În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

2. Instaurarea definitivă a anglicanismului sub Elisabeta I (1558-1603)
În timpul guvernării Mariei, Elisabeta dădea de înţeles că va trăi ca o catolică, însă, imediat după încoronare, începe să îşi manifeste propriile convingeri. Interzice orice schimbare de religie, iar în luna decembrie îi trimite în carceră pe cei doi episcopi de Chichester şi Wincester deoarece predicaseră împotriva protestanţilor. În timpul Liturghiei din noaptea de Crăciun, părăseşte capela regală după lectura Evangheliei, deoarece episcopul a refuzat să omită ofertoriul.

a) Anul decisiv: 1559. Ceea ce doreşte noua regină este unitatea religioasă a ţării. Pentru aceasta sunt adoptate formule vagi, care apoi, cu aportul Camerei Comunelor, devin din ce în ce mai precise:

– februarie: este proclamată prima lege a „supremaţiei” regale în domeniul religios. Urmează o a doua lege a „supremaţiei”, prin care regina este declarată „supremul guvernator al tuturor problemelor spirituale şi ecleziastice”;

– aprilie: legea „Uniformităţii” şi reactualizarea Prayer Book din 1552. Din cauza opoziţiei Lorzilor, acestea sunt aprobate abia după a treia lectură. Regina le aprobă pe data de 8 mai.

– 24 iunie: al doilea Act of Uniformity cu abrogarea legilor Mariei Catolica şi actualizarea legislaţiei lui Henric al VIII-lea. În acest Act se cere jurământul de fidelitate clerului, profesorilor şi aspiranţilor la gradele academice, judecătorilor, primarilor şi altor funcţionari statali. În caz de neconformare, sunt prevăzute următoarele sancţiuni: în 1559, este stabilită pierderea funcţiei; în 1563, se adaugă confiscarea bunurilor şi închisoarea, la primul refuz; la al doilea, urmează pedeapsa cu moartea. Prin impunerea acestui jurământ, lua naştere Biserica de stat engleză.

Cu sancţiuni mai mici este impusă liturgia din Prayer Book. Preotul care nu respecta această liturgie pierdea dreptul anual de a fi remunerat în bani sau bunuri şi era încarcerat pentru o perioadă de şase luni. La a treia abatere, era exilat. Laicul care critica liturgia anglicană era amendat; dacă nu participa în fiecare duminică şi în propria parohie la Liturghie, i se aplica de fiecare dată o amendă de 12 penny. În acest fel, din înălţimea absolutismului statal, care urmărea uniformitatea confesională externă, se impunea cetăţenilor liberi o religie creştină care separa Biserica engleză de comuniunea catolică romană. Din luna iunie până la sfârşitul anului 1559, sunt trimişi mai mulţi comisari pentru a obţine jurământul cerut de coroană. Rezultatele au fost următoarele:

– Depunerea ierarhiei catolice. 15 episcopi din 16 refuză jurământul, iar pentru aceasta, sunt depuşi şi, peste puţin timp, aruncaţi în închisoare. Pentru acelaşi motiv sunt depuşi zece arhidecani, şapte decani, şapte cancelari etc.; sunt depuşi 60 de capi şi membri ai colegiilor universitare; şase conventuri restabilite sub Maria Tudor sunt suprimate, iar bunurile lor, confiscate şi date coroanei. Nu există statistici exacte pentru clerul de jos. Însă foarte mulţi au semnat actul de supremaţie. Din şase dieceze, rezultat e următorul: 1 804 de semnatari din 4 369 de clerici.

– Eliminată fiind ierarhia catolică, este instituită noua ierarhie. La data de 9 decembrie 1559, este consacrat Matthew Parker, arhiepiscop de Canterbury (1559-1575), cu ritul prezent în Prayer Book din 1552, care neagă orice caracter sacrifical al Liturghiei. Dintre cei 4 episcopi consacranţi, doi sunt henricieni şi 2 eduardieni. Între 12 decembrie 1559 şi 24 martie 1560, Parker, folosind acelaşi rit, va consacra alţi 11 episcopi. În acest fel, începe acea ierarhie anglicană, despre a cărei consacrare validă (având deci succesiunea apostolică) se vorbeşte şi astăzi, cu toate că papa Leon al XIII-lea a declarat-o invalidă.

