Viaţa secretă a plantelor

În aceste împrejurări, Armstrong auzi că armate întregi de reprezentanţi ai fabricanţilor de insecticide, însoţiţi de delegaţi ai Ministerului agriculturii de la Washington, umblaseră din fermă în fermă ducând muncă de lămurire cu toţi plantatorii care se convertiseră la procedeul U.K.A.C.O şi silindu-se să le bage în cap că la mijloc era vorba de o escrocherie organizată. Când vreunul din fermieri îndrăznea, cum s-a întâmplat de mai multe ori, să răspundă că el e mulţumit de escrocheria asta organizată, care nu-l costă mai nimic şi îl scapă de insecte, intervenea reprezentantul ministerului, care, de la înălţimea funcţiei sale, arunca ameninţări pe care omul era nevoit să le ia în seamă: suprimarea creditelor sau anularea licenţei de a desface cutare sau cutare produs al fermei, ca fiind realizat prin mijloace suspecte. Devenea de asemenea din ce în ce mai limpede că şi staţiunea de cercetări din Beltsville, deşi iniţial arătase un interes pur ştiinţific faţă de aceste fapte, băga acum beţe în roate cât putea, lucru uşor de înţeles dacă avem în vedere faptul că imensa corporaţie a producătorilor de substanţe chimice exercita presiuni uriaşe asupra guvernului pentru ca acesta să interzică pur şi simplu tehnica U.K.A.C.O. Argumentul cel mai puternic, în realitate un şantaj de cea mai grosolană speţă, era acela că, prin lichidarea acestei industrii uriaşe, milioane de americani care lucrau în fabricile de produse chimice sau în stufoasa reţea de distribuire sau de aplicare a acestora aveau să rămână pe drumuri. Campania furibundă dezlănţuită împotriva noului sistem era atât de bine orchestrată încât atunci când membrii societăţii U.K.A.C.O. căutară să-şi onoreze contractele cu clienţii, aceştia refuzară îngroziţi. Zone întregi erau împânzite de agenţi ai fabricanţilor de chimicale, de agenţi ai Ministerului agriculturii sau ai fiscului. Cu asemenea forţe bieţii oameni nu mai aveau curaj să se pună, astfel încât metoda Upton-Knuth-Armstrong şchiopăta.

Între timp cererea de brevetare a acestei invenţii fu respinsă, „din cauza lipsei unor dovezi concrete pe care să le poată constata experţii cei mai competenţi". Upton făcu imediat recurs, prezentând un memoriu justificativ de douăzeci şi două de pagini în care arăta că „este dificil să definim cu precizie natura şi mecanismul acestei noi metode", după care adăuga: „Procedeul include studiul şi folosirea anumitor surse fundamentale de energie care sunt capabile să acţioneze asupra atomilor, asupra electronilor şi, evident, asupra celulelor, prin frecvenţa de rezonanţă specifică a puterii lor armonice, proces ce permite punerea în evidenţă a frecvenţei caracteristice a fiecărei particule de materie, sub o polaritate controlată într-un câmp magnetic în mişcare."

În sprijinul tezei lor, inventatorii citau lucrările unui eminent savant, dr. Edward Purcell, care în 1952 primise, alături de Felix Bloch, Premiul Nobel pentru fizică. Purcell publicase de curând în Science News Letter un articol despre frecvenţele de rezonanţă caracteristice ale elementelor puse în rezonanţă în câmpuri magnetice date, iar cei trei invocau pe larg acest articol ca argument teoretic de prestigiu de necombătut. Ei se mai refereau şi la alte cercetări, de data aceasta ale lui Bloch, care reuşise, printr-un proces numit de el „inducţie nucleară", să transforme particulele atomice în ceea ce corespundea, de fapt, transmiţătorilor radiomicroscopici ale căror emisii, mult mărite, puteau fi percepute prin intermediul amplificatoarelor. Upton nu se îndoia că „tratamentul radiotonic", cum botezaseră ei metoda U.K.A.C.O., folosea acelaşi gen de energie la care se referea şi Bloch şi, cum sublinia el, „aceasta încă nu a fost recunoscută de către ştiinţă, în special sub aspectul largilor ei posibilităţi de aplicare la structurile moleculare complexe ale vieţii vegetale şi animale".

