Viaţa secretă a plantelor

Pe terenul degradat pe care-l cumpărase Sykes reuşi adevărate miracole, bizuindu-se pe intuiţia lui care îi spunea că pământul are o „fertilitate latentă" pe care, prin îngrijiri atente şi bine gândite, o poate activa şi fără ajutorul chimizării. Primul lucru pe care îl făcuse la luarea în stăpânire a terenului fusese să trimită unui laborator prestigios probe de sol, care puseseră în lumină un deficit grav în anumite substanţe, în principal în calciu, fosfor şi potasiu. O dată cu raportul de analiză, laboratorul i-a trimis şi recomandările de rigoare, care intrau în preţ şi care cuprindeau numele exacte şi cantităţile de îngrăşăminte chimice considerate necesare pentru ameliorarea terenului. Fără să ia în seamă aceste sfaturi, Sykes se apucă să are adânc terenul, după care îl grapă bine, mărunţind temeinic bolovanii de pământ scoşi în urma arăturii, şi semănă în pământul acesta, fără nici un adaos de îngrăşământ, ovăz. Spre surpriza fermierilor vecini, care îl considerau un original, şi chiar spre a sa proprie, obţinu o recoltă de opt mii cinci sute de kilograme la hectar, iar în anul următor acelaşi teren, tot neîngrăşat în nici un fel şi semănat cu grâu, dădu o recoltă mulţumitoare. Imediat după recoltatul grâului, plantă legume pentru toamnă şi zarzavaturi, iar după recoltarea acestora ridică din nou probe de sol şi le trimise laboratorului. Rezultatele analizelor fură stupefiante: conţinutul în calciu şi potasiu era cel considerat normal, numai la capitolul fosfor deficienţa nu se remediase decât în mică măsură. Laboratorul adăuga şi de data aceasta recomandările de rigoare, precizând că nici o specie de cereale nu putea da o recoltă satisfăcătoare pe acel teren, fără doze considerabile de superfosfaţi. Numai că Sykes rămase mai departe la părerea lui şi se mulţumi doar să are pământul adânc şi să-l grăpeze cu insistenţă, iar în anul următor obţinu o recoltă de grâu încă şi mai frumoasă ca cea dinainte. Concluzia era că lucrările executate de el avuseseră un rol decisiv, întrucât arătura adâncă şi mai ales grăparea corespunzătoare produc aerisirea solului până la o adâncime la care altminteri pământul rămâne o masă compactă şi fără nici o contribuţie la hrănirea plantelor care cresc pe el. Încurajat şi îndârjit de aceste rezultate, Sykes se apucă să comande un plug special, care mărunţea pământul la o adâncime sporită fără a aduce la suprafaţă straturile respective, lucru care pe vânzător îl făcu să holbeze ochii la auzul unei asemenea comenzi neobişnuite: „Dar ce naiba vrei dumneata, omule, să faci cu drăcovenia asta tocmai aici, în nenorocitul ăsta de colţ de lume uitat de Dumnezeu? Firma asta o am de la tata, care o are de la tata-mare şi aşa mai departe, e a familiei noastre de o sută şi mai bine de ani, dar până acum nu ştiu să ne fi comandat cineva o chestie ca asta!"

În ciuda clătinărilor de cap ale negustorului, Sykes rămase pe poziţie şi menţinu comanda, primi în scurt timp plugul şi îl folosi din plin, semănând după aceea graminee şi trifoi. Prima coasă însemnă o recoltă de 6,2 tone de fân la hectar, ceea ce-i lăsă pe toţi vecinii cu gurile căscate. Toamna, terenul fu din nou arat cu plugul cel nou şi semănat cu ovăz, dând nouă mii de kilograme la hectar, adică mai mult decât dădeau terenurile vecinilor, suprasaturate de îngrăşămintele artificiale. Cât despre calitatea conţinutului boabelor, aceasta nici nu mai trebuie discutată, cu atât mai mult cu cât o nouă analiză a solului, la acelaşi laborator, arăta că şi conţinutul în fosfor era optim. Prilej cu care Sykes primi din partea laboratorului, în acelaşi plic cu buletinele de analiză, şi cele mai călduroase felicitări pentru faptul că aplicase atât de înţelept sfaturile anterioare, astfel încât proprietarii laboratorului îsi exprimau deplina satisfacţie şi speranţa că aveau să-l numere şi pe viitor pe domnul Sykes printre cei mai distinşi clienţi care îi onorau cu încrederea şi le urmau sfaturile.

