Viaţa secretă a plantelor

Vorbind mai târziu despre invenţiile sale, Sauvin avea să susţină în mai multe rânduri că cele mai multe idei i-au venit printr-o intuiţie fulgerătoare, ca şi cum el însuşi n-ar fi jucat decât rolul unui simplu medium. Astfel el declară că în multe cazuri a obţinut datele necesare unei invenţii fără să înţeleagă cu adevărat principiul pe care se baza aceasta sau modul în care ea se integra într-un ansamblu, ci recurgând la „sfere extraterestre" în vederea obţinerii de date suplimentare. Folosind generatoare de înaltă tensiune, Sauvin şi-a putut supune corpul unor descărcări de 27 000 de volţi fără să i se întâmple nimic şi a reuşit să acţioneze de la distanţă un bec umplut cu heliu care i-a servit drept receptor electronic pentru mesaje spiritiste, inelele întunecate ale acestuia curgând într-o direcţie sau în alta, în funcţie de răspunsurile care trebuiau date la întrebările puse. Sauvin a mai reuşit şi punerea la punct a unui sistem absolut sigur, în stare să hipnotizeze până şi persoanele cele mai refractare la hipnoză, constând într-o platformă instabilă instalată într-o încăpere întunecoasă străbătută de un fascicol de lumini în culorile curcubeului, ale căror mişcări de du-te-vino produc rapid şi sigur adormirea subiectului.

Spirit dinamic şi întreprinzător, Sauvin reuşi în scurt timp să pună în practică cele auzite la radio, instalând un mic trenuleţ electric şi reuşind să-i schimbe sensul de deplasare pe şine în funcţie de gândurile şi de emoţiile pe care i le transmitea prin conectare la o plantă. Peste scurt timp era în măsură nu numai să repete cu succes această experienţă în faţa publicului de la Madison din New Jersey, ci chiar să facă trenuleţul să meargă, să se oprească şi s-o ia înapoi sub reflectoarele puternice ale televiziunii. Circulând, trenuleţul declanşa la un moment dat un comutator, ceea ce avea drept consecinţă faptul că-i provoca lui Sauvin un puternic şoc electric. Ceva mai încolo, pe şină, se afla un alt comutator, branşat la un galvanometru, care era la rândul lui conectat la un filodendron obişnuit. Înregistrând reacţia emoţională a lui Sauvin sub şocul electric, planta imprima acului trasor o tresărire puternică, acţionând totodată şi comutatorul şi inversând în felul acesta sensul de deplasare a trenuleţului. După mai multe experienţe repetate, lui Sauvin îi era suficient să-şi amintească senzaţiile provocate de şoc şi să insiste asupra acestora pentru ca planta să acţioneze comutatorul.

Sauvin era de mult timp preocupat de parapsihologie, simţindu-se fascinat de ramificaţiile psihologice pe care le implică faptul că o plantă e capabilă să răspundă emoţiilor şi gândurilor omului, dar cu toate acestea ambiţia lui era să pună la punct un dispozitiv vegetal sigur, care să poată fi folosit de orice om fără contacte prealabile care să-i asigure o comunicare sufletească cu planta. Sauvin era ferm convins că plantele, „conştiente" sau nu, dispun de un câmp electric similar celui degajat de om şi că interacţiunea între aceste două câmpuri putea fi folosită. Era vorba de punerea la punct a unor instrumente suficient de sensibile pentru a putea valorifica acest fenomen în mod sigur şi cu randament maxim. Parcurgând publicaţiile de specialitate care soseau fără încetare pe masa lui de lucru, în calitatea lui de redactor tehnic al agenţiei I.T.T., Sauvin fu frapat de o serie de articole apărute în Popular Electronics, semnate L. George Lawrence, în legătură cu circuitele electronice neobişnuite şi cu armele exotice. Autorul, impresionat de ideea ruşilor de a folosi pisici special dresate pentru dirijarea spre ţintă a rachetelor aer-aer, se gândea dacă n-ar fi fost posibilă educarea plantelor în aşa fel încât acestea să reacţioneze în prezenţa unor anumite obiecte sau imagini selecţionate, bineînţeles în scopuri de aceeaşi natură. După eforturi îndelungate, Sauvin a reuşit să pună la punct un aparat cu care să poată aprecia cele mai mici variaţii de curent posibile la vegetale. Sensibilitatea acestuia era de o sută de ori mai ridicată decât a galvanometrului lui Backster, iar paraziţii erau considerabil reduşi.