Upton se baza pe scrierile lui George Washington Crile şi ale lui Harold Saxton Burr pentru a-şi susţine teza, după care lucrările specialiştilor şi detectarea de potenţial cu ajutorul unor aparate extrem de sensibile dovediseră deja de mult timp existenţa unor diferite variaţii de potenţial electronic la făpturile vii şi posibilitatea de a măsura aceste variaţii.

Cum toate aceste argumente nu avură deloc darul de a schimba ceva din decizia de respingere a cererii de brevetare, generalul Gross puse în mişcare toate relaţiile sale, care ajungeau în consiliile de administraţie ale celor mai mari societăţi din Statele Unite. Reuşi să atragă atenţia asupra acestui conflict şi unor oameni de ştiinţă foarte influenţi sau unor înalţi funcţionari guvernamentali, ca Vannevar Bush, consilier pentru probleme de ştiinţă al preşedintelui Eisenhower. Numai că, atunci când Gross le expuse tuturor oamenilor cu putere de decizie la care ajunsese reuşitele extraordinare ale sistemului celor trei electronişti, bazat pe ideea că fiecare particulă posedă propria ei frecvenţă generică, idee susţinută cu atâta dârzenie de Crile, interlocutorii rămaseră consternaţi şi considerară că una ca asta nu era cu putinţă.

Când Gross le sugeră, plin de tact, să vină la Harrisburg să discute cu fermierii care fuseseră beneficiarii metodei şi să-şi poată face o părere la faţa locului, toţi aceşti domni se arătară foarte ocupaţi; Gross nu avu mai mult succes nici măcar pe lângă directorul Fundaţiei Carnegie din Washington, care îi trânti în faţă că nu există în toată electronica ceva care să facă credibilă o asemenea năstruşnicie ca acest U.K.A.C.O.

Dr. Williard F. Libby, inventatorul tehnicii de datare cu ajutorul carbonului 14, care peste puţin timp avea să fie distins cu Premiul Nobel pentru chimie, se arătă la fel de puţin încurajator dar probabil lucid atunci când, ascultându-l pe Gross, îi răspunse că cercetările asupra „cutiei" lui Abrams ar necesita un buget de cel puţin un milion de dolari, pe care nimeni n-ar fi dispus să-i investească în aşa ceva. Este cert că împotriva metodei U.K.A.C.O. se urzise nu o obişnuită conspiraţie a tăcerii, pe care numai simplele presiuni exercitate asupra guvernului de marile trusturi producătoare de chimicale n-o mai pot explica. Cu toate că dovezi palpabile nu există, generalul Gross şi-a dat seama că grija extraordinară a guvernului de a înăbuşi această afacere fără să facă vreun zgomot era justificată, probabil, de raţiuni de stat de cea mai mare stringenţă: din moment ce prin simpla otrăvire a unei fotografii, urmată de o emisie radiofonică, se putea obţine moartea aproape instantanee a milioane şi milioane de insecte care atacaseră plantele de pe câmpul fotografiat, era limpede că metoda putea fi folosită ca mijloc de nimicire în masă, putând fi aplicată unor mari concentrări de trupe sau unor populaţii civile din zone întregi, în timp de război sau chiar şi de pace. Ca să nu mai vorbim de aplicarea imediată pe care i-ar fi găsit-o, fără îndoială, o mulţime de inşi care ar fi vrut să scape, pe tăcute şi fără riscul de a fi descoperiţi vreodată, de cutare sau cutare duşman incomod. Ajungea o simplă fotografie!

