Muntele vrăjit expunere premergătoare

n»

MUNTELE VRĂJIT 641

- însăşi doamna Chauchat se enerva independent de voinţa ei; acest cru îl presupunem bazîndu-ne pe anumite comentarii caustice care-i apară în diferite împrejurări, dar poate tocmai aceasta era calitatea care f cea din el un subiect atît de potrivit pentru disputele dintre pedagogi.

Pieter Peeperkorn era adesea bolnav - şi nimeni nu va fi mirat sa afle că se îmbolnăvise chiar a doua zi după seara închinata jocului de cărţi şi şampaniei. De altfel, aproape toţi invitaţii la acea petrecere pre­lungită şi obositoare erau într-un hal fara hal, inclusiv Hans Castorp care avea o durere groaznica de cap, ceea ce nu-l împiedica sa facă o vizită amfitrionului sau din ajun: aşadar, se anunţa la Peeperkorn prin malaiezul pe care-l găsi pe coridorul primului etaj şi fu poftit sa intre.

Pătrunse în dormitorul cu doua paturi al olandezului printr-un salon care-l despărţea de salonul doamnei Chauchat şi constata ca se deosebea de tipul obişnuit al camerelor de la „Berghof' atît prin dimensiuni cît şi prin eleganţă şi confort. Erau acolo fotolii îmbrăcate în mătase şi măsuţe cu picioare răsucite; un covor gros acoperea duşumeaua, iar paturile nu se prezentau nici ele în genul obişnuitelor paturi predestinate morţii, ci erau chiar grandioase: adică din lemn de cireş lustruit, cu ornamente de aramă şi cu un singur polog comun — fara perdele — şi numai cu un mic baldachin care le îngemăna şi le ocrotea.

Peeperkorn stătea întins pe unul din cele doua paturi, iar cuvertura de mătase roşie era plina de cărţi, scrisori, şi ziare, pe cînd el citea cu ochelarii pe nas ziarul Telegraaf. Pe scaun, lînga pat, era aşezata o tava pentru cafea, iar pe noptiera, alături de produsele farmaceutice, se găsea o sticla cu vin roşu pe jumătate goala — vinul uşor şi spumos de aseară. Spre discreta uimire a lui Hans Castorp. olandezul nu purta cămaşa de pinza alba, ci una de lîna cu mîneci lungi, fara guler rasfrînt, rascroita în jurul gîtului, închisa cu nasturi la manşete şi care se lipea de umerii laţi ^Ş1 "^e pieptul puternic al batrînului: grandoarea omeneasca a capului sau ^a§ezat pe perna era şi mai mărita, exaltata dincolo de sfera burgheza, de ea îmbrăcăminte care dădea chipului un caracter pe de o parte popular ^ŞI P^r°letar, pe de alta etern şi sculptural.

- Negreşit, tinere, spuse el apucînd de partea de sus a ramei oche-corn şi punîndu-i alături. Va rog insistent... nicidecum. Dimpo-

^a-^Iar Hans Castorp se aşeza lînga el, ascunzîndu-şi efuziunea compa-

oare - nu era oare mai curînd o adevărata admiraţie la care-l silea

_c ^rtlnirea lui, sub forma unei flecăreli prieteneşti şi însufleţite? - pe

eeperkorn o seconda cu o nepăsare grandioasa şi cu o gesticulaţie

642

THOMAS MANN

insistentă. Nu arata deloc bine, părea galben şi foarte suferind. Sn dimineaţă avusese o criză puternică de friguri, iar oboseala care su venise se combina cu urmările chefului.