– În 1563, sunt revăzute cele 42 de Articole ale lui Cranmer, care sunt reduse la 39, valide şi astăzi pentru Biserica anglicană oficială. Tendinţa care se observă este mai mult calvină decât luterană, aceasta din cauza ideilor purtate aici de cei pe care Maria Tudor îi exilase şi care îşi găsiseră un refugiu la Strassbourg, Basel, Frankfurt şi Geneva.

b) Referitor la cristalizarea structurii bisericeşti anglicane şi la situaţia catolicilor, se pot distinge două perioade:

– 1559-1570. Aceşti ani reprezintă o perioadă de persecutare nesângeroasă a catolicilor. Acum, atât în cadrul bisericii anglicane, cât şi în cea catolică există o anumită diviziune. Anglicanii „puritani” nu acceptă structura episcopală, în decădere, deoarece nu este fundamentată pe Scriptură. În cadrul Bisericii catolice sunt „conformiştii” (church papists) care frecventează noul serviciu liturgic. Printre ei se află şi mulţi preoţi care, în public, celebrează noua Liturghie, iar, în secret, pe cea catolică, inclusiv administrarea sacramentelor. De cealaltă parte, se afla grupul acelor recusants, care refuzau să participe la Liturghia duminicală, în pofida amenzilor ce trebuiau să le plătească. Preoţii din acest grup trebuiau să aleagă în mod forţat exilul. Dintre aceştia, s-a alcătuit un grup de 40 sau 50, care au asigurat păstorirea catolică a credincioşilor până când în colegiile de la Douai (Belgia), Roma, Valladolid, Sevilla, Madrid, Lisabona şi în alte părţi au fost formaţi şi consacraţi alţi preoţi care să le ia locul. Toţi aceştia formează acel grup eroic de 438 de misionari care, între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, debarcând în mod clandestin pe insulă, au păstrat credinţa catolică în cadrul poporului englez rămas fidel Romei. Dintre ei, 126 au fost martirizaţi în timpul Elisabetei.

– 1570-1603: perioada persecuţiei sângeroase. Schimbarea metodei persecutării este cauzată de unele evenimente ce au loc între sfârşitul anului 1569 şi luna februarie a anului următor. Unul dintre aceste evenimente îl reprezintă rebeliunea din nord, în care nu trebuie văzută numai opoziţia catolicilor, ci şi alte cauze de natură pur feudală. Este vorba de opoziţia şi de tentativa de eliminare a guvernării lui William Cecil şi a noii nobilimi care o înlăturase pe cea veche şi care era exclusă din consiliul de conducere a ţării. În joc intră şi Maria Stuart, regina catolică a Scoţiei, care soseşte în Anglia în căutare de protecţie şi de ajutor pentru a recuceri tronul. Întreaga opoziţie se polarizează în jurul ei, însă guvernul condus de Cecil descoperă complotul şi ia măsurile cele mai drastice. În luptele care urmează, oraşul Durham este recucerit pentru catolicism (14 noiembrie 1569). Apoi, însă, se produce dezastrul: printre alte măsuri represive, sunt spânzuraţi între şase şi opt sute de adversari ai guvernului. Cu bula Regnans in excelsis, din 25 februarie 1570, papa Pius al V-lea o declară eretică şi o excomunică pe Elisabeta, iar pe supuşi îi dezleagă de jurământul de fidelitate. Urmările au fost tragice. Printre alte măsuri dure anticatolice, două legi din 1571 stabileau că oricine o declara eretică pe regină era pedepsit cu moartea. Acum, catolicilor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să renunţe la propria credinţă prin acceptarea supremaţiei regale, sau să îşi piardă viaţa. Cu toate acestea, se pare că motivul decisiv al eliminării bisericii catolice trebuie căutat în slăbiciunea clerului de jos.

