În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii
Yüklə 2,51 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Direcţii pentru studiul personal
- BIBLIOGRAFIE
- Colonizarea spaniolă 1. Prima perioadă. Insulele Caraibe (1492-1519) şi litoralul brazilian (1500-1549)
- 2. A doua perioadă. Marile misiuni (1519-1551) şi iezuiţii în Brazilia (din 1549)
11. Suprimarea Societăţii lui Isus 11.1. Cauzele suprimării În cele două secole de existenţă, Societatea lui Isus (SJ) întâlnise destui adversari, dintre care cei mai înverşunaţi au fost janseniştii, ce vedeau în molinismul şi probabilismul ordinului probe evidente de laxism teologic şi moral. Un alt motiv de ostilitate trebuie văzut în atitudinea misionarilor iezuiţi din Extremul Orient în a admite anumite obiceiuri şi rituri proprii chinezilor şi indienilor, care, în ochii Curiei romane şi a multor clerici, era considerată o idolatrie flagrantă, total incompatibilă cu religia creştină. Papa Benedict al XIV-lea s-a arătat de mai multe ori complet nemulţumit faţă de atitudinea conciliantă a misionarilor de a nu respinge cu hotărâre aceste „rituri” din viaţa noilor convertiţi. În bula de condamnare a riturilor, din 1742, papa vorbeşte de inoboedientes et capitosi homines, expresie prin care, cu multă probabilitate, intenţionează să se refere tocmai la iezuiţi130. Un alt motiv al ostilităţii se găseşte în cercurile intelectuale europene, unde mulţi laici şi clerici nu vedeau cu ochi buni „monopolul” educativ al ordinului, fapt prin care SJ devenise, într-adevăr, prima forţă a Bisericii în domeniul ştiinţific şi pedagogic. Trebuie totuşi precizat că aceste ostilităţi şi polemici nu ar fi putut cauza în nici un fel o suprimare a ordinului, dacă nu ar fi intrat în acţiune şi alţi factori, alte persoane, principi, oameni politici şi capete încoronate care, într-adevăr, puteau decide soarta ordinului. În special trebuie analizată atitudinea casei domnitoare a Bourbonilor. Aceasta, influenţată de miniştri pătrunşi de spiritul iluminist anticreştin şi anticatolic, va lupta până la suprimarea totală a iezuiţilor. 11.2. Portugalia În 1750, indienii reducţiunilor iezuite din Paraguay se ridică împotriva puterii spaniole. Revolta acestora vine în urma tratatului semnat între Spania şi Portugalia, prin care Spania primeşte de la Portugalia o parte din zona de pe malul stâng al râului Rio de la Plata, cedând în schimb un teritoriu de pe malul drept, teritoriu pe care se găseau multe dintre reducţiunile iezuiţilor spanioli. Nevoind să intre sub stăpânirea portughezilor, indigenii, cu toată opoziţia misionarilor, recurg la forţa armelor (1754), bineînţeles fără nici o şansă de victorie. Forţele ostile ordinului nu scapă ocazia de a le aduce misionarilor acuza de instigatori la revoltă. Nu după mult timp, în Portugalia ajunge prim ministru al regelui Iosif I Emanuel, marchizul de Pombal, un om politic de excepţie care intenţionează să ridice ţara din declinul în care se afla. Pentru a-şi atinge scopul, Pombal, condus de ideile despotismului iluminat, limitează multe dintre drepturile şi privilegiile nobilimii şi ale clerului. Evenimentele petrecute în reducţiuni, ca şi influenţa iezuiţilor la curtea regală i se păreau nu numai exagerate, ci şi periculoase pentru siguranţa şi prosperitatea ţării. Din aceste motive, la care se adaugă spiritul său iluminist, ca şi caracterul intransigent ce îl caracteriza, e determinat să îşi extindă controlul asupra Bisericii, în special asupra SJ. În 1758, Pombal cere şi obţine de la papa Benedict al XIV-lea ca să fie supusă vizitei apostolice a patriarhului de Lisabona, cardinalul Saldanha. Imediat, acesta interzice tuturor iezuiţilor să mai predice şi să mai spovedească. Anul următor, are loc un complot împotriva regelui, iar vinovaţi sunt găsiţi tot iezuiţii. Le sunt confiscate toate bunurile, şi cu toată opoziţia lui Clement al XIII-lea, toţi iezuiţii ce nu erau portughezi sunt alungaţi atât din ţară, cât şi din colonii şi debarcaţi pe teritoriul Statului pontifical. Ca să se dea un aspect de legalitate acestor măsuri despotice, li se intentează mai multe procese sumare, în urma cărora 81 de iezuiţi sunt condamnaţi la moarte pentru acuzele de înaltă trădare şi erezie. 