— Ieri am facut-o cam lata, spuse el. Nu, da-mi voie... grav şi _ra_ui Sînteţi încă... bine, asta n-are importanţă... Dar lă vîrsta mea şi într-n stare atît de ameninţătoare... Copilă mea, se întoarse el cu o severitate duioasă, însă hotârîtă, spre doamna Chauchat care tocmai intra, venind din salon, acum totul e bine, dar ţi-o repet că ar fi fost mai bine să fim mai atenţi, ca ar fi trebuit să mă împiedicaţi... Ceva ca o furtună de mînie regească se prevestea în trăsăturile chipului şi în vocea lui. Era însă suficient să-ţi închipui furtuna care ar fi izbucnit dacă ai fi încercat în mod serios să-l opreşti să bea, pentru a măsura toata nebunia şi nedreptatea reproşului. însă asemenea inconsecvenţe făceau parte, fără îndoiala, din însăşi structura măreţiei lui. De aceea, tovarăşa sa de călătorie nu le dădu nici o atenţie, salutîndu-l pe Hans Castorp care se sculase în picioare — şi, de altfel, nici nu-i întinse mîna, ci doar îl invita cu un surîs şi cîteva semne din cap să stea jos, „mai cu seamă" să nu se deranjeze, să nu se întrerupă „în nici un fel", din tete-ă-tete-ul cu myn-heer Peeperkorn... Se îndeletnici prin cameră cu fel de fel de lucruri şi dădu dispoziţie feciorului sa ridice tava de la dejun, dispăru o clipă şi reapăru în vîrful picioarelor, ca să iă parte, în trecere, la conversaţie -ba, dacă vrem să redăm impresia vagă a Iui Hans Castorp, chiar pentru a o supraveghea puţin. Fireşte! Putuse să se reîntoarcă la „Berghof în tovărăşia unei personalităţi de mari dimensiuni, dar de-ndatâ ce acela care o aşteptase aici atîta timp arăta tot respectul cuvenit acestei perso­nalităţi, de la bărbat la bărbat, ea manifesta o nelinişte şi chiar puţină asprime cu acele „mai cu seamă" şi cu „în nici un fel" ale ei. Hans Castorp surîdea, aplecîndu-se peste genunchi ca sâ-şi ascundă zîmbetul, şi în acelaşi timp ardea de o bucurie lăuntrică. Peeperkorn îi turnă un pahar de vin din sticla aşezată pe noptieră. în asemenea condiţii, spuse olandezul, cel mai bine era să reiei lucrurile de acolo de unde le-ai între­rupt noaptea trecută, iar acest vin spumos îndeplinea întru totul şi ° ciul sifonului. Bău în sănătatea lui Hans Castorp, iar el, în timp ^{ce be} îl urmări cum ridică paharul cu mîna de căpitan, pistruiată, cu ungi

ascuţite şi strînsa lă manşetă de nasturii cămăşii de lînâ, şi privi

buzele înd

late şi sfîrtecate atingînd marginea paharului, precum şi vinul curg de-a lungul gîtlejului său proletar şi statuar în acelaşi timp, şi niâru Adam saltînd în sus şi în jos. Apoi discutară despre medicamentul ce

MUNTELE VRĂJIT 643

"sea pe măsuţa de noapte, despre licoarea cafenie din care Peeperkorn ■ ghiţi ° ling^urâ plină — pe care doamna Chauchat i-o întinsese după ce -■ reamintise de ea, era un antipiretic, care conţinea mai ales chinina, iar Peeperkorn îi dădu şi musafirului să guste din acest preparat, sa-i apre­cieze gustul caracteristic, apoi făcu elogiul chininei, care era bine­făcătoare nu numai fiindcă distrugea germenii şi exercita o influenţă salutară asupra căldurii naturale a corpului, dar trebuia apreciată şi ca tonic; reducea eliminarea albuminei, favoriza alimentaţia, pe scurt era o băutură delicioasă; o adevărată doctorie care trezea, întărea şi reînsu­fleţea — dar, de asemenea, şi un stupefiant; puteai sâ-l iei uşor, pe un vîrf de pai, spuse el ca şi ieri, glumind într-un fel măreţ, exprimîndu-se cu degetele şi cu capul, şi iarăşi semanînd cu un preot pâgîn care se pregăteşte sa danseze.