Astfel încât tehnica U.K.A.C.O. fu îngropată cu mare grijă sub vălul gros al uitării şi conspiraţia tăcerii, orchestrată de organisme specializate în aşa ceva, făcu să nu se mai audă nimic despre metoda asta blestemată, pe care unii începeau s-o numească „radionică".

Şi totuşi, sfârşitul acesta nu era în realitate decât un început, un început cu rădăcini ceva mai vechi.

Cu trei decenii înainte de frământările pe care le iscase metoda lui Upton, Knuth şi Armstrong, tânărul inginer Galen T. Hyeronymus, care fusese unul din primii deţinători ai unei licenţe de operator radio amator înainte de primul război mondial şi lucra acum la Societatea de electricitate din Kansas City, fu contactat de un vecin al său, un medic liniştit şi retras, pe nume Planck, care îl rugă să-i execute diverse piese pentru anumite instrumente probabil medicale, care însă cereau o precizie extraordinară, cum ar fi nişte lamele de metal argintat de dimensiuni foarte riguroase şi nişte bobine cu spirele perfect aşezate. Tânărul inginer fu intrigat de scopurile în care aveau să fie folosite piesele acestea, dar Planck îi răspunse evaziv că era în relaţii cu un medic din San Francisco, un adevărat geniu, cu care spera să colaboreze cât mai fructuos în vindecarea unor boli grave cu ajutorul unei aparaturi cu totul noi. Nu-i spuse nici cine era geniul medical din San Francisco şi nici nu-i dădu amănunte în privinţa scopului în care aveau să fie folosite piesele pe care îi ceruse să i le confecţioneze. După puţin timp, întâmplându-se ca Planck să moară, văduva lui îl rugă pe Hyeronymus să vină să vadă laboratorul acestuia, care semăna mai curând a atelier, şi să spună dacă n-ar fi amator să cumpere câte ceva din instrumentele de tot felul care încurcau locul sau dacă n-ar şti pe cineva dispus să dea nişte bani pe ele. Abia acum, intrând pentru prima oară în laboratorul lui Planck, Hyeronymus înţelese în ce scopuri folosise răposatul aparatura la a cărei confecţionare îl ajutase şi el, şi află tot acum şi numele medicului genial din San Francisco - Albert Abrams.

În timpul acesta, o tânără şi vioaie chiropracticiană, adică medic fără medicamente, din Los Angeles, dr. Ruth Drown, lucra de zor la perfecţionarea aparaturii lui Abrams. Invenţia cea mai surprinzătoare fu realizarea unui sistem care permitea fotografierea organelor interne şi a ţesuturilor pacienţilor săi numai pe baza vinei singure picături din sângele acestora, chiar dacă pacientul în cauză se afla la sute de kilometri distanţă. Lucru încă şi mai surprinzător, tehnica aceasta îngăduia obţinerea unor fotografii în secţiune ale organelor respective, fapt pe care razele X nu-l puteau realiza. Deşi reuşise, printr-o întâmplare absolut inexplicabilă, să breveteze această invenţie în Anglia, dr. Drown s-a izbit în SUA de o opoziţie crâncenă. Oficiul federal pentru controlul alimentelor şi al medicamentelor îi respinse cererea de înregistrare a brevetului, declarând că maşinăria asta este de domeniul ştiinţifico-fantasticului şi confiscându-i pe loc totul. Pentru a justifica acest gest, care putea fi o găselniţă de prim rang pentru ziare, aceşti domni invitară urgent la faţa locului câţiva reporteri ai revistei Life, care prezentară în numărul următor acest aparat ca o curată şarlatanie, astfel încât dr. Ruth Drown căpătă o stare de depresiune nervoasă care avu un sfârşit fatal. Acest geniu neînţeles muri în scurt timp, purtând o etichetă infamantă.