11.3. Franţa Activitatea educativă, pastorală şi ştiinţifică a SJ a fost criticată şi combătută de jansenişti, iluminişti şi mulţi membri ai guvernului francez. Printre cei mai înverşunaţi adversari se găseau ministrul Choiseul şi marchiza de Pompadour, ce se bucura de graţiile (amoroase) lui Ludovic al XV-lea. În colonia franceză Martinica, economul SJ, părintele Lavallette, ajunge la faliment. Aceasta nu atât din cauza incapacităţii sale administrative sau a dorinţei de înavuţire, cât mai ales pentru că Franţa îşi golise visteriile în urma războiului cu Anglia (1756-1763). Economul este scos din ordin, şi, contrar deciziei magistraturii, SJ cere deschiderea unui proces, refuzând să plătească datoriile acumulate de Lavallette. Parlamentul din Paris, în schimb, confirmă condamnarea fostului iezuit şi îşi arogă dreptul de a examina constituţiile ordinului. Urmează alte abuzuri: acelaşi parlament condamnă diferite scrieri ale iezuiţilor, interzice intrarea în ordin a altor novici şi le limitează dreptul de a avea şcoli şi de a preda. Împotriva forţelor ostile, atât episcopatul francez, cât şi regele încearcă să salveze SJ. Acesta din urmă propune un compromis: crearea unei ramuri autonome supuse unui vicar cu drepturi speciale. Împotriva propunerii sale, papa Clement al XIII-lea protestează: sint ut sunt, aut non sint. În august 1762, atât parlamentul parizian, cât şi alte parlamente declară suprimarea SJ. Iezuiţii sunt declaraţi ca duşmani ai statului, deoarece nu respectă libertăţile galicane şi sunt împotriva autorităţii episcopilor. Pentru a mai putea rămâne în ţară, iezuiţilor li se cere să iasă din ordin, să accepte articolele galicane şi să renunţe la orice relaţie cu foştii lor superiori. Incapabil să reziste parlamentului, în 1764 regele ratifică decretele acestuia. În anul următor, prin bula Apostolicum pascendi munus, papa condamnă acuzele aduse SJ şi scoate în evidenţă meritele pe care le acumulase aceasta de-a lungul secolelor. Poziţia sa trezeşte în ambientul politic şi în cel al filosofilor un nou val de represiune, care, de acum înainte, începe să lovească şi în alte ordine religioase. 11.4. Spania Lupta împotriva iezuiţilor ia aici forme dramatice şi total lipsite de demnitate. În noaptea dintre 2 şi 3 aprilie 1767, toate casele iezuiţilor sunt încercuite de soldaţi. Membrii societăţii sunt prinşi, îmbarcaţi şi trimişi pe mare spre portul din apropierea Romei, Civitavecchia. Planul era cunoscut în detaliu de regele Carol al III-lea, care însă, prin formule diplomatice şi abile, reuşeşte să evite orice explicaţie pentru cele întâmplate. Totuşi, motivele acestei manevre nocturne şi ale urmărilor ei pot fi recunoscute fără mare dificultate în activitatea miniştrilor Aranda şi Campomanes, presiunile superiorului augustinienilor, Vazquez, ca şi în dorinţa de a imita statele mai înaintate. Pe lângă aceste motive, Spania catolică era considerată o ţară ce doreşte să rămână în obscurantism, şi aceasta din cauza iezuiţilor. Franţa, cu moda perucilor şi a tricornului de curând introdusă, reprezenta modelul de avangardă, iar poporul spaniol oscilează între aceste noutăţi de suprafaţă şi dragostea şi stima faţă de iezuiţi. Manevrele guvernului şi propaganda puse la cale de duşmanii ordinului creează opinia că ei sunt responsabilii pentru regresul