Da, e un lucru minunat această coajă antipiretică — şi, de altfel, nu se împliniseră încă trei secole de cînd farmacologia continentului nostru aflase despre existenţa ei, şi nu se împlinise nici o sută de ani de cînd chimia descoperise alcaloidul din care-şi trăgea însuşirile, anume chinina propriu-zisă — descoperită pînă la un anumit punct şi analizată — căci chimia nu putea pretinde că elucidase în mod perfect constituţia acestui medicament, nici că ar fi în stare să-l fabrice pe cale artificiala. De alt­fel, farmacologia noastră făcea foarte bine că nu se încredea prea mult în propria ei ştiinţă, întrucît la fel se întîmpla şi cu multe alte substanţe: ştia anumite lucruri despre dinamică, despre efectele produse de sub­stanţe, însă o încurca de foarte multe ori în strădania de a şti căror cauze trebuiau atribuite aceste efecte. Tînârul n-avea decît să studieze toxi­cologia - adică proprietăţile elementare care determinau efectele a ceea ce se numeau toxicele, căci nimeni nu va fi în stare sa-l lămurească mai •ne. Existau acolo, de pildă, veninurile şerpilor despre care nu se ştia inuc altceva decît că aceste secreţii animale erau pur şi simplu nişte ornbinaţii ale albuminei şi se compuneau din diferite albuminoide, care "Şi produceau efectul fulgerător decît din cauza unui dozaj determinat — ^ca> de fapt, cu totul indeterminat — iar în circulaţia sîngelui pro-eau nişte efecte fulgerătoare, care nu te puteau decît ului: fiindcă nu ¹ °'³işnuit să faci o legătură între albuminâ şi otrava. Dar aşa sînt ^Ulte toate substanţele din lume - spuse Peeperkorn cu capul ridicat P rnă, cu ochii spălăciţi sub arabescurile frunţii, făcînd un cerc per-_Co ^{CU sul}Hele degetelor - da, toate substanţele erau făcute să cuprindă nutent viaţa şi moartea: toate erau în acelaşi timp leacuri şi

644

THOMAS MANN

otrăvuri, medicaţia şi toxicologia reprezentau unul şi acelaşi lucru t vindecai cu otrăvuri şi ceea ce credeai ca este o forma vitala putea î_n anumite condiţii sa ucidă printr-un singur spasm, în răstimpul _Une-secunde. Vorbea despre leacuri şi despre otrăvuri cu multa insistenţa s cu o coerenţa excepţionala, iar Hans Castorp îl asculta aplecat înainte dînd din cap, absorbit nu atît de conţinutul acestor expuneri care păreau sa-l intereseze foarte mult pe domnul Peeperkorn, cît de dorinţa de a studia în tăcere manifestările personalităţii lui, care, în ultima instanţa erau tot atît de explicabile ca şi efectele veninului şerpilor. Dinamica purcese Peeperkorn, iată ceea ce este esenţial în lumea materiei, totul nu-i decît dinamica — restul este condiţionat de el. Chiar şi chinina este un medicament-otrava, mult mai puternic decît oricare altul. Patru grame de chinina te surzeau, te ameţeau, îţi tăiau respiraţia, îţi tulburau vederea ca şi atropină, te îmbatau ca alcoolul, iar muncitorii care lucrau în fabricile de chinina aveau ochii inflamaţi, buzele umflate şi sufereau de erupţii ale pielii. Apoi începu sa vorbească despre cinchona, arborele de chinina din pădurile virgine ale Munţilor Cordilieri, unde se afla patria acestui arbore, la trei mii de metri altitudine, şi de unde s-a adus coaja în Spania, într-o epoca atît de tardiva, sub numele de „pulberea iezuiţilor" — aceasta coaja ale cărei însuşiri băştinaşii din America de Sud le cunoşteau de multa vreme; şi, în continuare, descrise formida­bilele plantaţii de cinchona pe care guvernul olandez le poseda în Java şi de unde sînt îmbarcate pentru Amsterdam şi Londra, în fiecare an, milioane de livre din aceste coji roşietice şi asemănătoare cu scorţişoara. Cojile şi, în general, întreg ţesutul arborilor din aceste păduri, de la epi-dermis şi pîna la cambium - spuse Peeperkorn - poseda extraordinare însuşiri dinamice atît în bine cît şi în rau, iar popoarele de culoare ne sînt mult superioare sub raportul cunoaşterii drogurilor. Tinerii din multe insule de la răsărit de Noua Guinee îşi prepara un filtru de dragoste cu ajutorul scoarţei unui anumit arbore care probabil ca este un copac veninos, ca antiahs toxicaria din Java, care, asemenea arborelui manzanilla, otrăvea aerul din preajma prin exalarile lui, ameţind moarte oamenii şi animalele - aşadar, pisează o coaja din acest copac-amesteca praful astfel obţinut cu razatura de nuca de cocos, rasuce amestecul într-o frunza şi apoi îl pun la copt. Iar în timpul somnului p^r sară aceasta mixtura pe nazuroasa pe care o iubesc, iar ea se înd^r gosteşte imediat de acela care i-a presarat-o. Cîteodata, însăşi rădăcinii are o mare putere nociva, cum este cazul cu o liana din