Toate aceste lucrări Sykes le descrise într-un eseu intitulat Cultivarea pământului având drept unică sursă de fertilizare mijloacele naturale. În concluziile din final el declară că ajunsese nu numai la obţinerea unor recolte abundente care-i aduseseră beneficii importante, dar animelele lui, furajate din recoltele proprii, erau într-o stare de sănătate cât se poate de bună iar plantele nu erau atacate de dăunători, deşi nu folosise nici un fir de insecto-fungicide. Mai mult decât atât, folosise la însămânţat numai boabe din producţia proprie, timp de şase ani, în timp ce vecinii erau nevoiţi să-şi procure sămânţa de la centrele specializate, fiind în caz contrar în pericol de a-şi compromite grav recoltele viitoare. Cât despre randamentul acestui sistem, acesta se vădise a fi enorm.

Friend Sykes, lady Eve Balfour şi alte câteva persoane fondară Asociaţia de pedologie, care îşi propunea, printre altele, să unească oameni din toate ţările care se arătau interesaţi să lucreze pentru înţelegerea raporturilor vitale care există între sol, plante, animale şi oameni. Crezul celor grupaţi în această asociaţie era acela că, dacă se recurge la sacrificarea calităţii în favoarea cantităţii, resursele alimentare, în pofida aparenţelor, scad. Asociaţia obţinu un teren în comitatul Suffolk, unde rezultatele nu se lăsară prea mult aşteptate, astfel încât experţii însărcinaţi cu supravegherea activităţilor au consemnat oficial: „Inventarea bombei atomice a provocat omenirii traumatisme incalculabile şi menţine vie o stare de adevărată panică. Cu toate acestea, există un pericol mult mai mare decât cel al unor viitoare explozii atomice, anume devastarea la scară mult mai întinsă, deşi mai puţin vizibilă deocamdată, pe care o reprezintă epuizarea resurselor solului de care depindem cu toţii. Iar aceasta este ignorată de cei mai mulţi dintre oameni, pentru care un cataclism se măsoară numai în termenii dezastrului sau ai războaielor pustiitoare, cu consecinţe imediate şi vizibile în modul cel mai concret. Jefuirea resurselor solului şi diminuarea catastrofală a fertilităţii acestuia este o consecinţă a goanei generale după profit lesnicios şi rapid, dar în primul rând considerăm că ea se datorează ignoranţei condamnabile şi inconştiente pe care o manifestă cei mai mulţi dintre noi. Sunt din ce în ce mai numeroşi oamenii de ştiinţă şi agronomii care încep să-şi dea seama că, în realitate, cunoştinţele de care dispune omenirea în materie de fertilizare a solului sunt incomplete. Ei recunosc sincer că procesele naturale nu pot fi explicate în termeni de chimie agricolă decât parţial şi că abordarea studiului ştiinţei solului doar pe baza chimiei anorganice este moartă, aşa cum moartă este astăzi orientarea mecanicistă a fizicii din secolul al XlX-lea. Folosim cuvântul, „moarte" pentru că el este cel mai potrivit cu împrejurările, dat fiind că din modul actual de abordare a acestei ştiinţe lipseşte de fapt elementul primordial căruia ea ar trebui să i se subordoneze: viaţa."