economic al ţării şi, în general, pentru orice se întâmplă rău pe pământul spaniol. Între timp, Clement al XIII-lea nu vrea să îi accepte pe iezuiţi pe teritoriul statului pontifical, gest prin care intenţionează să îi arate lui Carol al III-lea că este total contrar deciziei sale. Nefericiţii expulzaţi se retrag atunci în Corsica; un an mai târziu, când insula este cedată Franţei, sunt primiţi pe teritoriul pontifical. Tot în acest timp, iezuiţii sunt alungaţi din Malta, Neapole, Parma şi Piacenza. Din iniţiativa Spaniei, în ianuarie 1769, papei îi este prezentată cererea oficială de suprimare a SJ, dar la numai câteva zile, doborât de durere şi griji, acesta moare. 11.5. Suprimarea ordinului În lungul conclav care urmează (trei luni), principala problematică dezbătută a fost soarta ordinului. În urma presiunilor Spaniei, cardinalii se decid asupra persoanei lui Lorenzo Ganganelli, un franciscan rezervat şi puţin ambiguu care trezea anumite speranţe în cele două partide opuse, pro şi contra SJ. Dornic să îşi câştige adversarii şi să salveze ordinul, Clement al XIV-lea încearcă calea compromisului. Totuşi, deja în timpul conclavului, declarase că un papă, respectând normele canonice şi ţinând cont în acelaşi timp de situaţiile create, are tot dreptul şi toată autoritatea să suprime SJ. Puţin orientate în a-şi alege colaboratorii, îndepărtându-se de cardinali şi episcopi, curţile bourbonice aveau destule motive să vadă în el pe cel ce va suprima ordinul. La câteva săptămâni de la alegere, noul pontif promite ambasadorului Franţei, cardinalul Bernis, că va suprima ordinul. Aceeaşi declaraţie o face şi regelui, într-o scrisoare din 25 septembrie, iar pe 30 noiembrie, îi promite acelaşi lucru lui Carol al III-lea. În pofida acestor declaraţii, timp de 3 ani, papa nu ia decizia definitivă, ci doar măsuri parţiale sau provizorii împotriva ordinului. Superiorul general al ordinului, blândul şi piosul Lorenzo Ricci, interpretează toate acestea ca o măsură extremă de a salva SJ. În iulie 1772, soseşte la Roma noul ambasador spaniol Moñino, care, împreună cu cardinalul Bernis, îl determină pe papă să ia decizia definitivă şi supremă. Trebuie adăugat că Bernis îl ameninţase pe papă că, în cazul în care nu va suprima ordinul, va decide suprimarea tuturor ordinelor religioase din Franţa. După numeroase şi lungi audienţe, pe 29 noiembrie, papa cere să fie pregătit documentul de suprimare. Unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai iezuiţilor, Zelada, bazându-se pe o schemă pregătită de Moñino, elaborează un text, acesta fiind gata, în liniile esenţiale, în luna ianuarie a anului următor. Pe 21 iulie 1773, Clement al XIV-lea semnează scrisoarea pontificală Dominus ac Redemptor, prin care SJ încetează să mai existe. Amintind acuzele aduse ordinului, papa îşi justifică decizia pe motivul că, atâta timp cât acesta mai există, nu poate fi pace şi înţelegere şi nici membrii înşişi ai Societăţii nu mai pot desfăşura o activitate folositoare Bisericii; aceasta le va fi posibilă numai în afara ordinului. Pe 16 august, toate casele iezuiţilor din Roma sunt încercuite de soldaţi. Ricci este închis la Sant’Angelo, unde i se înscenează un proces, la care însă se renunţă repede, dată fiind inconsistenţa faptelor. În septembrie 1774, moare Clement al XIV-lea, iar după un an, în închisoare, moare şi Ricci. Pe patul de moarte, declară încă o dată atât nevinovăţia sa, cât şi cea a ordinului. Se cere menţionat faptul că ţarina Ecaterina a Rusiei a refuzat să aplice decizia de suprimare a iezuiţilor, permiţând astfel supravieţuirea unui mic grup de iezuiţi polonezi, care formează puntea de legătură între 1773 şi 1814, când Pius al VII-lea, prin documentul pontifical Sollicitudo omnium Ecclesiarum, restabileşte ordinul.