MUNTELE VRĂJIT

645

elagul malaiez, numită strychnos tieute, cu ajutorul căreia indigenii a, adaugîndu-i veninul şarpelui upasradscia, o substanţa care,

introdusă în circulaţia sîngelui cu ajutorul unei săgeţi, de pilda, produce instantaneu moartea, şi nimeni nu va fi în stare sa-i spună tînarului Hans Castorp cum se petrece asta. Ceea ce se ştie precis este doar ca sub raportul dinamicii upas seamănă cu stricnina... Iar Peeperkorn, care sfîrşise prin a se ridica în pat şi care îşi ducea, din cînd în cînd, cu mîna lui de căpitan puţin tremurătoare, paharul de vin la buzele-i sfîrtecate, îi povesti în continuare, cu un aer preocupat, despre copacul nucii voinica de pe coasta Koromandel, ale cărui boabe portocalii, nuca vomica, conţineau alcaloidul cel mai puternic, stricnina - apoi îi vorbi în aşa fel, cu glasul scăzut şi sprîncenele ridicate, despre ramurile cenuşii, despre frunzişul extraordinar de strălucitor şi despre florile de un galben-verzui ale acestui arbore, încît tînarul Hans Castorp avu în faţa ochilor o ima­gine totodată trista şi oarecum ţipător împestriţata şi, pîna la urma, nu se simţi deloc în apele Iui. Tocmai atunci interveni în discuţie doamna Chauchat, atragîndu-le atenţia ca efortul îl obosea pe Peeperkorn şi ca-i va ridica iarăşi temperatura. Oricît de mult regreta că trebuie sa întrerupă întrevederea, se vedea silita sa-l roage pe Hans Castorp sa se mulţu­mească pentru azi cu atît. Fireşte că el se supuse imediat acestei rugăminţi, dar, ulterior, între doua accese de friguri intermitente în cursul lunilor care urmară, veni adesea sa se aşeze la capatîiul bărbatului cu aspect regesc, în vreme ce doamna Chauchat, ieşind şi intrînd, supra­veghea cu discreţie conversaţia sau lua parte la ea; dar chiar şi în zilele cînd Peeperkorn nu avea temperatură, Hans Castorp petrecea multe ore împreuna cu el şi cu tovarăşa lui de călătorie, care purta la gît colierul de perle, căci, atunci cînd olandezul nu stătea în pat, rareori pierdea Prilejul să nu adune o mica societate formata din pacienţii de la „Berghof", care niciodată nu erau aceiaşi, pentru un joc de cărţi, un Pahar de vin, sau în vederea altor lucruri plăcute, fie în salon, fie la staurant, iar Hans Castorp îşi avea locul lui de vizitator obişnuit între ara femeie indolenta şi bărbatul măreţ. De asemenea facura împreuna mbari, la care luară parte domnii Ferge şi Wehsal, iar peste puţin şi , ^embrini şi Naphta, adversarii întru spirit pe care nu se putuse sa nu-i neasca şi pe care Hans Castorp se simţi în adevăr fericit sa-i poată enta lui Peeperkorn, precum şi Clavdiei Chauchat, fara sa se sin-^ască deloc daca aceasta prezentare şi aceste relaţii vor fi sau nu ^te celor doi antagonişti, şi cu convingerea ascunsă ca amîndoi

J

646

THOMAS MANN

aveau nevoie de un obiect de studiu pedagogic şi ca deci vor prefera sa facă o buna primire tovarăşilor sai indezirabili, decît sa renunţe a rna' dezbate în faţa lui Castorp temele lor controversate.

