul pacientului şi al picăturii de sânge analizate de Ruth Drown. Iată ce scrie despre aceste lucruri George De La Warr: „Se pare că orice moleculă de materie este capabilă să producă un foarte mic voltaj electric care îi este caracteristic şi care „transmite" aproape ca un minuscul emiţător-receptor radio. Un grup de molecule este prin urmare capabil să transmită o schemă generică. Asta înseamnă că un semnal emis de o plantă sau de o fiinţă omenească este strict individual şi că fiecare plantă sau persoană va înregistra o emisiune după propria ei schemă generică. Tocmai acesta este momentul în care intervine rolul fotografiei, deoarece este de crezut că emulsia pe negativ păstrează schema generică a obiectului fotografiat şi ar putea fi indusă să iradieze la rândul ei în calitate de purtătoare. Astfel, introducând în circuit fotografia unei plante, este posibil ca planta să fie afectată de la distanţă."

Această teorie era departe de a fi fără fisuri, dar rezultatele indiscutabile obţinute prin aceste manevrări ale radiaţiilor erau cel puţin de natură să stârnească mirarea. Conştienţi de faptul că prezenţa unor organisme vii în sol constituie un factor primordial al bunăstării acestuia, soţii De La Warr se întrebau acum dacă nu puteau trata chiar solul prin intermediul microorganismelor ascunse în el, prin schemele energiilor radiante care echivalau, pare-se, cu elementele nutritive. Vrând să verifice mai îndeaproape cum stau lucrurile, hotărâtă să realizeze clişee ale pământului din grădina lor de legume, să trateze cu radiaţii clişeele şi să planteze pe urmă legume în porţiunile de grădină respective, ca să vadă ce iese de aici.

Prima încercare avu drept obiect nişte verze. Experimentatorii aleseră două parcele mici, situate la distanţă de vreo treizeci de metri una de alta pe terenul din jurul laboratorului lor şi se apucară să înlăture tot stratul nutritiv de la suprafaţă, pe care îl frământară bine, amestecându-l şi mărunţindu-l insistent, până la completa omogenizare, astfel încât compoziţia chimică să fie aceeaşi peste tot. Puseră apoi pământul la loc pe cele două parcele, obţinând o identitate perfectă a structurii solului, şi lăsară să treacă o săptămână, pentru ca pământul să se mai taseze puţin. În ziua de 27 martie 1954 semănară varză pe ambele parcele, cu seminţe din acelaşi plic, supunând însă în continuare cele două parcele unor tratamente diferite: varza de pe una din parcele era îngrijită după regulile obişnuite ale grădinăritului, însă fără nici un adaos de îngrăşăminte, în timp ce a doua parcelă beneficia de tratamente speciale, constând în expunerea la radiaţii a fotografiei ei în camera obscură din laborator. Timp de două săptămâni, între verzele răsărite pe cele două parcele nu s-au înregistrat diferenţe notabile, fapt care pe soţii De La Warr îi cam descuraja, facându-i să se gândească dacă nu cumva ideea lor era greşită. Apoi, pe neaşteptate, verzele de pe parcela specială se făcură dintr-o dată mai mari şi începură să crească într-un ritm accelerat care ţinu până la sfârşitul lui iunie, când fotografiile luate cu circa patru săptămâni înainte de ajungerea lor la maturitate demonstrau că verzele din parcela tratată crescuseră de trei ori mai repede decât celelalte, care arătau şi ele destul de frumos.