În stadiul acesta al cercetărilor, Sauvin ajunsese să nu mai măsoare amplitudinea voltajului, ci numai marjele minime care separă doi curenţi paraleli. Confecţionă un instrument mai mult sau mai puţin comparabil cu aparatul folosit de obicei pentru scăderea intensităţii luminii, folosind însă pe post de comutator o plantă. Variaţiile de rezistenţă care apăreau la nivelul frunzelor intensificau sau scădeau lumina, în funcţie de reacţiile plantei la stimulii exteriori.

Îndată ce şi-a pus la punct instrumentul, Sauvin conectă la el plantele şi le lăsă astfel zi şi noapte. Urmărind să înregistreze cele mai mici variaţii de curent, branşă de asemenea la plante un osciloscop, avand un ecran electronic de dimensiuni mari, cuprinzând un 8 luminos ale cărui bucle îşi schimbau forma în funcţie de intensitatea curentului provenit de la plante, astfel încât volutele schiţate de el semănau cu bătăile din aripi ale unui fluture.

Un sunet nuanţat era produs simultan de un curent care traversa un amplificator acustic ce îi permitea lui Sauvin să perceapă cele mai mici oscilaţii şi să urmărească astfel în cele mai bune condiţii reacţiile plantelor sale. O serie de aparate de înregistrat imprima în permanenţă pe bandă aceste modulaţii, în timp ce aceeaşi operaţiune era efectuată, în fiecare secundă, de un bip monoton provenind de la un orologiu vorbitor universal. Înarmat cu un cronometru, Sauvin era acum în măsură să urmărească efectul pe care îl producea asupra plantelor sale din orice punct în care s-ar fi aflat.

Unele din bizarele instrumente electronice concepute de Sauvin îşi găsiră o întrebuinţare în industrie, cum s-a întâmplat mai ales cu complexul aparat telefonic cu memorie şi cu înregistrare automată a răspunsurilor, care s-a răspândit foarte repede în lumea întreagă. Sauvin, care de ani de zile colabora, sub diferite pseudonime, la mai multe publicaţii specializate, se dovedise totuşi un om prudent şi avusese grijă să-şi menţină în permanenţă şi un loc de muncă stabil. Pusese la punct un sistem extrem de ingenios care-i permitea să discute la telefon cu redactorii tehnici chiar şi atunci când se găsea la serviciu. Cu ajutorul unui mic emiţător radio pe care şi-l fixa la picior şi cu o serie de benzi înregistrate lăsate acasă, putea să comunice cu aceştia prin intermediul telefonului de la domiciliul său, primind mesaje, răspunzând la întrebări, şi toate acestea în timp ce se găsea instalat la biroul său de lucru. Un simplu gest, cum ar fi trecerea unghiei peste dinţii unui pieptene, în apropierea telefonului, îi îngăduia să-şi identifice fără greşeală interlocutorul, pe baza modulaţiilor undelor sonore emise. Pentru a păstra secretul asupra conversaţiilor pe care le avea în timp ce alţii îl credeau ocupat cu altceva, luase obiceiul să mârâie mereu printre dinţi câte un cântecel în timp ce se afla la birou.

Acest echipament tehnic realizat de Heath Robinson îi servi admirabil lui Sauvin în comunicarea de la distanţă cu plantele sale. Putea forma la telefon numărul lui de acasă şi să discute astfel cu ele în mod direct, prin intermediul unui amplificator audiometric, şi acest fapt îi dădea posibilitatea să verifice luminozitatea şi temperatura din locuinţa lui şi materialul de înregistrare lăsat acolo. Spera să poată perfecţiona sistemul de declanşare a comutatorului, făcându-l mult mai sensibil, aşa că avea nevoie de un dispozitiv care să permită plantelor să aprindă singure lumina, iar aceasta, la rândul ei, făcea instanta­neu să avanseze într-un vas de sticlă o cultură de microorganisme, ceea ce acţiona astfel un al doilea comutator.

În timp ce-şi manipula plantele spre a le conecta la electrozi Sauvin începu să se gândească la posibilitatea obţinerii unor rezultate mai bune dacă s-ar afla cu plantele sale în relaţii mai strânse. Deja lucra intrând într-o stare de transă moderată, formând astfel cadrul necesar pentru ca planta să se simtă mai bine, o atingea drăgăstos şi îi spăla frunzele până când începea să simtă o interpenetraţie şi o interacţiune între propriile lui emanaţii energetice şi cele ale plantei. Ca şi Backster, observă şi el că plantele reacţionau cu mai mare promptitudine la moartea unor celule vii din apropierea lor şi în special în cazul unor celule umane.