în adevăr, nu se înşela în presupunerea ca membrii cercului sau de prieteni atît de împestriţat se vor obişnui măcar cu ideea ca nu se p_Oţ obişnui unii cu alţii: existau, bineînţeles, încordări între ei, incompati­bilităţi, ba chiar şi o ostilitate tăcuta şi este de mirare chiar pentru noi înşine ca neînsemnatul nostru erou s-a priceput sa-i grupeze în jurul lui -dar ne explicam situaţia prin temperamentul sau afabil, voios şi plin de viaţa care-l făcea sa găsească totul „demn de a fi ascultat", adică avea însuşirea care s-ar putea numi o fire îndatoritoare, nu numai în sensul ca îl împrietenea cu persoanele şi cu personalităţile cele mai diverse, ci îl făcea sa reuşească a le împrieteni între ele pîna la un anumit punct.

Ciudate mai erau aceste împletituri de relaţii care oscilau într-o parte şi alta! Sîntem ispitiţi să înfăţişam o clipa măcar toate firele lor încîlcite, aşa precum în timpul unor plimbări însuşi Hans Castorp le observa cu o privire şireata şi binevoitoare. Era, printre ei, nenorocitul Wehsal, care o dorea arzător pe doamna Chauchat, şi-i linguşea într-un chip josnic pe Peeperkorn şi pe Hans Castorp, pe unul din pricina măreţiei lui actuale, pe celalalt din consideraţii ce ţineau de trecut. Şi mai era, la rîndul ei, Clavdia Chauchat, bolnava şi călătoarea cu mersul indolent şi graţios, sclava convinsa (fără îndoiala) a lui Peeperkorn, măcar că era puţin neli­niştita şi sîcîita în ascuns, vazînd pe cavalerul unei îndepărtate nopţi de Carnaval într-o atît de mare intimitate cu domnul şi stâpînul ei. Oare aceasta sîcîiala nu te făcea să te gîndeşti la cea care se manifesta şi în relaţiile ei cu Seţţembrini? Cu acest retor şi umanist pe care nu-l putea suferi şi pe care-l socotea prezumţios şi inuman? Cu prietenul şi educa­torul tînarului Hans Castorp - pe care l-ar fi întrebat cu plăcere despre cuvintele azvîrlite cu dispreţ, în acel idiom mediteranean înţeles de ea tot aţît de puţin pe cît îi înţelegea el graiul — , al tînarului german atît de bine crescut, al acestui mic burghez drăguţ, de familie buna şi cu o p^ata umeda — aşadar, despre cuvintele rostite atunci cînd, odinioară, tînaru era tocmai pe punctul sa se apropie de ea? Hans Castorp, îndrăgosti cum se obişnuieşte sa se spună, „pîna peste urechi", nu în sensul glum al acestei expresii, ci aşa cum iubeşti atunci cînd dragostea este interz^l-şi nesăbuita, iar în privinţa aceasta nu exista nici o posibilitate sa cin mici şi molcome cîntece de la şes - prin urmare un îndrăgostit duios Ş • prin însuşi acest fapt, sortit sa depindă, sa fie supus, suspinator şi bun

MUNTELE VRĂJIT

647

lujeascâ, dar cu toate acestea capabil sa păstreze chiar şi în sclavie Hestulă şiretenie ca sa-şi dea perfect de bine seama de valoarea pe care devotamentul lui putea s-o reprezinte — orice s-ar fi întîmplat: în sufletul bolnavei cu mersul lunecător şi cu ochii de o tăietura fermecător de tatarasca, dragostea lui Castorp reprezenta o valoare asupra căreia atitu­dinea lui Settembrini faţa de ea nu putea decît sa-i atragă atenţia, o ati­tudine care nu făcea decît sa-i confirme prea evident bănuielile, deoarece ea era în adevăr atît de distanta pe cît putea s-o îngăduie politeţea umanista. Insa partea cea mai rea - sau avantajul în ochii lui Hans Castorp — dăinuia în faptul ca legaturile cu Naphta, de la care ea aşteptase foarte mult, nu-i ofereau deloc o compensaţie. Desigur, aici nu se izbea de o atitudine destinata s-o nege fundamental, ca aceea pe care i-o opunea domnul Lodovico, iar condiţiile erau mai favorabile pentru întreţinerea unor convorbiri: discutau cîteodata numai ei singuri, Clavdia şi tăiosul mititel, despre cărţi şi despre probleme de filozofie politica pe care înţelegeau sa le trateze într-un spirit extremist; iar Hans Castorp aducea în toate acestea naivitatea lui. însă o anumita limitare pe care parvenitul i-o impunea, aşa cum procedează de altfel toţi parveniţii, nu putea să treacă neobservata; în fond, terorismul spaniol al lui Naphta nu se potrivea deloc cu umanitatea peregrina şi indolenta a doamnei Chauchat; iar la asta se mai adaugă încă un element şi mai subtil, adică o uşoara ostilitate abia perceptibila faţa de ea, pe care, cu perspicacitatea ei feminină o simţea emanînd de la cei doi adversari, de la Settembrini ca şi de la Naphta (tot aşa cum o simţea foarte bine şi cavalerul ei de la Carnaval) şi datorată legaturilor pe care amîndoi le aveau cu el, aşadar, cu Hans Castorp: era reaua-voinţa a educatorului faţa de femeie care introducea un element tulburător şi stingheritor, cu alte cuvinte o anu­mită ostilitate tainica şi originara care îi apropia deoarece adversitatea