Cu puţin timp înainte de constituirea Asociaţiei de pedologie din Marea Britanie, un publicist din Pennsylvania, J.I. Rodale, redactor al unei reviste cu profil sanitar, dădu din întâmplare peste un articol al lui sir Albert Howard şi rămase adânc impresionat. Iată ce notează el pe marginea revelaţiilor avute cu acest prilej: „Să spun că eram cu totul năucit de ce citisem în articolul acesta ar fi prea puţin. Aflam un lucru la care nu mă gândisem niciodată şi care acum apărea limpede şi dovedit fără putinţă de tăgadă: modul de cultivare a plantelor se reflectă fără greş în calitatea nutriţiei. Îmi treceau prin mână în fiecare zi tot felul de reviste medicale, dar nici una nu pomenise vreodată de aşa ceva. Pentru domnii doctori specialişti nevoie mare în chestiuni de nutriţie, un morcov rămâne un morcov şi cu asta basta."

Răscolit de acest adevăr atât de simplu, Rodale îşi puse la bătaie toate economiile, se împrumută şi reuşi să cumpere o mică fermă în Emmaus, statul Pennsylvania. Se apucă totodată să publice lucrarea lui sir Albert Howard, intitulată Un testament agricol, şi începu să editeze în acelaşi timp şi un ziar nou, căruia îi dădu numele de Organic Gardening and Ferming, care s-a bucurat de la început de un succes neaşteptat, ajungând să aibă o longevitate remarcabilă şi numărând, la cea de-a treizecea aniversare, aproape un milion de abonaţi. Încurajat de începuturile promiţătoare, Rodale se apucă să editeze în paralel o altă publicaţie, Prevention, care avea scopul de a informa publicul larg asupra raporturilor dintre sănătatea organismului şi alimentaţia fiecăruia. Şi aceasta se bucură de o primire dintre cele mai pline de interes, numărând astăzi peste un milion de abonaţi.

Ţelul campaniei atât de susţinute duse de Rodale era acela de a-l educa pe americanul de rând şi de a-i menţine trează atenţia în legătură cu faptul că pământul pe care calcă este viu şi că, prin însăşi natura lui, este curat. Sub ceea ce vedem noi la suprafaţă, pământul este în realitate plin de o viaţă clocotitoare ce mişună în ţărână şi la care noi nu prea avem obiceiul să ne gândim. E vorba mai întâi de viermii care sălăşluiesc în el, anelidele, adică viermii inelaţi, care sunt cei mai preţioşi pentru că sunt alcătuiţi dintr-un mare număr de segmente, între o sută şi două sute, fiecare din acestea constituind de fapt un corp în miniatură identic cu celelalte şi înzestrat cu aceleaşi organe proprii. Aceşti viermi se înfig în pământ şi ajung de multe ori la adâncimi mai mari decât un stat de om, asumându-şi de bună-voie rolul unui plug deloc costisitor prin simplul fapt că scormonesc pământul înghiţindu-l şi eliminându-l apoi sub forma unor substanţe mult îmbogăţite, excelent îngrăşământ natural. Aristotel numea odată aceste mici vietăţi „intestinele pământului", dar tot atât de bine le-am putea considera şi sistem vascular, fiindcă în absenţa lor pământul devine compact şi dur ca şi cum arterele sale s-ar fi întărit, pietrificându-se. Modesta şi dispreţuita râmă îşi are rolul ei bine definit şi fără ea multe se schimbă în rău.