În cursul diverselor sale experienţe, descoperi de asemenea că cel mai simplu semnal extrasenzorial căruia plantele îi puteau răspunde printr-o reacţie suficient de vioaie era un uşor şoc electric pe care şi-l administra el însuşi. Reuşea acest lucru făcând să pivoteze scaunul din biroul lui şi descărcând energia statică astfel acumulată prin simpla atingere cu degetul a mesei metalice. La kilometri distanţă, plantele reacţionau fără greş printr-o tresărire instantanee. Ca şi în cazul experienţei cu trenuleţul, Sauvin descoperi mai apoi că era suficient să-şi amintească şi să retrăiască clipa unui asemenea neînsemnat şoc electric pentru ca plantele să tresară, chiar dacă el se afla în aceste momente în casa lui de vacanţă situată la aproximativ o sută de kilometri.

Una din dificultăţile de care se izbea Sauvin de fiecare dată când lipsea de acasă mai multe zile era aceea de a păstra pentru plantele lui aceeaşi lungime de undă cu a propriului său sistem, fără ca aceasta să fie influenţată de mediul apropiat lor. Avea prin urmare nevoie să pună la punct un sistem mai eficace decât acela folosit în telecomunicaţiile interurbane pentru a le atrage atenţia. Având în vedere agitaţia care le cuprindea atunci când el era atins în integritatea lui fizică sau când câmpul lui energetic era ameninţat, se gândi să vadă ce s-ar întâmpla în cazul îndepărtării câtorva celule ale corpului său în prezenţa plantelor. Concluzia fu revelatoare. Singura dificultate era acum obţinerea de celule capabile să rămână în viaţă un interval de timp ceva mai îndelungat. Cu sângele nu era nici o dificultate. Firele de păr, dimpotrivă, mor mult mai greu. Aşa că cea mai convenabilă materie era sperma, întrucât, după propria formulare a lui Sauvin, obţinerea ei este mult mai uşoară decât a sângelui şi deloc dureroasă.

Aceste experienţe repetate îl făcură de la un timp pe Sauvin să se întrebe dacă plantele n-ar fi sensibile şi la bucurii şi la senzaţii de plăcere, nu numai la dureri şi la şocuri electrice, mai ales că se cam plictisise să-şi tot administreze aşa ceva. Ajunse în curând la concluzia că plantele reacţionau efectiv la bucuriile şi la plăcerile lui, însă undele telemagnetice în asemenea situaţii nu mai erau suficient de puternice pentru a declanşa un comutator. Fără să se dea bătut, se lansă într-o experienţă şi mai îndrăzneaţă. Aflat în vacanţă cu o tânără simpatică la casa de vacanţă de la circa o sută de kilometri depărtare, fu în măsură să se convingă că plantele rămase acasă se manifestau prin vibbraţii puternice, retransmise prin audio-oscilator, la senzaţiile lui de plăcere aparatele înregistrând vârfuri ascuţite în momentele de orgasm. Toate acestea erau lucruri foarte interesante şi ar fi putut fi valorificate în modul cel mai sigur, umplându-l pe Sauvin de bani. Ar fi putut lansa o adevărată bombă, de exemplu, oferindu-le soţiilor geloase mijloacele cele mai sigure de a-şi ţine sub observaţie soţii berbanţi cu ajutorul unei simple begonii nebăgate în seamă, numai că Sauvin era mai puţin preocupat de asemenea aspecte cât de ambiţia lui de a pune la punct un sistem simplu şi fără greş de acţionare a unui comutator prin intermediul unei plante. Nu putea ignora eventualitatea de a-şi vedea planta reacţionând la apariţia cine ştie cărui stimul neaşteptat, bunăoară apariţia bruscă a unei pisici sau moartea unei gâze înşfăcate în dreptul ferestrei de o păsărică înfometată. Hotărî atunci să conecteze la acelaşi circuit electric trei plante aşezate în trei încăperi diferite, deci în medii supuse unor stimuli diferiţi, instalând şi un dispozitiv care să nu permită închiderea circuitului decât în cazul când toate cele trei plante reacţionau sincronic. Spera ca stimulii diferiţi care aveau să acţioneze fără îndoială asupra plantelor să nu se manifeste tot sincronic, cu excepţia celor care ar fi emanat de la el, indiferent de locul unde s-ar fi aflat. Numai că nici acest procedeu nu se dovedi infailibil, existând posibilitatea ca una sau alta din plante să reacţioneze la stimulii oferiţi de el cu mai puţină fermitate decât celelalte două, astfel încât circuitul să nu se închidă. Totuşi, un pas important fusese făcut, măcar prin aceea că acum era prea puţin probabil ca un stimul neprevăzut să afecteze exact în aceeaşi clipă toate cele trei plante.