Încurajaţi de acest succes, George De La Warr şi soţia lui hotărâră să repete experienţa la o scară mai mare. Observând cu atenţie plantele din grădina lor, ajunseră la concluzia că într-un colţ al acesteia mazărea creştea atât de uniform încât era limpede că solul avea o omogenitate aproape perfectă. Scoaseră deci mazărea şi pregătiră tot terenul acesta pentru o nouă cultură, împărţindu-l în mici loturi egale, cincisprezece la număr, din care şase fură fotografiate de sus, cam de la înălţimea zborului unei păsări, şi tratate în laborator, pe fotografie, timp de o lună încheiată. Două loturi fură lăsate fără nici un tratament special, iar celelalte şapte, tot netratate, jucau rolul de zonă-tampon. La începutul lui august cei doi soţi răsădiră nouăzeci de fire de conopidă, o varietate timpurie, rezistenţă la frig, câte şase fire de fiecare lot. Loturile tratate până atunci, timp de o lună, fură din nou fotografiate, cu răsadurile pe ele, iar fotografiile fură supuse aceluiaşi tratament, în fiecare zi până la sfârşitul experienţei, adică pe la mijlocul lui ianuarie, când se consideră în general că zăpada şi gheaţa opresc temporar orice creştere a plantelor cultivate de cu toamnă. Dând zăpada la o parte şi scoţând toate conopidele, le cântăriră sub supravegherea doctorului E.W. Russell, expert la Departamentul agricol al Universităţii Oxford, care asistase la absolut toate fazele operaţiunii, de la bun început. Concluzia indubitabilă: greutatea medie a unei conopide tratate era mai mare cu 81 la sută decât a celor crescute pe celelalte loturi.

Nu mai încăpea acum nici o îndoială că se aflau pe drumul cel bun, astfel încât deciseră să trateze o grădină din Old Boars Hill, aflată tot în apropiere de Oxford, la trei kilometri de laboratorul lor. Împărţiră suprafaţa acesteia în patru pătrate şi semănară peste tot o varietate de fasole cu frunze late, fotografiind un singur pătrat şi supunându-i fotografia la aceleaşi tratamente cu radiaţii, de la începutul lui mai şi până la sfârşitul iui august 1955. Spre sfârşitul experienţei, plantele din zona tratată erau mai înalte decât celelalte cu aproximativ douăzeci şi cinci de centimetri şi gemeau de păstăi mari şi grele. Cântărirea producţiei arăta un spor de peste 80 la sută în favoarea sectorului tratat. Soţii De La Warr aproape că se obişnuiseră cu asemenea performanţe, astfel încât obţinerea unor rezultate similare cu nişte terenuri situate de data aceasta tocmai în Scoţia practic nu i-a mai impresionat ca primele verze din grădina din jurul laboratorului.

În anul următor, adică în 1956, cei doi soţi se axară pe cercetarea unei alte probleme pe care o considerau de o extremă importanţă: dacă o substanţă inertă, iradiată în prealabil şi amestecată în sol, putea să reflecteze modelele de energie nutritivă şi să acţioneze astfel asupra seminţelor în perioada de germinaţie şi asupra viitoarelor plante. Aleseră drept substanţă inertă vermiculita, un silicat micaceu care prezenta un dublu avantaj: era inert din punct de vedere chimic şi insolubil în apă. Tratară această substanţă vânturând-o într-un fascicul de raze emise de un aparat de tip radionic, folosit în general în terapeutică, după care o amestecară, în proporţie de doi la unu, cu boabe de secară, cu seminţe de pir şi cu seminţe ale altor plante, semănând aceste amestecuri în cutii diferite. Stabiliră ca martori alte cutii, identice, cu absolut acelaşi sol şi acelaşi amestec, numai ca vermiculita era în acestea netratată cu radiaţii. Rezultatele fură de-a dreptul spectaculoase: greutatea plantelor din primele cutii era cu 186 la sută mai mare decât cele corespunzătoare lor, crescute în cutiile-martor, iar conţinutul de proteine al celor dintâi era cu peste 270 la sută mai mare. Vrând să verifice aceste cifre incredibile, cei doi apelară la serviciile unei ferme experimentale, care obţinu aceleaşi rezultate, verificate ştiinţific.