În anul 1881, deci cu puţin înainte de moarte, Charles Darwin publica lucrarea Rolul râmei în formarea solului vegetal, unde explica un lucru la care se pare că nimeni nu se gândise serios până atunci: în absenţa râmelor, vegetaţia ar degenera până la dispariţia completă. După calculele lui, în fiecare an mai bine de douăzeci şi cinci de tone de pământ uscat la hectar trec prin tubul digestiv al râmei şi un teren care găzduieşte un număr corespuător de asemenea mici vieţuitoare câştigă la fiecare cinci ani un strat fertil de doi centimetri şi jumătate grosime, cu precizarea că nu se iau în calcul îmbogăţirile aduse de frunzele uscate sau de alte resturi vegetale sau animale. Numai că această carte a lui Darwin despre râme a stat frumos pe rafturile bibliotecilor, la loc de cinste, dar fără ca cineva să se apuce s-o răsfoiască. Şi chiar atunci când Rodale a dezgropat aceste date, ele nu au fost privite decât cel mult ca nişte curiozităţi interesante şi nu şi-au făcut niciodată drum spre programele instituţiilor de învăţământ agronomic, aşa că nu au deranjat câtuşi de puţin cursa dementă de chimizare a agriculturii: îngrăşămintele artificiale şi insecticidele turnate cu nemiluita pe ogoare şi în livezi ucid în continuare micile şi ignoratele râme care joacă un rol atât de important în păstrarea sănătăţii şi a fertilităţii naturale a solului şi probabil că le vor distruge nu peste mult timp cu totul, făcându-le să dispară ca specie.

Sir E. John Russell, în cartea sa intitulată Starea solului şi creşterea vegetală, arată că într-un singur gram de pământ fertilizat natural, cu gunoi de grajd şi cu resturi vegetale, mişună circa nouăzeci de milioane de bacterii. Într-un gram de pământ fetilizat cu mijloace chimice, numărul acestora se reduce la mai puţin de jumătate şi este demn de semnalat că rezistă cele mai puţin benefice pentru bogăţia organică a solului. La un hectar de teren fertilizat natural, calculele indică mai bine de şase sute de kilograme de bacterii care, atunci când mor, se transformă în humus şi constituie astfel şi ele un mijloc natural de îmbogăţire a solului. Dar fauna nevăzută a pământului nu se limitează la ele, ci există alte miliarde de miliarde de organisme microscopice care trăiesc în sol, de cea mai mare diversitate: actinomicete, forme filamentoase ce seamănă în acelaşi timp şi cu bacteriile şi cu ciupercile; alge minuscule, semănând izbitor cu algele de mare dar trăind în pământ; protozoare unicelulare, extrem de active; uluitoare ciuperci fără clorofilă într-o gamă de infinită varietate, mergând de la organismele monocelulare până la cele pluricelulare de tipul drojdiilor, mucegaiurilor şi al pecinginilor. Nu e greu de observat mai ales faptul că partea vegetală a unora din aceste ciuperci se asociază cu rădăcinile multor plante, spre beneficiul reciproc: filamentele ciupercilor, asociate cu rădăcinile unor ierburi sau ale unor arbori, numite micorize, sunt devorate de rădăcini. Această descoperire a lui sir E. John Russell a fost confirmată de sir Albert Howard, care a constatat că rădăcinile butucilor de vie din Franţa cercetaţi de el şi găsiţi printre cei mai sănătoşi erau bogate în micorize. Se ştie de altfel că viticultorii francezi, de un conservatorism taxat adeseori, cu multă uşurinţă drept închistare prostească, au refuzat întotdeauna excesul de chimizare a viilor lor şi cei mai mulţi dintre ei, acceptând mecanizarea parţială, se dovedesc în continuare refractari la îngrăşămintele artificiale şi la insecticide sau la ierbicide, aşa că nu întâmplător vinurile franţuzeşti îşi păstrează calităţile care le-au făcut celebre.