Această prevedere, suprimarea Societăţii lui Isus, a avut consecinţe grave atât în Europa, cât şi în misiunile de peste mări, lipsite de la o zi la alta de un important număr de preoţi foarte activi; pe de altă parte, trebuie amintit că misiunile au avut de suferit şi în urma Revoluţiei franceze, care practic a distrus toate ordinele, constrângându-le să înceapă de la zero activităţile lor după anul 1814. Este de asemenea admis în mod general că toate învinovăţirile reale aduse iezuiţilor nu constituiau, luate în ele însele, un motiv pentru suprimare. Desigur, iezuiţii erau şi ei tributari spiritului secolului, dar, chiar dacă ici şi acolo s-au îndepărtat poate de fervoarea primară, luaţi în ansamblu nu erau cu certitudine mai răi decât cei din alte institute religioase. Adevărata problemă, care împarte şi astăzi pe istorici, priveşte comportamentul lui Clement al XIV-lea: a acţionat oare papa cu prudenţă, sau s-a dovedit slab şi excesiv de supus? Apărătorii iezuiţilor, cum ar fi pr. Kratz, care nu consideră serioase ameninţările cu o schismă făcute de curţile bourbonice, reproşează papei atitudinea sa enigmatică şi dezinteresul său faţă de soarta victimelor, subliniază câte puteri erau încă favorabile iezuiţilor, amintesc faptul că papa Clement al XIV-lea s-a angajat cu prea mare uşurinţă, la mică distanţă de la alegerea sa, prin promisiuni explicite făcute curţilor. În schimb, susţinătorii papei consideră că nu rămânea în mod efectiv o altă soluţie posibilă, contrară voinţei Bourbonilor decişi la orice: prea puţin se putea conta pe Austria, deja infectată de febronism şi gata să cedeze din motive cu totul diferite de controversă. În acest sens, sunt amintite toate încercările de amânare făcute de papa, şi tactica, chiar dacă confuză, urmată de el pentru a evita consecinţe catastrofale. Dacă primii se bazează pe autoritatea lui Pastor, subliniind că judecata finală negativă asupra lui Clement al XIV-lea a fost formulată cu deplină conştiinţă de autorul monumentalei „Storia dei papi”, susţinătorii papei se sprijină pe unele fraze pronunţate de sf. Alfons de Liguori şi de sfântul Paul al Crucii în favoarea lui Clement al XIV-lea. În această privinţă se poate face remarca că se poate împărtăşi sau nu judecata lui Pastor, însă nu se poate da prea mare importanţă istorică câtorva cuvinte ale celor doi sfinţi care au trăit în mijlocul furtunii, pentru că delicateţea lor, preocuparea de a nu agrava dificultăţile în care se afla papa, lipsa evidentă a unei distanţe faţă de evenimente diminuiază valoarea acestor fraze. Trebuie subliniat că circumstanţele au fost extrem de dificile. O ruptură între Biserică şi stat nu părea posibilă, iar Sfântul Scaun nu era pregătit pentru aceasta. Abia după Revoluţia franceză se vor deschide alte căi pentru Biserică, ce îi vor asigura o mai mare libertate. Suprimarea Societăţii lui Isus trebuie inserată în contextul general al epocii; ea constituie realmente concluzia primului act al unei mari drame, care va continua cu suprimarea tuturor ordinilor religioase şi va culmina cu arestarea şi deportarea pontifului însuşi. Aceeaşi mentalitate care a promovat asaltul final al iezuiţilor v-a deschide calea spre Revoluţia franceză şi va dirija apoi loviturile sale împotriva întregii Biserici. Direcţii pentru studiul personal:
BIBLIOGRAFIE Aa. Vv. – Enciclopedia italiana, XXXIV, IEP, Roma 1949. Aa. Vv. – Storia della Chiesa, VI, S.A.I.E., Torino 1968. Alberigo, G. – Storia dei concili ecumenici, Queriniana, Brescia 1993. Bihlmeyer, K., Tuechle, H. – Storia della Chiesa, III, Morcelliana, Brescia 1990.