Cum de aceste lucruri se auzi destul de repede, o firmă horticolă de renume intră în legătură cu soţii De La Warr, cerându-le să efectueze aceste experienţe şi pe terenurile ei şi punându-le celor doi la dispoziţie diferite seminţe pe care ei să le trateze cu aceeaşi vermiculită. Experimentul fu reluat, numai că aparatura de măsurat a firmei în cauză, extrem de precisă şi mânuită de specialişti de înaltă competenţă, nu mai dădu rezultatele fenomenale de până acum, deşi cifrele erau în orice caz vizibil mai mari. Fără să se descurajeze, cei doi trecură în revistă absolut toate diferenţele dintre cele două situaţii, căutând să stabilească motivele acestui semieşec, aşa că ajunseră la ipoteza că plantele răspunseseră nu radiaţiilor emise de aparatele lor, ci prezenţei umane implicate în acest proces, oricât ar fi părut de aberantă această supoziţie. Ca să fie totuşi cu inima împăcată, refăcură aceleaşi experienţe, efectuând însă ei înşişi absolut toate operaţiunile de îngrijire a culturii respective şi, spre surprinderea întregului personal al firmei, rezultatele apărură din nou, la fel de spectaculoase. Inutil însă, deoarece profesioniştii firmei, cu toate silinţele lor vrednice de laudă, nu reuşiră să le reediteze, astfel încât devenea evident rolul hotărâtor al factorului uman. Această concluzie îi determină pe soţii De La Warr să recurgă la un experiment absolut inedit. Apelară din nou la cutiile cu ajutorul cărora făcuseră primele experienţe cu vermiculită şi le umplură din nou pe toate cu un amestec identic cu cel de data trecută, minţindu-i pe oamenii care erau puşi să le ude şi să le îngrijească zilnic că unele din cutii aveau vermiculită tratată şi altele netratată şi chiar arătându-le cu precizie care erau cutiile respective, deşi în realitate vermiculită era netratată în toate cutiile. În cutii fuseseră semănate boabe de ovăz care nu aveau cum primi altă hrană decât aceea pe care le-o furniza solul, numai că în cutiile considerate de îngrijitori ca având vermiculită tratată plantele răsăriră mai repede şi crescură mai mari şi mai viguroase, depăşind net randamentul celor crezute de ei inerte. Faptul că persoana care se ocupă de o plantă e convinsă că aceasta va creşte mai repede părea să acţioneze extrem de eficace asupra creşterii plantei în chestiune. De aici, George De La Warr trase o concluzie de-a dreptul zguduitoare: sufletul omenesc putea afecta procesele formării celulelor!

Însă când îl contactă pe unul din fizicienii cei mai renumiţi din Marea Britanie şi îi înfăţişă această importantă experienţă, avansând ipoteza existenţei unei energii universale care poate fi mobilizată de gânduri ce se armonizează cu ea, acesta îi răspunse cu asprime: "Nu cred o iotă din toate astea, domnule De La Warr. Ca să admit că dumneavoastră sunteţi în stare să modificaţi prin propriile dumneavoastră procese mentale numărul atomilor dintr-o plantă în creştere, ar însemna să declar nul absolut tot ce ţine de concepţia noastră despre materie. Ar fi ceva de-a dreptul absurd."

La aceste cuvinte, De La Warr i-a răspuns: „Într-adevăr, cred că tocmai asta trebuie făcut, chiar dacă e vorba de o reconsiderare din temelii a tuturor cunoştinţelor noastre în această privinţă. De exemplu, cum ar putea fi încorporată această energie în ecuaţiile matematice? Şi cum va trebui privită de acum înainte însăşi legea conservării energiei?" La care savantul în cauză a ridicat din umeri.

Când a înţeles că de fapt, pentru a face plantele să crească mai repede, era suficient să le roage şi să facă în aşa fel încât ele să simtă rugămintea lui, De La Warr publică în ziarul său, Mind and Matter, un articol prin care îi ruga pe cititori să-i înfăţişeze dovezi care să poată fi folosite în argumentarea rezultatelor lui, rezultate aflate într-o atât de neortodoxă contradicţie cu teoria atomică materialistă cvasioficială.