O altă binefacere a agriculturii naturale, bine cunoscută ţăranilor de altădată, a rămas de domeniul amintirii: simbioza între vegetale. Ajungând la un înalt grad de specializare şi practicând pe scară largă monocultura, fermierii noştri au uitat tocmai acest lucru esenţial, căruia nu-i mai acordă astăzi nimeni vreo importanţă, considerând acest sistem ca nerentabil. Lucrul e vrednic de luat în seamă dacă ne gândim că, până şi în rigida Rusie, s-au putut auzi voci critice la adresa acestui punct de vedere, ca în cazul unei luări ferme de poziţie din partea lui Solouhin, care scrie în Grass că agricultura rusească modernă e atât de modernă încât nu ţine seamă de un lucru bine cunoscut oricărui mujic analfabet de pe vremuri: orice plantă e influenţată în bine sau în rău de tovărăşia celor lângă care e silită să crească. Un expert modern, adaugă el, va râde în nas oricui îi va vorbi despre gingaşele albăstrele care, risipite ici şi colo printr-un lan de secară ce se leagănă blând sub adierea vântului, duc la creşterea substanţială a recoltei. Expertul va explica apoi plin de superioritate şi în termeni tehnici că planta asta este o buruiană care răpeşte din substanţele nutritive rezervate secarei şi că, prin urmare, trebuie stârpită cu ajutorul... ierbicidelor! Numai că Solouhin se întreabă, pe bună dreptate: „Dacă albăstreaua este cu adevărat o buruiană dăunătoare, atunci de ce e atât de iubită de ţăranii din toate părţile pământului unde creşte şi de ce aceştia nu se îndârjesc împotriva ei ca în cazul altor buruieni? Era nevoie de apariţia marilor noştri savanţi agronomi ca să aflăm că floarea asta e dăunătoare şi că trebuie exterminată?" După care Solouhin, pornind de la ideea cât se poate de sănătoasă că agricultura zisă semiprimitivă practicată de mujicii de odinioară nu poate fi în totalitate osândită şi că aceştia fără îndoială că ştiau şi ei câte ceva care să poată fi folosit şi astăzi, se întreabă dacă botaniştii moderni din zilele noastre s-au gândit vreodată la o străveche tradiţie rusească ce ar trebui poate să fie privită mai cu luare aminte: la secerişul secarei, primul snop era întotdeauna împletit măiestru şi împodobit tocmai cu floricele de albăstrică, după care era aşezat cu religiozitate la icoane, unde rămânea până la recolta viitoare. Sau, se întreabă mai departe acelaşi Solouhin, s-au gândit vreodată eminenţii agronomi moderni la grija cu care ocroteau primitivii mujici floarea aceasta, pe care o considerau ultima nădejde a albinelor pe timp de secetă prelungită, când albăstrică dă netulburată nectar în timp ce alte flori suferă şi se ofilesc? Fireşte că Solouhin, crescut de mic în spiritul pozitivist imprimat de Kremlin gândirii întregii populaţii din imensa Rusie, se gândea şi el că s-ar fi putut foarte bine ca aceste practici din vechime să aibă la bază cine ştie ce superstiţie fără nici o susţinere ştiinţifică, aşa că se apucă să consulte lucrări de specialitate care, spre surprinderea lui, cuprindeau confirmări indiscutabile ale acestor fapte: dacă într-un lan de grâu, de exemplu, proporţia de grâu şi margarete este de cinci sute la unu, atunci grâul va creşte mult mai frumos decât în lipsa acestor mici vecine, iar calitatea boabelor obţinute va fi net superioară. Şi exact la fel stau faptele cu secara şi albăstrică, deci mujicii de odinioară ştiau ei ceva.