Ajuns în stadiul acesta, Sauvin consideră că sosise timpul să publice rezultatele cercetărilor sale, care constituiau o confirmare a descoperirilor lui Backster şi urmau să facă cunoscută propria lui contribuţie la progresul unei ştiinţe care părea să cuprindă tot atâtea posibilităţi pentru omenire cât utilizarea de către Marconi a undelor hertziene. Primele demersuri se soldară însă cu un eşec total, întrucât presa de largă răspândire sau publicaţii pretenţioase ca Science sau Scientific America nu se arătară deloc interesate de oferta lui. Se hotărî atunci să se adreseze unor publicaţii gen magazin, specializate în geniu civil sau militar, cărora le fusese ani în şir colaborator statornic. Ca să trezească interesul redactorului unei reviste automobilistice, fu nevoit să recurgă la o trăsnaie: îi prezentă acestuia un mic dispozitiv cu ajutorul căruia un automobil putea fi pus în mişcare de la distanţă, prin înregistrarea de către o plantă a undelor gândurilor proprietarului .Operaţiunea în sine nu era dificilă, exista însă impedimentul că nu dispunea de un aparat care să acţioneze asupra cheii de contact exact cu forţa cerută, să reia operaţiunea în caz de eşec al primei încercări şi să înceteze acţionarea îndată după reuşită. Acest mic moft ar fi putut interesa pe cei care s-ar fi gândit ce bine e să-şi poată încălzi motorul într-o dimineaţă geroasă fără să se urnească din casă şi luându-şi tacticos micul dejun, ieşind numai când maşina era gata de plecare la drum. Numai că planul prezenta un inconvenient dintre cele mai serioase: plantele nu erau deloc indispensabile pentru aşa ceva, întrucât operaţiunea putea fi realizată uşor prin telecomandă.

Atunci, vrând cu orice preţ ca dragile lui plante să poată face totuşi ceva pentru automobilişti şi pentru proprietarii de vile, Sauvin se gândi să pună la punct o altă invenţie. Era vorba acum de a oferi proprietarului unei maşini posibilitatea ca, întorcându-se acasă într-o seară rece şi cu zăpadă, să ceară iubitului său filodendron să-i deschidă uşa garajului. Cum planta nu răspundea decât la solicitările stăpânului ei, nelăsându-se niciodată păcălită de impostori, sistemul promitea să constituie un sistem antifurt perfect, în faţa căruia şi cei mai talentaţi spărgători să rămână neputincioşi.

Vrând să atragă atenţia lumii ştiinţifice de calitate şi să facă în acelaşi timp şi rost de fonduri pentru a-şi instala un laborator cu toate cele necesare, Sauvin se gândi să demonstreze că un avion poate fi pilotat prin gândire cu ajutorul plantelor care să fie conectate la instrumente de precizie. El însuşi posesor al unui brevet de pilot, Sauvin se ocupase ani de zile, pentru propria lui desfătare, cu avioane în miniatură, din care cele mai mari nu depăşeau anvergura de un metru şi optzeci de centimetri. Viraje pe aripi, loopinguri, accelerări, încetiniri şi chiar aterizări absolut reuşite, toate acestea erau comandate de la sol. Aducând unele modificări neesenţiale instrumentelor sale de transmisie, Sauvin reuşi să facă să decoleze un avion miniatural, imprimându-i toate figurile posibile în aer şi aducându-l apoi la aterizare, slujindu-se de data aceasta de o plantă ca să-i transmită gândurile.

Acestea l-au condus la ideea că sensibilitatea plantelor ar putea fi folosită şi la prevenirea actelor de piraterie aeriană, prin depistarea eventualilor piraţi încă de la sol, înainte ca aceştia să reuşească să se îmbarce. A propus o „operaţiune anti-pirat", în cadrul căreia plante conectate la galvanometre, magneţi giratorii şi alte instrumente de precizie să fie utilizate pentru înregistrarea violentelor reacţii emoţionale ale piratului în timp ce este supus controalelor de rutină ale poliţiei.