Articolul descria un procedeu în cincisprezece puncte, din care unul din cele mai importante consta într-un lucru cât se poate de simplu: experimentatorul trebuia să-şi umple mâna cu seminţe, de exemplu de fasole, şi să recite o binecuvântare în tiparele religiei lui, pe un ton respectuos şi de reculegere profundă. Urmarea publicării acestor lucruri a fost destul de neaşteptată, întrucât cititorii au primit cu cel mai viu interes procedeul în chestiune, în schimb prelaţii catolici au sărit ca arşi, declarând mânioşi că era curată blasfemie ca un ins care nu fusese investit cu harul duhovnicesc să se apuce să rostească el binecuvântări. Răspunsul plin de duritate al Bisericii a fost acela că mirenii trebuiau să se mulţumească să se roage lui Dumnezeu să le dea binecuvântarea lui, nu s-o dea ei, fie şi unor boabe de fasole. Aşa că De La Warr, care nu voia să mai intre în conflict şi cu clerul, a bătut imediat în retragere şi şi-a numit procedeul într-un mod care să nu supere pe nimeni: „Accelerarea ritmului creşterii vegetale prin proiectarea mentală a unei energii nedeterminate".

Un asemenea lucru nu putea trece neobservat, astfel încât o sumedenie de cititori se apucară să-şi binecuvânteze de zor boabele înainte de a le însămânţa, cu rezultate mai bune sau mai rele. Ştirea despre acest sistem trecu oceanul şi ajunse în Statele Unite, unde reverendul Franklin Loehr se apucă să facă nu mai puţin de şapte sute de experienţe privitoare la efectele rugăciunilor asupra plantelor. Aceste experienţe au fost efectuate de o sută cincizeci de oameni cu profunde sentimente religioase şi cu folosirea a douăzeci şi şapte de mii de seminţe ale multor specii de plante, totul sub auspiciile Fundaţie pentru cercetări religioase din Los Angeles. Descrierea tuturor acestor experienţe şi a rezultatelor lor a făcut obiectul unei cărţi publicate de Loehr sub numele de Puterea rugăciunilor asupra plantelor.

În această carte Loehr arată că s-au înregistrat sporuri de până la 20 la sută prin simplul fapt că unul sau mai mulţi oameni au evocat imaginea mentală a plantelor în cauză, prospere şi crescând în condiţii ideale. Cazurile citate în această direcţie erau atât de numeroase şi erau însoţite de fotografii atât de concludente încât era greu ca afirmaţiile lui să fie combătute. Au fost în schimb ignorate. Marele public a privit cu destulă reţinere, e adevărat, aceste lucruri, dar oamenii de ştiinţă pur şi simplu au ridicat din umeri, spunând că nici Loehr şi nici oamenii care lucraseră cu el nu aveau vreo pregătire ştiinţifică, iar metodele folosite de ei pentru măsurarea creşterii efective a plantelor erau primitive şi nu puteau fi luate în considerare.

Dar dacă acest punct de vedere era general în lumea oamenilor de ştiinţă, asta nu înseamnă că era şi unanim. Dr. Robert N. Miller, care se ocupa intens de cercetarea ştiinţifică industrială şi fusese până nu de mult profesor de chimie aplicată la Şcoala tehnică superioară a statului Georgia, una din cele mai solide instituţii de învăţământ superior din Statele Unite, se apucă în 1967 de o serie de experienţe inedite, pentru care se asocie cu soţii Ambrose şi Olga Worrall, ale căror talente de tămăduitori erau celebre în America. Miller, care locuia în Atlanta, capitala statului Georgia, le ceru soţilor Worrall, care stăteau în Baltimore, deci la mai bine de nouă sute de kilometri distanţă în linie dreaptă, să-şi concentreze gândul asupra firelor lui de secară. Pentru a măsura ritmul de creştere al acestora, Miller era pregătit să aplice o metodă extrem de precisă, elaborată şi perfecţionată de dr. H.H. Kleuter, de la Ministerul agriculturii al SUA, metodă care permintea măsurători de până la 1/40 milimetri pe oră.