Înainte încă de acest tagic deznodământ, în timp ce Drown lucra încă de zor în California la perfecţionarea aparatului de la care avea să i se tragă sfârşitul, un alt adept al lui Abrams, doctorul George W. Wiggelsworth din Chicago, încerca să îmbunătăţească prin mijloace originale „cutia" maestrului, solicitând pentru asta ajutorul fratelui său, inginer electronist de mare capacitate, care la început considerase că „osciloclastul" e o simplă aiureală cu care nişte oameni serioşi nu aveau nici un motiv să-şi bată capul. Numai că până la urmă se lăsă şi el convins de eficacitatea acestui aparat şi încercă să îmbunătăţească funcţionarea acestuia înlocuindu-i rezistenţele prin condensatori, ceea ce însemna un mare progres, deoarece acum se puteau face reglaje de mare fineţe. Wiggelsworth numi aparatul astfel îmbunătăţit „patoclast", adică distrugător de boli, iar medicii care recurseră la folosirea lui, destul de puţin numeroşi, se grupară într-o mică Asociaţie patometrică.

Între timp, Hyeronymus se apucase intens de studiul detaliat al energiilor necunoscute emise nu de ţesuturi sănătoase sau bolnave, ci de metale. Vrând să aprofundeze acest studiu, el adună câteva obiecte de argint cum ar fi nişte linguri vechi şi strâmbe, o solniţă şi câteva mici bijuterii şterpelite de la soţia lui, pe care le duse şi le îngropa undeva departe, în mijlocul preeriei din Kansas.

Stabilind riguros coordonatele punctului unde se afla îngropat acest material, Hyeronymus începu să lucreze, cum spunea el însuşi, „în sens invers", adică încercând să ajungă până la emanaţii. Numai că avu alarmanta surpriză de a constata că, din când în când, din argintul îngropat nu emana nici un fel de energie, astfel încât de fiecare dată se întreba dacă nu cumva peste mica lui comoară dăduse vreun om care nu se îndurase s-o lase acolo. Numai că fiecare din aceste pauze era urmată de o reluare a emisiei de energie, mai puternică decât înainte, ceea ce putea însemna multe.

Inteligenţa eclectică a lui Hyeronymus îl făcu să se întrebe dacă emisia de energie înceta cu adevărat, sau era vorba pur şi simplu de imposibilitatea captării ei din cauza unei schimbări de direcţie. Ar fi fost posibil ca radiaţiile să nu se mai îndrepte în sus, unde le-ar capta negreşit aparatele aflate permanent în funcţiune, ci spre centrul planetei, adică exact în direcţia opusă. Ca să se convingă cum stau lucrurile, luă o bară de oţel îmbrăcată în cupru şi merse cu ea în preerie, înfigând-o în pământ în poziţie înclinată, aşa fel încât să ajungă până dedesubtul micului depozit de obiecte de argint, apoi urmări ce se întâmplă. Când vârful barei era la acelaşi nivel cu argintul sau dedesubtul acestuia, aparatul conectat la capătul rămas afară al barei indica un plus de energie. Când însă trăgea de bară în sus, astfel încât capătul înfipt în pământ să se afle la un nivel superior nivelului argintului, nu se înregistra nici o schimbare.

Repetând această operaţiune timp de săptămâni întregi, ca să fie sigur că orice posibilitate de hazard era eliminată, Hyeronymus îşi dădu seama că energia emisă de obiectele de argint părea să-şi schimbe direcţia timp de câteva ore, la anumite intervale. Făcând un grafic al acestor schimbări, concluzia fu aceea că intervalele erau de aproximativ şaizeci de ore, cu alte cuvinte fenomenul se producea cam la două zile şi jumătate. Încercând să stabilească fenomenele exterioare care ar fi putut sta la baza acestor fapte, inginerul nostru consultă mai multe lucrări printre care şi un almanah de astronomie şi ajunse la concluzia că acest interval era în vizibilă legătură cu anumite momente din ciclul schimbărilor fazelor lunii. Descoperirile lui Pfeiffer în legătură cu influenţa exercitată de fazele lunii asupra plantelor păreau acum să se aplice în egală măsură şi metalelor, deşi lucrurile se cereau investigate mai îndeaproape.