Armata americană se arată deja interesată în legătură cu mijloacele de măsurare a reacţiilor emoţionale ale oamenilor cu ajutorul plantelor, fără să fie nevoie de sensibilizarea prealabilă a acestora faţă de o persoană anumită. La Fort Belvior, în Virginia, s-au alocat fonduri speciale pentru experimente de această natură. Marina americană urmăreşte de asemenea cu viu interes această chestiune. Pklon Byrd, analist la Grupul de studii previzionale şi analitice de la laboratorul de artilerie navală din White Oak, statul Maryland, a început să refacă experienţele lui Backster şi a obţinut anumite succese. Asemenea lui, Byrd şi-a dat seama că era suficient să se gândească să facă rău frunzelor unei plante pentru ca acul poligrafului să înceapă să se mişte. Experienţele sale cuprind înregistrarea reacţiilor unei plante la stimuli ca apa, radiaţiile infraroşii şi ultraviolete, stresul fizic.

Byrd consideră că efectul produs de o plantă asupra galvanometrului se explică nu prin rezistenţa electrică a frunzei, ci printr-o schimbare a biopotenţialităţii celulelor, care se îndreaptă dinspre membrana exterioară spre cea interioară, aşa cum a constatat şi cercetătorul suedez doctor L. Karlson, care a demonstrat că o grupare de celule îşi poate schimba polaritatea, chiar dacă sursa de energie care provoacă această polarizare este necunoscută. Byrd consideră că ceea ce percepe aparatura electrică este de fapt schimbarea de potenţial şi se datorează mecanismului conştiinţei.

Cercetările lui Byrd confirmă cele observate de Backster în legătură cu conştientizarea şi cu apatia pe care le vădesc plantele în legătură cu alte organisme stimulate în prezenţa lor. Asemeni lui Backster, a ajuns şi el la concluzia că plantele au tendinţa de a „leşina" sub efectul unui stres sufocant, încetând dintr-o dată să reacţioneze până şi la stimulii cei mai obişnuiţi, cum ar fi lumina şi căldura. După Backster şi Sauvin, Byrd a fost şi el în măsură să demonstreze în faţa camerelor de televiziune că o plantă poate să reacţioneze la stimulii cei mai neaşteptaţi, inclusiv la intenţia de a o arde. Tot în faţa camerelor, Byrd a demonstrat că o plantă reacţionează cu circa o secundă întârziere când cineva agită lângă ea o cutie de chibrituri în care e închis un păianjen, emoţia prelungindu-se după aceea cu aproape un minut. Aceeaşi reacţie a manifestat-o o plantă atunci când Byrd a rupt o frunză a altei plante, aflată în imediata ei apropiere.

Lui Byrd i se pusese la dispoziţie un detector de minciuni mult mai perfecţionat, cunoscut sub numele de evaluator al stresului psihologic. Acest aparat a fost conceput pe baza teoriei că vocea omenească operează în mod normal asupra modulaţiilor de frecvenţă audibile şi inaudibile şi că acestea din urmă dispar atunci când vorbitorul se află într-o stare de tensiune. Deşi această schimbare nu poate fi percepută cu urechea liberă, inventatorul acestui aparat susţine că poate înregistra pe un grafic orice fluctuaţii ale vocii. Prin urmare, Byrd s-a străduit să adopte acest aparat perfecţionat la munca lui de cercetare asupra plantelor. În Japonia, un bărbat cu voce blândă, doctor în filozofie şi excelent electronist, locuind în Kamakura, încântătoare aglomeraţie urbană înconjurată de grădini şi situată nu departe de Yokohama, a reuşit să transforme un detector de minciuni într-un aparat care l-a condus spre cele mai fantastice rezultate atinse vreodată de cercetătorii lumii plantelor. Doctor Ken Hashimoto statornic colaborator al poliţiei japoneze pentru detectarea minciunilor auzind de experienţele lui Backster hotărî să lege la un poligraf obişnuit un cactus, proprietatea familiei sale, cu ajutorul unui ac de acupunctură.