Corvoisier, Andre – Precis d’histoire moderne, PUF, Paris 1971. Dumea, Emil – Teme de istorie a Bisericii, Ed. Sapientia, Iaşi 2002. Hertling, Ludwig – Istoria Bisericii, Ed. Città Nuova, Roma 1974. Lenzenweger, J. – Istoria Bisericii Catolice, Ed. Cinisello Balsamo, 1989. Lortz, Joseph – Storia della Chiesa in prospettiva di storia delle idee, II, Ed. Paoline, Milano 1992. Martina, Giacomo – Biserica în perioada absolutismului, liberalismului şi totalitarismului, Ed. Morcelliana, Brescia 1976. Mezzadri, Luigi – Ecclesia prolata, Ecclesia, afflicta, Ecclesia renovata, PUG, Roma 1998. Pastor, L. – Storia dei papi, VII, Pisani, Roma 1950. Prodi, P. – Riforma cattolica e Cotroriforma. I nuovi questioni di storia moderna, I, Milano 1970 Scarpati, C., Acerbi, A., Alberigo, G. – Il Concilio di Trento, istanze di riforma e aspetti dottrinali, Milano 1970.
capitolul al xv-lea
Istoria Bisericii pe continentul latino-american poate fi împărţită în trei mari perioade: a. creştinătatea sub dominaţia hispanică şi portugheză (1494-1807), b. criza creştinismului hispano-portughez şi dominaţia anglo-saxonă, în timpul căreia patrund confesiunile protestante medievale sau mai noi (1807-1959), c. perioada contemporană post-conciliară, în care se afirmă un catolicism autohton, din ce în ce mai emancipat de puterea americană, dar cu propriile probleme interne şi de dependenţă economică faţă de regiunile nordice. Colonizarea spaniolă 1. Prima perioadă. Insulele Caraibe (1492-1519) şi litoralul brazilian (1500-1549) Începuturile creştinismului pe noul continent sunt strâns legate de marile descoperiri geografice, care nu stau sub semnul cuceririlor ştiinţifice ci sub cel al dorinţei de expansiune teritorială a Spaniei lui Carol al V-lea şi a tinerilor căsătoriţi Ferdinand şi Isabela ce tocmai alungaseră din teritoriile lor pe ultimii mauri musulmani. În 1492, genovezul Cristofor Columb se prezintă la regii spanioli, la Granada, pentru a le cere ajutor în proiectul său de a găsi calea spre Indiile orientale şi spre Japonia, traversând Atlanticul şi folosindu-se de o hartă a cartografului florentin Toscanelli. La data de 3 august părăseşte portul Palos cu trei nave, iar printre marinari se pare că a fost şi un preot, Pedro de Arenas, care ar fi celebrat prima Sf. Liturghie în insula San Salvador pe 12 octombrie acelaşi an. Navigatorii ajung apoi în Cuba, coboară spre Haiti şi apoi se întorc în Europa. Columb o întâlneşte pe regina Isabela în piaţa din Barcelona, aducând cu el mai mulţi localnici care cer să fie botezaţi. O dată cu botezarea acestora în catedrala din oraş, naşă fiindu-le însăşi regina, începe o perioadă foarte importantă a activităţii misionare a Bisericii, a doua ca importanţă după cea din primul mileniu care a încreştinat popoarele Europei. În a doua calătorie peste ocean, Columb ia cu el un călugăr benedictin de la mănăstirea Montserrat, Bernard Boil, însoţit de alţi doisprezece membri. În sărbătoarea Epifaniei din anul 1494 se celebrează în Haiti o Sfântă Liturghie, iar în luna septembrie a aceluiaşi an este administrat aici şi primul sacrament al Botezului. În una dintre cele patru bule promulgate în anul 1493, Piis Fidelium, papa Alexandru al VI-lea separă puterea bisericească de cea civilă, ceea ce va permite papalităţii şi autorităţilor bisericeşti mai multă libertate în a numi şi trimite misionari în noile teritorii. Tot în acest an, la cererea regelui Ferdinand, papa trasează o linie de la polul nord la