Cercetări ulterioare asidue cu metale îngropate în pământ îl convinseră pe Hyeronymus că cele constatate până aici nu fuseseră pură întâmplare. Aceste energii necunoscute erau vizibil influenţate ca şi cele descoperite de Abrams, de atracţia magnetică. Să ne amintim că alţi doi cercetători, un medic ca Mesmer şi un om de laborator ca Reichenbach, redescoperiseră legătura care uneşte magnetismul mineral de „magnetismul animal".

Hyeronymus bănuia că energia necunoscută emisă de metale ar fi, într-un fel oarecare, dependentă de lumina soarelui sau mai bine-zis de radiaţiile acestuia. Era indiscutabil că se putea transmite prin cablu, conectarea barei de fier acoperit cu cupru la aparate stătea dovadă. Şi astfel se năştea întrebarea dacă această formă de energie era de natură să influenţeze creşterea plantelor.

Vrând să se lămurească asupra acestei chestiuni, Hyeronymus făcu rost de câteva cutii căptuşite cu aluminiu pe care le aşeză în beciul casei sale din Kansas City, unde domnea un întuneric absolut. Conecta câteva din cutiile acestea la o sursă de apă şi le branşă pe fiecare, prin cabluri individuale de cupru, la plăci metalice aşezate afară în curte, în bătaia soarelui. Celelalte cutii rămaseră fără legătură cu exteriorul. Apoi puse în toate cutiile grâu şi aşteptă rezultatele. Iar acestea fură pe măsura aşteptărilor lui: în primele cutii firele răsăriră robuste şi de un verde sănătos, în timp ce în celelalte grâul a încolţit, e adevărat, dar firele erau subţiri, bolnăvicioase şi mai cu seamă fără nici o umbră de verde.

Aceste lucruri îl conduseră pe Hyeronymus la o concluzie revoluţionară, anume aceea că, indiferent de natura precisă a agentului care duce la formarea clorofilei, nu este vorba de lumina solară însăşi, ci de ceva care este asociat cu ea şi care, spre deosebire de lumină, se putea transmite prin cablu. Acest ceva rămânea deocamdată o enigmă, întrucât nu se putea şti absolut nimic despre frecvenţa lungimii de undă electromagnetică în care se deplasa şi nici măcar dacă între această energie misterioasă şi spectrul electromagnetic există vreo legătură.

Pe măsură ce confecţiona noi instrumente medicale şi le încerca, Hyeronymus era din ce în ce mai convins că energia pe care o indicau mereu aparatele sale nu era un fenomen legat de electromagnetism. Iar certitudinea sa fu deplină atunci când descoperi că aparatul însuşi, lăsat în lumina soarelui, era blocat de scurtcircuite, aşa cum se întâmplă, de exemplu, cu un aparat de radio cufundat în apă.

Această descoperire schimba cu totul datele problemei, astfel încât Hyeronymus realiză un analizor special, prevăzut iniţial cu lentile iar apoi cu prisme, cu ajutorul căruia reuşi identificarea a numeroase elemente de pe tabela lui Mendeleev, datorită radiaţiilor captate de analizor. Devenea limpede faptul că energia, traversând o prismă, se comportă într-un mod aproape identic cu lumina, singura deosebire constând în aceea că unghiurile de refracţie ale energiei sunt mult mai ascuţite. Descoperirea cea mai importantă fu însă alta, anume faptul că energia emanată din diferite elemente chimice dă unghiuri de refracţie care diferă între ele, iar clasificarea elementelor după aceste unghiuri de refracţie ducea la aceeaşi ordine în care ele erau aşezate în tabela lui Mendeleev, după conţinutul nucleului fiecăruia. Faptul că un element putea fi identificat după simpla frecvenţă a radiaţiilor emise de el îl convinse pe Hyeronymus că bolile puteau fi într-adevăr vindecate cu aparatul lui Abrams şi cu toate cele care îi urmaseră, variante din ce în ce mai perfecţionate ale aceluiaşi model, vindecarea producându-se „prin atacarea cu radiaţii a energiei de legătură care menţine grupate structurile moleculare".