A fost conceput şi un plan de invadare a Angliei cu ajutorul lui Filip al II-lea al Spaniei, însă, atunci când planul era pe cale de a fi aplicat, catolicii englezi, în cea mai mare parte, s-au arătat fideli faţă de propria lor patrie. Până la moarte (24 martie 1603), Elisabeta va continua să lupte împotriva catolicilor atât pe cale legislativă, cât şi prin alte mijloace (spionaj, exil, amenzi, pedepse capitale etc.).

c) Bilanţul martirilor. Între 1570 şi 1603, sunt martirizaţi 189 de catolici: preoţi misionari şi laici. Nu este cunoscut numărul acelora care au murit în închisoare. „Conjuraţia pulberei”, din 1604, a înăsprit şi mai mult persecuţia sângeroasă, care a durat până în 1680. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, numărul catolicilor scăzuse la 69 830 şi, abia în 1824, coroana engleză le va acorda libertate de cult, de exprimare şi de organizare.

Puncte pentru studiul individual:
1. Care era situaţia politică şi religioasă la sfâşitul secolului al XVI-lea în ţările din Imperiul Germanic?

2. Care au fost factorii ce au contribuit la răspândirea protestantismului?

3. Ţările care au suferit cele mai mari „pierderi” în faţa protestantismului.

4. De ce în Italia protestantismul nu a avut succes?

5. Care sunt punctele comune dintre Ioan Honterus şi Luther?

6. Ce a reprezentat Pacea de la Westfalia pentru unitatea Imperiului şi care au fost principiile pe care această pace a fost încheiată?

BIBLIOGRAFIE
Corvoisier, Andre – Precis d’histoire moderne, PUF, Paris 1971.

Dumea, Emil – Teme de istorie a Bisericii, Ed. Sapientia, Iaşi 2002.

Hertling, Ludwig – Istoria Bisericii, Ed. Città Nuova, Roma 1974.

Jedin, Hedin – Storia della Chiesa. Riforma e Controriforma, Book Jaca, Milano

1993.

Lenzenweger, J. – Istoria Bisericii Catolice, Ed. Cinisello Balsamo, 1989.

Lortz, Joseph – Storia della Chiesa in prospettiva di storia delle idee, Ed.

Paoline, Milano 1992.

capitolul al xiii-lea
CONCILIUL DIN TRENTO

Introducere
Mişcarea de reformă care s-a produs în secolul al XVI-lea în interiorul Bisericii Catolice, ca reacţie la reforma protestantă, este cunoscută sub numele de reformă catolică sau contrareformă. Cele două reforme (protestantă şi catolică) au un trunchi comun. Întinerirea Bisericii Catolice şi evoluţia sa spirituală sunt operate în două faze: cea a pre-reformei şi perioada posterioară conciliului de la Trento¹⁰⁹. Pe scurt, contrareforma a însemnat apărarea credinţei prin apologetică, printr-o reformă disciplinată şi doctrinară, prin trezirea credinţei şi a elanului misionar¹¹⁰. Cu toate acestea, persecuţiile în numele credinţei au fost numeroase în ambele tabere. Reforma catolică a vizat pe de o parte recucerirea cu ajutorul armelor a teritoriului trecut de partea Reformei protestante, pe de altă parte a fost o modalitate de a (re)converti masele şi de a-şi exercita autoritatea asupra nehotărâţilor. Noţiunea de contrareformă cuprinde în semnificaţia sa, pe lângă promovarea unei reforme spirituale profunde a Bisericii, ai cărei germeni erau deja existenţi înaintea de apariţia reformatorilor, şi dorinţa deliberată de a combate protestantismul, la nevoie chiar cu ajutorul puterii militare.

Conciliul din Trento a avut 25 de sesiuni, prima şedinţă s-a desfăşurat la 13 decembrie 1545, iar ultima la 4 decembrie 1563. Au existat mai multe serii de sesiuni. Din motive de siguranţă – teama de ciumă – cât şi din motive politice, din martie 1547 până în 1551, conciliul a fost transferat la Bologna. La prima sesiune au participat 30 de reprezentanţi. Aproximativ trei sferturi erau italieni şi nu era prezent nici un delegat al protestanţilor. La ultima sesiune vor partecipa 255 de preoţi.