polul sud, la est de insulele Azore, stabilind ca toate teritoriile de la vest de această linie să fie ale Spaniei, cu obligaţia acesteia de a se îngriji de încreştinarea băştinaşilor. Teritoriile de la vest de această linie îi revin Portugaliei, cu aceeaşi obligaţie a încreştinării. Prin tratatul de la Tordesillas din anul următor, cele două puteri mută această linie cu 370 de mile mai spre vest. Urmează alte două călătorii conduse de amiralul Columb, care lărgesc sfera teritoriilor descoperite, şi peste tot sunt aşezate steagul spaniol şi Crucea. Astfel este inaugurată colonizarea (cucerirea) spaniolă şi încreştinarea băştinaşilor. Alţi navigatori, temerari şi aventurieri îi urmează exemplul. „Pentru Dumnezeu şi pentru aur”, noua lume intră în sfera de interes a europenilor. Un imperiu mondial începe să prindă contur, iar Biserica Catolică, blocată spre est de către Islam şi ruptă de Ortodoxism, se lansează spre vest, peste ocean, într-o lume nouă, în care Evanghelia va fi adesea predicată la umbra şi sub tutela sceptrului şi a spadei puterilor laice. Perioada reginei Isabella (1492-1504) şi apoi cea a regelui Ferdinand (1505-1516) sunt cele în care se formează prima structură bisericească în Indii, extinzând patronatul insulelor Canare şi al Granadei asupra teritoriilor noi cucerite. O dată cu înfiinţarea în 1524 a Consiliului Indiilor, patronatul regal asupra Bisericii de peste ocean va funcţiona până în secolul al XIX-lea. În ceea ce priveşte activitatea misionarilor, franciscanii înfiinţează în zona Antilelor prima misiune în anul 1505, iar dominicanii în 1509. Munca acestora dă roade la nivel instituţional. Deja din anul 1504, papa Iuliu al II-lea începuse procedurile de constituire a primelor trei dieceze în Santo Domingo, Haiti şi Puerto Rico. Regele Spaniei vrea însă să aibă putere de decizie în teritoriile de misiune şi obţine dreptul de patronat asupra Indiilor prin bula Universalis Eccelesiae din 28 iulie 1508. La propunerea lui vor fi numiţi, în anul 1511, primii trei episcopi pentru insulele amintite. Junta din Burgos, din anul următor, dă dreptul regelui de a încasa zeciuială din noile teritorii. În anul 1516, cardinalul spaniol Ximenes decretează ca nici o navă să nu mai plece în Lumea Nouă fără misionari la bord. Până în 1522 au fost înfiinţate opt episcopii în zona Antilelor. Pe continentul sud-american, în prima etapă a colonizării şi evanghelizării sale (1500-1549), se asistă la o exploatare foarte dură a indigenilor şi la împărţirea teritoriilor între cuceritori. Triburile locale nu sunt atât de docile faţă de misionari, sunt mai războinice şi mai rebele, ceea ce duce la multe acte sângeroase din partea cuceritorilor europeni în zone ale actualei Brazilii şi nu numai. Cu tot acest climat plin de violenţe, dominicanii reuşesc să înfiinţeze o universitate la Lima în anul 1535, continuându-şi opera de evanghelizare în regatul incaşilor, predicând şi botezând până în Ecuador, iar în sud, până în Paraguay. 