^or era neutralizată de sentimentele de pedagogi care-i însufleţeau pe amîndoi.

Nu intra oare un pic din aceasta ostilitate şi în atitudinea pe care cei

⁰¹ dialecticieni o adoptau faţa de Pieter Peeperkorn? Hans Castorp

^ea impresia ca o observa, poate pentru ca o prevăzuse atît de maliţios,

^cu seamă ca, în definitiv, fusese destul de nerăbdător sa-i strînga la

^Oc Pe bîlbîitul cu aspect regesc şi pe cei doi „consilieri de regenţa"

^Ul> cum le spunea cîteodata în gluma, şi sa studieze rezultatul acestei

runtari. Menheer era în aer liber mai puţin grandios decît într-un

'imitat. Pălăria mare de fetru, pe care şi-o îndesase pe frunte şi

648

THOMAS MANN

care-i acoperea deopotrivă atît şuviţele de par, lungi şi albe, cît şi mari ale frunţii, îi micşora trasaturile, le chircea oarecum şi răpea chia din maiestatea nasului care se înroşea; în afara de asta, era mult mai impunător atunci cînd stătea nemişcat decît atunci cînd mergea; avea obiceiul sa facă paşi scurţi şi sa-şi lase toata greutatea trupului, începînd din creştet, pe piciorul care păşea, ceea ce te îndemna sa te gîndeşti mai curînd la o senilitate jalnică decît la o regalitate fermecătoare; în sfîrşit nu mergea drept, cît era de mare, ci prăbuşit în sine. Dar cu toate aces­tea, domina cu un cap şi mai bine atît pe domnul Lodovico cît şi p_e mititelul Naphta - iar acest fapt nu era singurul prin care prezenţa lui apasă destul de mult existenţa celor doi politicieni, exact atît pe cît o prevăzuse Hans Castorp.

Era o presiune, o diminuare şi un prejudiciu izvorîte din comparaţia pe care te vedeai silit s-o faci — ce se rasfrîngeau asupra observatorului maliţios, dar şi asupra celor în cauza, adică a celor doi bărbaţi firavi şi supraarticulaţi, cît şi a gîngavului magnific. Peeperkorn se purta cu Naphta şi cu Settembrini cu o politeţe şi o atenţie extrema şi cu un respect pe care Hans Castorp l-ar fi calificat drept ironic, daca nu l-ar fi împiedicat sentimentul foarte limpede ca o asemenea atitudine ironica nu se potrivea cu ideea unui om de mare dimensiune. Regii nu cunosc ironia — nici măcar în sensul unui procedeu de retorică directa şi clasica, cu atît mai puţin într-un sens mai complicat. Aşadar, era mai degrabă zeflemiseala subtila şi măreaţă totodată, care, sub o aparenţa de seriozi­tate puţin cam exagerata, caracteriza purtarea olandezului faţa de prie­tenii lui Hans. „Da-da! spunea el, de pilda, ameninţîndu-i cu degetul şi întorcînd capul cu nişte buze care surîdeau zeflemitor. Sînt... Sînt... Stimaţii mei domni, va atrag atenţia... Cerebrum, cerebral, ma înţelegeţi-Nu... nu, perfect extraordinar, este se pare totuşi..." Iar ei se răzbunau, schimbînd nişte priviri care, după ce se întîlnisera, se înălţau cu deznădejde spre cer, cautînd ochii lui Hans Castorp, însă acesta se sustragea privirii lor.