Frecvenţa de emanaţie, sau unghiul de refracţie, păstrează o proporţie riguroasă cu numărul de particule cuprinse în nucleul unui element, arată Hyeronymus. Amplitudinea frecvenţelor, sau a unghiurilor de refracţie ale substanţelor complexe, ar putea duce astfel la dezvăluirea conţinutului lor. Cât despre energia astfel emisă, aceasta, contrar energiei electromagnetice, nu se atenuează în mod invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ea şi sursă. Radiaţiile ei nu se manifestă decât pe o anumită distanţă care depinde de obiectul care constituie sursa, de direcţia în care se manifestă şi chiar de ora la care se întreprind măsurătorile. Există şi anumiţi factori care provoacă variaţii ale cantităţilor de radiaţii emise, cum ar fi ceaţa, fumul sau orice alt factor de natură să ducă la modificări în densitatea aerului din atmosferă, aşa cum se întâmplă cu intensitatea luminii, care este şi ea afectată de o mulţime de factori.

Vrând să explice această emisie de radiaţii, Hyeronymus a recurs la o formulă destul de puţin limpede: „Este o energie care ascultă de anumite legi ale electricităţii, dar nu de toate, şi de anumite legi ale opticii, dar nu de toate." Drept care, pentru a evita repetiţia şi frazele lungi, el a denumit-o inventând cuvântul „eloptică", o combinaţie între cele două denumiri ale domeniilor fizicii de care părea să ţină seama această nouă energie, electricitatea şi optica.

Energia eloptică, conchide el, deşi absolut independentă de energia electromagnetică, are totuşi, din anumite puncte de vedere, o serie de asemănări cu aceasta. În baza diferenţelor nete aflate de el, a tras şi concluzia că spectrele lor de frecvenţă sunt în mod necesar legate. Se hotărî deci să se refere la energia eloptică, sub toate lungimile ei de undă, ca la un „mediu bun" care, cum scrie el, „ar putea fi unul şi acelaşi cu cel pe care electroniştii şi fizicienii îl numesc „eter", dacă nu cumva e vorba de armonii mult mai înalte decât cele atribuite în mod obişnuit eterului".

Otto Rahn, strălucitul bacteriolog a cărui carte despre radiaţiile emise de organismele vii stârnise atâta animozitate printre confraţii săi cu un deceniu mai înainte, examina amănunţit procedeele lui Hyeronymus şi îi repetă cu migală toate experienţele, scriindu-i apoi acestuia: „Din faptul că radiaţiile cuprind secretul vieţii trebuie să înţelegem că şi secretul morţii stă ascuns tot în ele. În momentul de faţă foarte puţini oameni iau în serios această chestiune şi sunt şi mai puţin numeroşi cei ce cunosc toate faptele legate de ea. Tendinţa generală căreia i se supun aceştia îmi pare aceea ca iniţiaţii să nu divulge tot ce ştiu şi să lase să răsufle doar ceva informaţii care ar putea fi aplicabile imediat, dar limitat, în combaterea bolilor. Spre deosebire de acest punct de vedere pe care eu îl consider îngust şi meschin, descoperirile dumneavoastră lasă să se întrevadă orizonturi extrem de vaste, poate cel puţin tot atât de vaste ca cele deschise de descoperirea energiei atomice. Pentru că, asemeni acesteia, descoperirea dumneavoastră ar putea fi folosită atât spre binele omenirii, cât şi la distrugerea ei."

În anul 1949, Hyeronymus îşi văzu brevetată invenţia sub nr. 4482773, brevetul fiind acordat pentru „detectarea emanaţiilor produse de materiale şi măsurarea cantităţii acestora". Urmă brevetarea aceleiaşi invenţii în Canada şi în Anglia.