Primele măsurători arătară o creştere spectaculoasă, în medie de 0,15 milimetri pe oră. Vrând să stabilească însă cu maximum de precizie cum stau lucrurile, Miller le telefona soţilor Worrall rugându-i să se concentreze asupra secarei lui la orele nouă scara, după ora oficială. Ei bine, exact la ora stabilită, curba graficului care înregistra ritmul de creştere făcu un salt uriaş în sus şi, deşi şedinţa de concentrare a partenerilor din Baltimore nu a durat decât un minut, graficul rămase constant, astfel încât a doua zi de dimineaţă, la orele opt, se constata o creştere cu 84 la sută mai ridicată în intervalul respectiv decât cea normală. În seara următoare rezultatele fură de-a dreptul incredibile: în loc să crească peste noapte cu un milimetru şi jumătate, plantele crescuseră cu aproape paisprezece milimetri! În faţa unor asemenea fapte, Miller se gândi că aici se putea afla o posibilitate serioasă de măsurare a efectului gândului asupra materiei, prin folosirea acestei tehnici experimentale de extremă sensibilitate, care se vădea a nu fi o utopie.

Modul în care spiritul uman poate acţiona prin intermediul unor aparate radionice de tipul U.K.A.C.O., ca ale lui Hyeronymus sau asemeni „cutiilor negre" ale soţilor De La Warr rămâne încă neexplicat. Lucru surprinzător, John Campbell, redactorul publicaţiei Astounding Science Fiction, devenită ulterior Analog Science Fiction/Science Fact, constata prin anii' 50 că o diagramă a circuitului lui Hyeronymus executată în tuş negru funcţiona la fel de bine ca aparatul însuşi. „Circuitul dumneavoastră electronic - îi scria el lui Hyeronymus - reprezintă o schemă de relaţii. Caracteristicile ei electrice sunt accesorii şi pot fi cu totul lăsate la o parte."

Un alt nume veni să se adauge celor care se aplecau asupra acestor chestiuni destul de tulburi şi de şocante: Frances Farrelly, care conducea propria ei şcoală de tehnicieni pentru laboratoare medicale. După ce aprofundase temeinic tehnica folosirii instrumentelor radionice, sub patronajul fundaţiei create de Arthur M. Young, inventatorul elicopterului Bell, energica directoare ajunse la concluzia că instrumentele în discuţie nu erau absolut necesare pentru atingerea unor rezultate concrete. Pe vremea aceea Frances Farrelly colabora foarte strâns cu un medic de pe Harley Street din Londra şi a observat că dacă se îndrepta spre un pacient ţinând mâinile întinse, putea simţi în propriul ei corp unde anume era hiba din corpul pacientului. „Începeam să folosesc instrumentul medical în capul meu, cu alte cuvinte numai mental", spune ea. Începând de atunci, Farrelly a început să pună diagnosticele nu numai dispensându-se de aparatura radionică, ci şi renunţând cu totul la practicile radionice, inclusiv la picătura de sânge, la fotografie sau la alte tehnici de acest gen. Imaginea mentală a organismului pacientului i se întipărea perfect în minte şi asta îi era suficient pentru stabilirea unui diagnostic care se dovedea întotdeauna corect.

În anul 1973, Farrelly a fost invitată să participe la un congres internaţional de „psihotronică", neologism inventat de cehi, gazdele acestei întruniri, spre a desemna efectele energiei mentale asupra materiei. Lucrările congresului s-au ţinut în imensa clădire din Praga a Asociaţiei lucrătorilor feroviari unde, în timpul unei şedinţe, unul din participanţi a constatat că-i lipseşte portofelul. În câteva minute, Frances Farrelly şi-a demonstrat din plin aptitudinile, localizând cu precizie obiectul pierdut, anume într-un dulap dintr-o încăpere neumblată, unde îl dosise o femeie de serviciu. Femeia se temuse să ţină portofelul la ea, gândindu-se că poliţia avea să înceapă o ancheta severă, aşa că îl pitise într-un loc unde era prea puţin probabil să-l caute cineva, cu intenţia de a-l recupera când lucrurile aveau să se mai liniştească.

Cazul acesta stârni fireşte mare senzaţie, aşa că chiar a doua zi Farrelly fu supusă la o adevărată probă de foc de un profesor universitar renumit, membru al Academiei cehe de ştiinţe, care îi ceru, în faţa unui public numeros, să stabilească originea şi vârsta unei bucăţi de rocă pe care i-o puse în faţă. După ce medita temeinic şi îşi puse multe întrebări, Farrelly răspunse că fragmentul în cauză provenea dintr-un meteorit şi era în vârstă de aproximativ 3.200.000 de ani, ceea ce corespundea exact cu concluziile trase, după investigaţii îndelungate şi amănunţite, de experţii cehi în mineralogie.