Demersul său era mult mai revoluţionar decât cele ale lui Backster, Sauvin sau Byrd. Hashimoto spera să poată lega o conversaţie în toată regula cu o plantă şi pentru asta îşi punea mari speranţe în modificările pe care el însuşi le operase la sistemul de detectare a minciunilor folosit în Japonia. Străduindu-se să simplifice interogatoriile luate la poliţie şi să le facă în acelaşi timp mai puţin costisitoare, doctorul Hashimoto pusese la punct un sistem asemănător oarecum cu cel al lui Dektor, care nu avea nevoie decât de casete noi la fiecare interogatoriu, pentru o înregistrare perfectă a reacţiilor suspectului. Transpunând prin metode electronice modulaţiile vocii acestuia, Hashimoto a ajuns să obţină pe hârtie un traseu suficient de grăitor şi de lipsit de coeficiente de eroare pentru a fi acceptat ca probă de tribunalele japoneze.

Ajuns în stadiul acesta, el întrevăzu o altă posibilitate: să inverseze sistemul, în speranţa că astfel va putea reuşi să transforme traseul de pe grafic în sunete modulate, dând astfel plantei o voce. Primele experienţe le-a făcut cu un cactus asemănător cu cactusul columnar gigantic din California şi din deşertul Arizona, dar de proporţii mult mai mici, şi se soldară toate cu eşecuri totale. Fără să dea vina pe eventuale erori din comunicările lui Backster, Hashimoto încercă să caute cauza nereuşitei în propriul lui mod de a acţiona. Era foarte posibil ca vina să-i aparţină lui, în pofida faptului că este considerat printre cercetătorii japonezi cei mai proeminenţi în materie de cercetare psihologică.

Surpriza a venit din partea soţiei sale, reputată pentru cunoştinţele ei în domeniul plantelor, pe care le adoră. Cum doamna Hashimoto asigura întruna cactusul de sentimentele ei afectuoase, reacţia acestuia fu rapidă şi uluitoare. Transformat şi amplificat de echipamentul electronic al doctorului Hashimoto, sunetul produs de cactus aducea cu bâzâitul ascuţit al cablurilor de înaltă tensiune, aşa cum se aude de la distanţă, părând adesea un cântec cu ritm şi tonalitate variate şi plăcute, ba chiar, cel puţin în unele momente, aproape voioase şi pline de căldură.

John Francis Dougherty, un tânăr american din Marina del Rey, statul California, care a asistat la una din aceste conversaţii, povesteşte că ascultând-o pe doamna Hashimoto cum vorbea plantei cu cuvinte blând modulate în limba japoneză, îi venea a crede că acesta îi răspunde fel de afectuos, cu modulaţii asemănătoare, pe limba ei, bineînţeles. Dougherty mai povesteşte că soţii Hashimoto au reuşit să stabilească o legătură atât de strânsă cu acest cactus, încât au putut să-l înveţe să numere şi chiar să facă adunări până la douăzeci. Când i se cerea, de exemplu, să spună cât fac doi şi cu doi, planta răspundea prin sunete care, transcrise de ac pe grafic, reprezentau patru puncte, însă legate între ele.

Hashimoto, care este posesor al titlului de doctor la Universitatea din Tokyo şi îndeplineşte funcţia de şef al centrului de cercetări electronice Hashimoto şi pe aceea de director al serviciului de cercetări de la Industriile Electronice Fuji, compania care a realizat, printre altele, imensele panouri luminoase care scaldă noaptea în luminile lor întregul Tokyo, Hashimoto, deci, a demonstrat după aceea talentele de socotitor ale cactusului său şi în faţa publicului din mai multe localităţi din Japonia, deplasându-se special în acest scop.

Când a fost întrebat care ar fi explicaţia fenomenului că un cactus e în stare să vorbească şi să socotească, doctorul Hashimoto, care este de asemenea, lucru surprinzător, şi unul din autorii de mare succes din Japonia - lucrarea sa Introducere în percepţia extrasenzorială a atins şaizeci de tiraje, iar Misterele lumii quadridimensionale se află la al optzecilea - a răspuns că, în actualul stadiu de evoluţie a teoriilor fizice, numeroase fenomene rămân neelucidate şi printre ele şi cel al cactusului său. După opinia lui, dincolo de lumea tridimensională în care ne mişcăm noi, ar exista o alta şi lumea noastră nu ar fi decât umbra unei lumi quadridimensionale şi imateriale în care nu mai operează legile fizicii cunoscute de noi. El este de asemenea de părere că această lume quadridimensională controlează lumea noastră materială şi tridimensională prin ceea ce el numeşte „concentrarea spiritului", adică ceea ce e cunoscut în general sub denumirea de psihochinesie sau supremaţia spiritului asupra materiei.