Veni totuşi o experienţă care constitui pentru el o revelaţie zguduitoare. Împreună cu unul din membrii grupului U.K.A.C.O., s-a dus la o fermă unde a ales trei fire de porumb afectate de câte un vierme parazit. Protejând cele trei fire în aşa fel încât viermii să nu poată fugi, Hyeronymus începu să trateze plantele cu ajutorul emiţătorului său radionic, cu emisii de câte zece minute pe oră, timp de trei zile fără întrerupere, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. La sfârşitul experienţei, doi din cei trei viermi erau nu numai morţi, ci transformaţi într-un adevărat terci, în timp ce al treilea încă mai trăia, deşi era limpede că nici lui nu-i mergea deloc bine. Insistând asupra lui încă douăzeci şi patru de ore, vânjosul exemplar îşi urmă semenii, iar după încă două zile, din el nu mai rămăsese decât o uşoară urmă de umiditate pe tulpina plantei.

Puterea ucigătoare a radiaţiilor îl năuci de-a binelea pe Hyeronymus, care înţelegea acum că, vrând să slujească ştiinţa, realizase un mijloc de distrugere pe lângă care bomba atomică nu era decât o jucărie nevinovată. Îngrozit la gândul că în câteva zile întreaga omenire putea fi lichidată cu aparatura lui, el hotărî să nu dezvăluie niciodată şi nimănui alcătuirea aparatelor sale şi modul lor de funcţionare, decât, poate, în ziua când avea să întâlnească cercetători de înaltă ţinută ştiinţifică şi mai cu seamă morală, cărora să le ceara să continue alături de el cercetarea posibilităţilor precise de aplicare a descoperirii sale numai spre binele omenirii.

19. RAŢIUNEA, STĂPÂNA MATERIEI
În anul 1934, deci cu aproximativ două decenii înainte de agitaţia iscată de sistemul U.K.A.C.O., Guyon Richards publică în Marea Britanie o lucrare intitulată Lanţul vieţii. Guyon Richards era doctor în medicină şi dobândise o experienţă vastă în calitatea lui de medic şef al unui întreg district care depindea de Serviciile medicale ale Indiilor.

Îl stimulaseră în mod deosebit teoriile unui coleg, căpitanul Sanders, care îi vorbise îndelung despre efectele ionizării, fenomen prea puţin cunoscut, şi mai ales despre rezultatele cu totul remarcabile ale acesteia în vindecarea bolilor. Sanders, medic militar cu vechi state de serviciu, era extrem de receptiv la tot ce era nou şi nu stătea niciodată în cumpănă să trateze cu toată seriozitatea orice inovaţie pe care cei din jurul lui o declarau grăbiţi şarlatanie, fiindcă se putea foarte bine să fie vorba de ştiinţă adevărată. Tehnica aceasta nouă, a utilizării ionizării în terapeutică, avea să ia în curând un avânt nemaipomenit în câteva ţări europene, în special în Germania şi în Rusia, rămânând practic necunoscută în altele. Incitat de Sanders, Richards începu să se preocupe din ce în ce mai intens de ionizare, simţindu-se, după propria lui expresie, „răpit de electricitate", astfel încât întreprinse un studiu riguros şi amănunţit al plantelor şi al oamenilor, bolnavi sau sănătoşi, servindu-se de un galvanometru. Richards auzise şi el câte ceva despre Abrams şi despre osciloclastul acestuia, însă nu avea încredere prea mare în aşa ceva, întrucât principiile funcţionării acestuia nu puteau fi explicate cu precizie, dar pe de altă parte considera supărător faptul că publicitatea făcută în jurul acestei chestiuni era absolut subiectivă, atacând fără să înfăţişeze lumii medicale tot ce se ştia în această privinţă. Inconvenienţele descoperirii lui Adams puteau fi remediate prin cercetări serioase ale unor oameni competenţi, dar se crease o stare de spirit nefavorabilă, lucru cu care Richards nu era de acord.