În opera conciliului se pot distinge trei aspecte: dogmatic; aspecte morale şi disciplinare; jurisdicţia eclesiastică şi legăturile dintre episcopat şi Roma¹¹¹. Conciliul a pus accent pe continuitatea istoriei, definind sursele credinţei. Textele dogmatice conţineau respingerea tezelor protestante. Alături de scrierea sfântă, Biserica recunoştea valoarea tradiţiilor. La Trento nu s-a dat nici o interdicţie credincioşilor de a traduce şi de a citi Biblia în limba vulgară, se cerea însă referinţa obligatorie la Vulgata; numai Biserica Catolică avea puterea de a interpreta scrierea sfântă. Mai mult, papa şi episcopii erau cei care deţineau puterile încredinţate de Isus Cristos, Sfântul Petru şi alţi apostoli.

La Conciliul din Trento, sacramentele şi-au regăsit importanţa pentru viaţa spirituală a Bisericii. Participanţii la Conciliu au reafirmat credinţa în cele şapte sacramente şi s-a insistat asupra forţei şi puterii acestora. Cu ajutorul sacramentelor, omul poate să regăsească graţia divină. Discuţiile asupra căsătoriei s-au purtat în ultima sesiune: „starea conjugală nu putea fi plasată deasupra stării de virginitate sau de celibat”¹¹². A fost afirmată şi teza catolică a transsubstanţierii: Isus Cristos este prezent sub aparenţa pâinii şi vinului, trupul şi sângele său. Liturghia este un sacrificiu care îl comemorează pe cel al lui Isus Cristos de pe cruce, reactualizându-i jertfa şi meritele salvifice, chiar dacă sacrificiul celei de-a doua persoane din Sf. Treime este unic şi irepetibil. Conciliul tridentin a stabilit şi faptul că liberul arbitru există în măsura în care Dumnezeu o permite. Botezul are rolul de a-l concilia pe om cu Dumnezeu. Creştinul botezat este moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu. Biserica Catolică a reafirmat credinţa în Purgatoriu, iar celebrarea Sfintei Liturghii în onoarea sfinţilor era considerată legitimă.

În acest capitol se vor analiza care au fost premisele conciliului, conceptul de reformă catolică şi caracteristicile ei, trăsăturile contrareformei, care a fost reprezentarea pe naţiuni la conciliu, se vor aprofunda aspecte legate de sesiunile şi decretele din cele trei perioade ale conciliului, şi, în final, va fi subliniată importanţa acestuia pentru viaţa Bisericii.

1. Premise ale Conciliului
Necesitatea unei schimbări în cadrul instituţiei Bisericii se impunea mai mult ca oricând la începutul secolului al XVI-lea, epocă a umanismului şi a revoluţiei pe care o va aduce apariţia tiparului. Cauzele reformei protestante sunt complexe: cauze de ordin economic, social, politic, aspecte doctrinare şi teologice. Primii predicatori ai Reformei făceau parte din rândurile clerului, dar nu erau situaţi în vârfurile ierarhiei; aceştia nu au avut la început intenţia de a se despărţi de Biserica Catolică şi de a forma o entitate separată. Se dorea în primul rând o purificare, o reînnoire spirituală a Bisericii. Însă, într-o „instituţie” atât de centralizată, cum era Biserica Romană, reînnoirea nu se putea impune credincioşilor doar prin iniţiativele venite de la bază, decât dacă ar fi existat asentimentul persoanelor aflate în vârful ierarhiei¹¹³.

Reforma catolică se poate împărţi în două perioade: prima perioadă caracterizată de o speranţă a unei întoarceri la unitate a Bisericii Catolice, iar cea de-a doua, care începe în anul 1541, este caracterizată de resemnarea în faţa rupturii şi de reorganizarea ambelor tabere. Dacă un parlament al creştinătăţii catolice s-ar fi reunit înainte de condamnarea tezelor lui Luther şi excomunicarea acestuia, probabil schisma ar fi putut fi împiedicată. Însă Roma a căutat să evite convocarea unui conciliu cerut cu insistenţă de Germania, deoarece nu dorea o dezbatere doctrinară în acel moment.