Vederile lui Solouhin în legătură cu simbioza la plante converg cu cele ale altui specialist, de data aceasta un american, Joseph Coccanouer, profesor de botanică şi de conservarea solului. Într-o carte publicată după al doilea război mondial şi intitulată Buruienile, paznicii pământului, acesta arată că există plante pe nedrept considerate ca dăunătoare, cum ar fi anghelica sălbatică, iarba-grasă sau urzica, pe care agricultorii zilelor noastre se silesc din răsputeri să le elimine cu ajutorul ierbicidelor. Este o mare eroare, dublată de o gravă nedreptate, arată el, fiindcă acestea aduc în realitate servicii deloc neglijabile, care fac să pălească măruntul dezavantaj al consumării unei mici cantităţi din hrana culturii respective. Ele aduc la suprafaţă exact mineralele în care stratul superficial este deficitar şi la care plantele cultivate nu pot ajunge cu rădăcinile lor. Mai mult decât atât, aceste buruieni constituie un excelent mijloc de observare permanentă a sănătăţii solului şi ajută plantele din cultură să-şi îndrepte rădăcinile spre punctele cele mai bogate în rezerve nutritive, care altminteri ar rămâne inaccesibile. Deja Coccanouer trage un semnal de alarmă scriind: „în America, în goana noastră nebunească după randament în agricultură, noi mai curând minăm solul în loc să-l cultivăm." Acelaşi lucru este valabil şi pentru Europa, unde, după cel de-al doilea război mondial, prea puţini fermieri au plecat urechea la îndemnurile izolate de a rămâne la principiile sănătoase ale strămoşilor lor. Dimpotrivă, mai toţi s-au lăsat luaţi de valul stimulării solului cu îngrăşăminte artificiale, de dragul unor câştiguri mari şi rapide. În zilele noastre, americanii trăiesc într-o ţară în care agricultura devine pe zi ce trece mai mecanizată şi mai dependentă de chimizare, fiind totuşi considerată ca cea mai eficace agricultură de pe glob. Numai că, în ciuda recoltelor din ce în ce mai mari în aparenţă, preţurile continuă să crească. Partizanii chimizării citează des un calcul făcut prin 1960, anume că, dacă la începutul secolului un fermier putea hrăni cu recolta de pe cutare teren încă cinci persoane în afară de el, peste cinci sau şase decenii el era în stare să hrănească, cu recolta de pe acelaşi teren, încă treizeci sau chiar mai multe. Numai că acest calcul a fost contrazis cu date concrete de o autoritate în materie, Georg Borgstrom, expert în alimentaţie la Universitatea din Michigan, care demonstrează că aceste cifre sunt iluzorii şi nu ţin seama de faptele reale. Fermierul de la începutul secolului nu numai că îşi cultiva pământul şi creştea animale şi păsări, dar îşi tăia el însuşi vitele, făcea unt şi brânzeturi, săra carnea şi făcea pâinea cel mai adesea în casă, pământul fiind lucrat cu ajutorul animalelor de fracţiune pe care le hrănea, fireşte, cu nutreţuri obţinute în ferma lui. În zilele noastre, arată Borgstrom, animalele de tracţiune au fost înlocuite cu maşini care consumă carburanţi costisitori şi poluanţi, ameninţând să secătuiască în scurt timp rezervele de energie convenţională ale planetei. Vitele sunt tăiate astăzi în adevărate uzine, care nu mai pot fi considerate abatoare pur şi simplu, iar carnea este la rândul ei conservată în alte uzine, care sunt radical diferite de mezelăriile de altădată. În mai puţin de un sfert de secol - au dispărut milioane de crescători de păsări ai căror pui se zbenguiau în libertate în ogrăzile largi ale fermelor sau chiar pe câmp, după recoltat, hrănindu-se cu furaje obţinute pe căi naturale sau cu insecte şi viermişori, în timp ce azi locul acestora l-au luat de mult şase mii de crescătorii gigantice semiautomate unde puii destinaţi bucătăriilor americane cresc în cuşti metalice, înghesuiţi aripă la aripă şi hrăniţi pe principii care nu mai au nimic comun cu alimentaţia de odinioară, ci vizează numai sporirea cu orice preţ a producţiei de carne, obţinută într-un mod artificial şi în detrimentul calităţii nutritive şi al gustului.

Toate aceste industrii care gravitează în jurul agriculturii şi trăiesc din roadele pământului sunt şi ele răspunzătoare de calitatea îndoielnică şi de preţurile din ce în ce mai ridicate ale produselor alimentare. Ducând mai departe calculele şi luând în considerare şi cei aproape douăzeci şi două de milioane de angajaţi ai fabricilor de maşini agricole şi ai societăţilor de drumuri şi poduri care înlesnesc drumul hranei de la ferme până la masa americanului, plus alte cheltuieli anexe şi conexe, se pare că socoteala cu fermierul de la începutul secolului şi cu cel de azi nu prea mai stă în picioare, raportul fiind mai curând invers decât cel susţinut de adepţii chimizării.