Cât timp a stat în Anglia, Farrelly se simţea îmboldită de curiozitate asupra faptului că soţii De La Warr păreau să fi detectat, cu ajutorul procedeelor lor radionice, existenţa la fiecare plantă vie a unei poziţii critice, dependentă pare-se de câmpul magnetic terestru în momentul în care planta încolţită apare din sol. Când firul în cauză este răsădit în aşa fel încât să crească în continuare în aceeaşi poziţie, ele se vor dezvolta mult mai bine decât altele, răsădite fără a se ţine seamă de orientarea aceasta. Acest fenomen a fost observat, independent, şi de Hyeronymus, care a constatat că indicaţiile date de cadranele aparaturii lui radionice erau la maximum când planta era răsucită într-o anumită poziţie faţă de punctele cardinale.

George De La Warr şi soţia lui mai constatară un lucru demn de atenţie, anume că o plantă este aureolată de o schemă de radiaţii care depinde tocmai de raportul poziţiei plantei faţă de câmpul geomagnetic. În interiorul acestei scheme, sau reţele, pot fi detectate anumite noduri, care se pot localiza cu ajutorul unui detector transportabil prevăzut cu o sondă şi cu o placă de frecare asemănătoare celor care intrau în componenţa aparaturii radionice.

În Anglia, Farrelly constată că, doar cu ajutorul unui simplu pendul, putea să localizeze în schema geometrică în formă de dom din jurul unui arbore, noduri de energie în stare să impresioneze un film special, de tipul celor folosite în tehnica razelor X.

Acest câmp energetic poate fi comparat, într-o anumită măsură, cu un câmp magnetic, întrucât amândouă pot fi detectate prin radiestezie. Autorii cărţii de faţă au avut ocazia să asiste la Lorton, în statul Virginia, la o demonstraţie bazată pe extraordinara sensibilitate la câmpuri magnetice a lui Wilhelm de Boer, un Rutenmeister, adică specialist în mânuirea pendulului. Wilhelm de Boer locuieşte la Bremen, în Germania, dar a dat curs invitaţiei adresate de dr. Zaboj Harvalik de a veni în Statele Unite special pentru un şir de asemenea experienţe. În decursul celei la care am asistat noi, dr. Harvalik i-a cerut lui de Boer să traverseze un câmp magnetic care putea fi întrerupt sau declanşat cu ajutorul unui comutator. De fiecare dată când câmpul magnetic era în acţiune, bagheta ţinută delicat de degetele lui de Boer tremura uşor, răsucindu-se încet, dar se oprea îndată ce câmpul magnetic nu mai era sub tensiune.

Cu ajutorul aceleiaşi baghete, de Boer poate măsura aurele arborilor sau ale oamenilor. La început, el se depărtează de obiectul atenţiei lui, de exemplu un stejar mare şi gros, pentru a se apropia apoi încet. Când ajunge la aproximativ şase metri, vârful pendulului tinde să se îndrepte în jos. În cazul unui arbore mai mic, de Boer trebuie să se apropie mai mult până să obţină aceeaşi reacţie. „Această energie care emană din trupul unui stejar puternic poate spori pentru un timp limitat vitalitatea unui individ", ne-a declarat de Boer, care a făcut în faţa noastră o experienţă extraordinară: a măsurat aura lui Harvalik, care se desfăşura în jurul acestuia pe o rază de aproximativ trei metri, după care, cerându-i subiectului să ţină îmbrăţişat un trunchi de stejar timp de două minute, aceeaşi aură ajunsese la dimensiuni duble. De Boer mărturiseşte că o mare contribuţie la această descoperire au avut-o faptele citite de el într-o carte despre viaţa lui Bismarck, „cancelarul de fier"⁴³, care în fiecare zi, după sfatul medicului său personal, ţinea în braţe trunchiul câte unui copac timp de o jumătate de oră, fapt care realmente îl reconforta după oboselile epuizantei lui munci.