2. A doua perioadă. Marile misiuni (1519-1551) şi iezuiţii în Brazilia (din 1549) Hernando Cortez (1485-1547) este cuceritorul Noii Spanii, Mexicul. In 1523, ajung aici primii franciscani olandezi, urmaţi în anul următor de mai mulţi spanioli, iar după doi ani este înfiinţată o episcopie în Ciudad de Mexico. Activitatea misionarilor nu era doar strict pastorală, ci şi culturală. În scurt timp, ei reuşesc să redacteze primele dicţionare şi catehisme în limbile autohtonilor, compun gramatici, scriu cărţi de predici. Sunt înfiinţate şi diferite şcoli, după modelul european, unde indigenii învaţă tehnica artizanatului, construirea de case, poduri, fabricarea instrumentelor de uz casnic şi agricol, ţesăturile şi ceramica, creşterea animalelor, etc. Misionarii, prin toate activităţile lor, iau locul capilor lumii păgâne, promovând religios şi social populaţii care se convertesc în masă la creştinism. Este discutabil procesul de încreştinare prin care în câteva decenii primesc botezul milioane de indigeni, ceea ce face ca la sfârşitul acestui secol în Mexic să existe cinci provincii franciscane şi trei ale calugărilor dominicani. Important ca centru religios al acestei ţări este sanctuarul marian de la Guadalupe. În sudul continentului, la Cuzco, este înfiinţată prima dieceză în 1537, în 1541 cea de la Lima, cinci ani mai târziu o alta la Quito şi Popayan, iar după un an o alta în Paraguay. În Brazilia, de la Paraiba până la São Vicente, întâi iezuiţii conduşi de Tomé de Sousa, apoi franciscanii şi alte ordine călugăreşti au evanghelizat populaţiile de pe litoralul estic al acestor regiuni. Pe tot spaţiul cucerit de europeni începe să se formeze un nou popor, cel creştin al autohtonilor şi sclavilor negri exploataţi şi săraci, contra altui popor creştin, cel al dominatorilor. În anul 1521, Fernando Magellan a descoperit insulele Filipine, care intră în proprietatea Spaniei. Aici este aşezată crucea în faţa căreia stăpânii insulelor trebuie să se închine. Cine refuză este ucis. Băştinaşii se revoltă, iar Magellan este omorât într-o luptă cu aceştia. Deşi conform liniei de demarcaţie din Pacific, trasată în 1529, aceste insule aparţin Portugaliei, această ţară nu a manifestat un interes deosebit pentru ele, fapt pentru care în 1569 trec în stăpânirea Spaniei, ce le consideră un punct de plecare spre Extremul Orient. Zece ani mai târziu este înfiinţată episcopia de Manila, care la sfârşitul secolului devine arhiepiscopie cu trei episcopii sufragane. Cu multe sacrificii şi pierderi de vieţi, ordinele călugăreşti ale dominicanilor, franciscanilor, iezuiţilor şi augustinienilor s-au angajat în predicarea evangheliei în aceste insule către populaţia animistă care i-a primit cu multă bunăvoinţă. În jumătate de secol, populaţia devenise creştină, opunându-se doar musulmanii. Dată fiind distanţa enormă faţă de Europa, colonialiştii nu au putut exploata aceste insule aşa cum procedau în continentul american, ceea ce a permis o mai bună şi autentică evanghelizare. Aici nu a fost nici sclavie, nici muncă forţată, misionarii reuşind să îi protejeze pe băştinaşi de dorinţa de exploatare a albilor. S-a creat o legătură foarte strânsă între autohtoni şi misionari, iar această unitate le-a dat forţa de a se apăra de atacurile maurilor, cinezilor şi olandezilor ce au încercat în repetate rânduri să ocupe insulele. Filipinele reprezintă un caz singular în istoria misiunilor de sub dominaţia spaniolă, prin respectarea populaţiei autohtone, chiar dacă limba şi tradiţiile acesteia au fost înlocuite de limba şi cultura spaniolă catolică. Au fost înfiinţate multe şcoli şi colegii, iar în 1645 este fondată universitatea din Manila, condusă de dominicani. A fost favorizată formarea unui cler indigen, care va prelua în bună parte conducerea comunităţilor creştine. Această situaţie atât de favorabilă va decădea însă o dată cu declinul puterii coloniale spaniole. Yüklə 2,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|