Se întîmpla chiar ca domnul Settembrini sa ceara fara ocol socoteala elevului sau, manifestîndu-şi astfel neliniştea de pedagog.

- Dar pentru numele lui Dumnezeu, domnule inginer, nu-i decît un batrîn stupid! Ce-aţi găsit la el? Vă poate fi folositor cu ceva? îmi ^sta mintea în loc. Totul ar fi limpede — fara însă a fi prea lăudabil - daca I-tolera pur şi simplu numai pentru ca doriţi ca prin intermediul sau să W in tovărăşia aceleia care momentan îi este amanta. Dar este imposi^Dl1

MUNTELE VRĂJIT

649

_u.ţi dai seama că vâ ocupaţi de el aproape mult mai mult decît de ea. Vârog, ajutaţi-mâ să pricep...

Hans Castorp începu sa rîda.

-Negreşit! spuse el. Perfect! Se întîmpla ca... Daţi-mi voie... Bine! Şi totodată se silea sa imite şi gesturile lui Peeperkorn. Da, da, continua el sa rida, vi se pare stupid, şi totuşi, domnule Settembrini, nu-i limpede deloc ceea ce în ochii dumneavoastră este, desigur, mai rau decît stupid. Ah, prostie! Exista atîtea soiuri de prostie, iar inteligenţa nu-i nici ea cea mai buna... Atenţie, mi se pare ca am brodit o formula bine ticluita, am emis o aserţiune. Cum va place?

- Foarte mult. Aştept cu nerăbdare prima dumneavoastră culegere de aforisme. Dar poate nu-i prea tîrziu daca va rog sa va amintiţi de anu­mite consideraţii pe care le-am făcut împreuna asupra primejdiei ce-o reprezintă paradoxul pentru om.

-Nu le-am uitat, domnule Settembrini. Sigur ca nu le-am uitat. Nu, cu această vorba a mea n-am vrut cîtuşi de puţin sa vînez paradoxuri. Voiam numai să vâ arat cîta greutate întîmpini cînd încerci sa deosebeşti „prostia" de „inteligenţa"... Aşadar... o întîmpini, nu-i aşa? Insa este atît de greu sa le deosebeşti, întrucît se confunda. Ştiu foarte bine, urîţi guazzabugljo-ul mistic şi sînteţi partizanul valorii, sînteţi pentru judeca­ta de valoare, şi vă dau perfecta dreptate. Dar a deosebi prostia de inteligenţa este, cîteodata, un adevărat mister şi de orice natura ar fi el, trebuie sa ai dreptul sa te ocupi şi de mistere, admiţînd ca ai fi minat de dorinţa sincera de a le pătrunde pe cît posibil. O sa va pun o întrebare. Vă întreb: puteţi tăgădui ca ne baga pe toţi în buzunar, pe toţi, atîţi cîţi sîntem? Ma exprim în mod vulgar, şi totuşi, pe cît îmi pot da seama, nu puteţi nega. Ne baga pe toţi în buzunar şi are de undeva, nu ştiu de unde, dreptul sa-şi bata joc de noi. De unde? Cu ce drept? Pentru ce? tfeste, nu datorita inteligenţei. Recunosc ca abia daca poate fi vorba de Wteligenţa. Este un om al confuziei şi al sensibilităţii, sensibilitatea und, ca sa spunem aşa, marota lui - iertaţi-mi aceasta expresie triviala!

^au să spun: nu ne baga în buzunar cu prea marea-i inteligenţa —

^a> ^veţi protesta dumneavoastră, nu cu elemente de natura spirituala

'^{In a}devăr, aşa este. însă nici cu elemente ale corpului. Nu din pricina

⁰¹ lui de căpitan, nici din cauza forţei musculare şi brutale, şi nici

^ru că ar putea sa ne doboare cu un pumn pe fiecare dintre noi. Nici ^rece prin minte ceea ce ar fi în stare sa facă, iar daca eventual se