2. Conceptul de Reformă catolică
Conceptul de „Reformă catolică”, în care se încadrează Conciliul ecumenic Tridentin (CT), reprezintă deja o alegere istoriografică bine determinată. Întrebarea este următoarea: CT poate fi definit ca o „Contrareformă” sau este mai adecvat termenul de „Reformă Catolică”? sau: „Reformă catolică şi Contrareformă”? Istoriografic, „Contrareforma” reprezintă termenul cel mai vechi şi mai folosit, în special de protestanţi, deoarece se indica mai ales atacul catolic orientat împotriva lor. În prezent, se preferă termenul de „Reformă catolică”, nefiind exclus nici cel de „Contrareformă”, pentru a distinge cronologic şi din punct de vedere al conţinutului diferitele aspecte ale reformei catolice. Într-adevăr, mişcarea reformatoare catolică este compusă din două aspecte, din două faze ce se pot distinge cu uşurinţă: prima precede şi caracterizează reacţia catolică faţă de reforma protestantă, iar cea de-a doua se referă la activitatea pur reformatoare în sânul Bisericii Catolice.

Conciliul din Trento poate fi considerat ca încoronarea tuturor aspiraţiilor reformatoare şi este, în acelaşi timp, expresia revigorării interioare a Bisericii Catolice şi a recuceritei sale încrederi de sine. Pe de altă parte, trebuie considerat ca un răspuns la provocarea multiformă a reformei protestante. Acesta a precizat, a clarificat, dar a şi cimentat contrastul confesional, a furnizat formulele de credinţă ale contrareformei şi a fondat astfel, sub aspectul doctrinar şi legislativ, o formă modernă de auto-conştiinţă catolică, care înainte de 1517 nu exista. Potrivit lui Jedin, conciliul nu a săpat nici o groapă care să nu fi existat deja înainte.

3. Caracteristicile Reformei catolice
Reforma catolică se caracterizează prin reacţia împotriva decadenţei interne, reacţie ce se manifestă în accentuarea aspectelor ascetico-sacramentale şi apostolice din cadrul diferitelor sectoare ale Bisericii:

– în clerul diecezan (episcopii şi activitatea lor în Spania şi Italia, mai puţin în alte naţiuni), activitate reformatoare începută înainte şi independent de criza luterană;

– în ordinele călugăreşti, monahale şi mendicante, în cadrul cărora continuă extinderea „observanţei” sau se dezvoltă noi grupuri reformatoare;

– în ordinele călugăreşti noi (iezuiţii şi capucinii), înfiinţate în diferite naţiuni în care protestantismul nu pătrunsese încă, ordine care se vor dovedi a fi instrumente ale contrareformei;

– între laici, care se reînnoiesc în cadrul vechilor confraternităţi sau în altele nou înfiinţate (Confraternitatea Sfântului Ieronim, Oratoriile Iubirii Divine), favorizând naşterea unor ordine noi (teatinii).

Această tendinţă se va manifesta cel mai mult în cazul misticilor, al eroilor carităţii şi al misiunilor printre păgâni. În linie cu această fervoare spirituală se dezvoltă:

– activitatea apostolică diecezană (misiunile populare ale mendicanţilor şi iezuiţilor), ca şi activitatea misionară în Extremul Orient, în Africa şi în America descoperită de curând;

– reforma ştiinţelor teologice, aceasta reprezentând o reacţie la decadenţa internă a acestora (nominalismul), reformă ce se iniţiază prin adoptarea metodei umaniste (întoarcerea la izvoarele originare: Biblia şi sfinţii Părinţi, ca şi prin eliminarea dialecticii şi metafizicii aristotelice) şi care are ca rezultat, printre altele, apariţia unor noi opere, Novum Testamentum a lui Erasm, Biblia Complutensis, ca şi ediţiile critice ale sfinţilor Părinţi şi aşa-zisa Theologia Positiva;