S-ar părea totuşi că se naşte şi un curent de opinie în favoarea redresării acestei stări de lucruri şi că oamenii de ştiinţă din universităţi şi din centre de cercetare de mare prestigiu încep să se ralieze, puţin câte puţin, la punctele de vedere expuse de vizionari ca McCarrison, Howard şi Rodale. La 4 martie 1973 a apărut în presă un comunicat aparţinând lui Robert F. Keefer şi Rabinder N. Singh, doctori în ştiinţe aeronomice şi cercetători la Universitatea din Morgantown din Virginia de Vest, care au considerat că găsiseră o noutate ce trebuia dată publicităţii: „Tot ce mănâncă omul este determinat calitativ şi de îngrăşămintele pe care le folosesc agricultorii la fertilizarea terenurilor lor." Cei doi profesori declară că au observat, pe parcursul unor experienţe temeinice şi de multe ori repetate, care exclud coeficientul de risc, că mineralele prezente în porumbul furajer sau în cel alimentar, aflate şi aşa în cantităţi infime şi recunoscute ca având o importanţă decisivă în regimul alimentar al omului şi al animalelor, se află într-o scădere vertiginoasă, fapt cu consecinţe ce s-ar putea dovedi catastrofale, iar aceasta din cauza imenselor cantităţi de produse chimice cu care este otrăvit sistematic pământul.

Fireşte că această descoperire venea cam târziu, numai că avea un merit incontestabil: de data aceasta ea era formulată de voci de înaltă autoritate ştiinţifică, pe care nimeni nu mai îndrăznea să le ridiculizeze ca în cazul lui Howard, de exemplu, astfel încât lucrurile au dat multora de gândit şi au impus un nou punct de vedere care aştepta de atâta timp să fie luat în considerare. Astfel, s-au întreprins cercetări minuţioase în unsprezece state din Vestul Mijlociu, recoltându-se numeroase probe de sol şi de boabe de porumb care au fost supuse unor analize şi teste extrem de minuţioase. Rezultatele, date publicităţii, au fost cutremurătoare: aici, în calitatea solului distrus de substanţele chimice, se afla adevărata cauză a conţinutului din ce în ce mai slab de fier, cupru, zinc şi mangan din porumbul produs în Statele Unite. Folosirea iresponsabilă a îngrăşămintelor artificiale, în special a celor azotoase care deja îşi arătaseră colţii în Ilinois ar putea, declară profesorul Singh, „să aibă asupra sănătăţii oamenilor şi a animalelor efecte incalculabile". El mai precizează şi că cercetările întreprinse de unul din colegii lui demonstrează negru pe alb că îmbâcsirea necontenită a păşunilor cu cantităţi pur şi simplu nebuneşti de îngrăşăminte azotoase duce la modificări grave ale naturii laptelui muls de la vitele care pasc pe aceste păşuni, iar asta ar putea foarte bine să aibă şi asupra oamenilor aceleaşi efecte pe care le are asupra şobolanilor hrăniţi cu brânzeturi obţinute din acest lapte - boli degenerative grave şi afecţiuni serioase ale sistemului nervos.

Singh manifestă totuşi şi o anumită reţinere: „Ancheta noastră asupra porumbului este citată doar cu titlu de exemplu, fiindcă este destul de puţin probabil ca un singur element lipsă în regimul alimentar să aibă o importanţă determinantă, însă acest exemplu îşi schimbă cu totul semnificaţia dacă ne gândim că e foarte posibil să existe şi alte modificări, pe care analizele noastre să nu fi reuşit să le determine cu precizie".