– reforma în pregătirea preoţilor pentru apostolat, reformă care în Spania şi în Anglia se aplică prin colegiile înfiinţate în timpul lui Henric al VII-lea; de asemenea, se promovează o mai bună pregătire intelectuală a monahilor şi a mendicanţilor reformaţi;

– reforma structurilor bisericeşti ale curiei centrale, aceasta pentru a elimina obstacolele existente în calea reformei clerului diecezan şi regular, ca şi cele ce împiedicau activitatea pastorală a episcopatului;

– educaţia creştină a tinerilor şi tinerelor din ţările latine, ca şi din misiuni, unde este format omul epocii şi al culturii proprii, prin cultură înţelegându-se în special cea umanistă;

Toate aceste aspecte, care în Italia şi în Spania erau prezente chiar înainte de CT, sunt întărite şi extinse de reforma tridentină, reformă care va cuprinde întreaga viaţă a Bisericii şi a diverselor ministere exercitate în cadrul acesteia de către papă, episcopi, preoţi, călugări, ca şi de laicii cu o anumită responsabilitate publică. Viaţa creştină a poporului este purificată interior, deşi rămân încă zone de umbră şi forme ambigue de spiritualitate. Cu alte cuvinte, reforma catolică prezintă două elemente care apar independente de reforma protestantă: reînnoirea interioară a întregii vieţi a Bisericii şi extinderea activităţii misionare printre păgâni, extindere care nu trebuie înţeleasă ca o compensare a pierderilor spaţiilor europene devenite protestante, ci ca o misiune proprie Bisericii.

4.Caracteristicile Contrareformei
Contrareforma este caracterizată de următoarele aspecte:

– activitatea episcopilor în apărarea credinţei şi a practicilor tradiţionale în acele locuri unde, încă înainte de CT, se manifestă simptomele crizei protestante (Germania, Anglia, Franţa şi mai târziu Italia şi Spania). Acestor simptome de criză le răspund facultăţile teologice din Köln, Louvain şi Paris, ca şi unii teologi de valoare (Eck, Emser, Cocleus, Clichtove, Latomus, Catarino şi mulţi alţii). După CT, această teologie va culmina în Controversele lui Bellarmin;

– intervenţia papilor în reformarea Inchiziţiei centrale, instituirea acelui Indice al cărţilor interzise, condamnarea prin bule (documente papale) a doctrinelor şi a diferitelor tendinţe dubioase sau eretice; condamnarea ereticilor şi punerea în aplicare a condamnărilor prin încarcerări şi chiar prin pedeapsa cu moartea sub intervenţia braţului secular;

– activitatea CT, care nu stabileşte numai doctrina tenenda, ci condamnă şi ereziile (nu pe eretici); decretele doctrinale care stabilesc în mod pozitiv doctrina catolică şi care stau la baza teologiei controversiste post-conciliare şi a distincţiei şi contrapunerii nete a celor două câmpuri teologice, liturgice şi pastorale;

– intervenţiile politice şi chiar militare ale diferiţilor principi catolici împotriva acţiunilor politico-militare ale principilor sau partidelor protestante din Germania şi Franţa. În acest sens, activitatea politico-religioasă a acestor principi catolici stă în baza principiului cuius regio, eius religio. Statul confesional tinde spre o uniformitate religioasă în care se sprijină şi colaborează cu Biserica, colaborare care mai târziu se finalizează în avantajul statului care consideră Biserica un instrumentum regni.

Într-o anumită măsură, Contrareformei îi mai sunt proprii şi alte aspecte:

– accelerarea reformei în anumite convente şi mănăstiri nereformate încă;

– reforma în anumite aspecte pastorale, cum ar fi: datoria episcopilor de a sta la reşedinţă, pregătirea doctrinală şi pastorală a parohilor, lipsa acesteia fiind considerată ca o cauză a înaintării protestante. Acelaşi lucru poate fi afirmat despre viaţa interioară şi sfinţenia clerului.

Referitor la popor, se accentuează următoarele aspecte:

– educarea tinerilor în colegii, în special în ţările sau regiunile expuse influenţei protestante;

– referitor la pietatea populară euharistică, se insistă nu atât asupra împărtăşaniei frecvente, cât mai ales asupra adoraţiei lui Cristos prezent în Euharistie. Acest fapt accentuează dezvoltarea devoţiunii euharistice în diferitele sale forme: adoraţia în afara celebrării euharistice, multiplicarea formelor acestui cult (altare solemne, procesiuni etc.);

– dezvoltarea teologiei controversiste în care teologii catolici folosesc metodele protestante ale studiului şi aprofundării Scripturii şi a sfinţilor Părinţi în cheie apologetică, fapt care va determina o scădere a atenţiei asupra problemelor concrete şi a noilor exigenţe, carenţă prezentă până în zilele noastre în multe manuale teologice.

5. Reprezentarea naţiunilor la Conciliul din Trento
În ceea ce priveşte reprezentarea pe naţiuni la Trento, lucrările conciliare au fost, în mod substanţial, dominate de activitatea italienilor şi spaniolilor. Doar în timpul celei de-a doua perioade, episcopii germani au fost reprezentaţi, în timp ce statele protestante ale imperiului şi-au trimis reprezentanţii lor. Pe parcursul primei perioade nu a fost prezent nici un episcop german, excepţie făcând cel care găzduia conciliul, cardinalul Cristoforo Madruzzo (Matrutsch) şi episcopul titular Michael Helding de Mainz. De regulă, prelaţii s-au justificat motivând că situaţia politică tensionată nu le permitea să fie prea mult timp absenţi din diecezele şi sediile lor.

Modalitatea de a vota a favorizat numărul mare al italienilor. Nu s-a mai votat pe naţiuni ca la Konstanz, ci în cadrul diferitelor comisii, fiecare participant dispunând de un vot, lucru care a conferit o preponderenţă clară diecezelor italiene.

În ceea ce priveşte pregătirea şi instruirea, latinii, în special spaniolii, s-au dovedit a fi superiori. De la un principe ecleziastic al imperiului nu se putea aştepta o eminentă cultură teologică. Singurul expert important ce provenea din cultura germană a fost olandezul Pietro Canisio.

Modul de desfăşurare a fost stabilit de puţinii părinţi prezenţi la începutul conciliului. Asupra acestui punct, interesele partidului imperial şi acelea ale Curiei romane au intrat în coliziune. Împăratul vroia să se trateze, în primul rând, despre reforma Bisericii (causa reformationis), pentru a sustrage în acest fel din mâna protestanţilor pretextele afişate de ei şi pentru a favoriza reunificarea (causa unionis), dar Curia era, înainte de toate, interesată să definească problemele doctrinare controversate. Papalitatea nu voia să devină destinatarul recomandărilor şi executorul auxiliar al conciliatorilor reformatori zeloşi, aşa cum s-a întâmplat la Basel. În baza unui compromis la care s-a ajuns, preşedinţii Giovanni Maria del Monte, Marcello Cervini şi Reginald Pole au decis să se trateze, în mod simultan, problemele de credinţă şi cele ale reformei. Trebuia împiedicată poziţia reformatorilor protestanţi şi a Franţei, ce susţineau superioritatea conciliului asupra papei (vezi Konstanz si Basel).

În ciuda relativei omogenităţi a adunărilor ecleziastice, părinţii au trebuit să facă faţă, încă de la început, tensiunilor care derivau din teologie şi politică, şi care au pus în mod repetat în pericol buna desfăşurare a conciliului.

Raportul dintre episcopat şi puterea primatului papei nu a fost formulat cu precizie, nici nu s-a luat o decizie în această privinţă, deoarece episcopii care proveneau din regalismul spaniol doreau să fie recunoscut dreptul divin al funcţiei lor. Această poziţie justificată de episcopi s-a exprimat în tensiuni frecvente cu preşedinţii conciliului, consideraţi plenipotenţiari ai papei.

La aceasta s-au adăugat tensiunile cu puterile seculare. În anul 1547, a existat pericolul unei schisme conciliare, pentru că împăratul nu era de acord cu transferarea conciliului la Bologna. Pe de altă parte, Papa Iuliu al III-lea i-a iritat din nou pe francezi, atât de mult încât aproape că a izbucnit o schismă.