În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

Puncte pentru studiul personal:

1. 
   Precizaţi prin ce se deosebesc şi prin ce se aseamănă cele trei uniri prezentate.
   
2. 
   Care sunt cele patru pucte dogmatice adoptate de Biserica Unită în 1700?
   
3. 
   Care au fost corifeii Unirii de la 1700?
   
4. 
   Care au fost opozanţii Unirii?
   
5. 
   Din ce motive credeţi că a existat şi opoziţie faţă de Unire?
   
6. 
   Care au fost roadele Unirii?
   
7. 
   Care a fost situaţia Bisericii Române Unite cu Roma în regimul comunist? Dar situaţia actuală?
   

BIBLIOGRAFIE:
Congregaţia pentru Bisericile Orientale – Oriente cattolico. Cenni storici e

statistiche, Vatican, 1974.

Dumea, Emil – Teme de istorie a Bisericii, Ed. Sapientia, Iaşi, 2002.

De ce suntem greco-catolici – Casa de Editură "Viaţa Creştină", Cluj-Napoca,

1999.

Gill, J. – Constance et Bâle-Florence, Histoire des conciles oecuménique, IX,

Paris, 1965.

Iorga, Nicolae – Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, II, Vălenii de Munte, 1909.

Mercati, Angelo – Raccolta di Concordati su materie ecclesiastiche tra la

Santa Sede e le autorita civili, II (1915-1954), Vatican 1954.

Nilles, Nikolaus – Symolae ad illustrandum historiam Ecclesiae orientalis in

terris coronae S. Stephani, I, Oeniponte 1885.

Şincai, Gheorghe – Chronica Românilor şi a mai multor neamuri, III, Bucureşti

capitolul al xviI-lea

toleranţa şi intoleranţa religioasă în europa (sec. xvi-xviii)

Introducere
În general, în ţările catolice, creştinii catolici trăiau în comuniune, toţi având aceeaşi credinţă, aşa cum trăiseră şi în trecut. Dar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea situaţia se schimbă foarte mult faţă de cea din evul mediu. Cu excepţia Orientului, cu care relaţiile erau puţine, în perioada medievală Europa se prezenta ca o unică mare familie a popoarelor creştine. Europa însemna Biserica Catolică, iar în afara ei se afla doar lumea păgână. Acum, în aceeaşi Europă, existau peste tot diferite confesiuni. În evul mediu izbucniseră atâtea conflicte între principi şi papi, însă nimeni nu contestase existenţa Bisericii ca atare. Dacă se poate spune astfel, în evul mediu a fi catolic nu însemna a avea merite deosebite; acum, în schimb, situaţiile deveniseră mult mai dificile. În aceeaşi Europă se constituise un front în luptă deschisă cu Biserica, căreia îi erau aruncate în faţă toate greşelile, atât cele trecute cât şi cele prezente.

Pe de altă parte, însă, Biserica începuse să se dezvolte şi în afara strâmtelor graniţe ale continentului european. Era departe de a fi acea Biserică mondială, aşa cum a devenit în timpurile noastre, însă nu se mai găsea închisă între barierele teritoriale medievale. Deja se profilau la orizont forţele viitorului ei.

În ţările protestante, necesitatea unei organizări şi a unei autorităţi care să dea stabilitate noilor curente religioase a făcut să i se atribuie suveranului supremaţia asupra noilor Biserici, în timp ce Pacea din Augsburg (1555) îi atribuia chiar dreptul de a determina pentru toţi supuşii religia de urmat. În ţările rămase catolice, ingerinţa în problemele bisericeşti părea justificată de nevoia de a combate erezia, ce era privită atât ca o greşeală religioasă dar şi ca un pericol social, fiind stimulată de ţările protestante, dincolo de dialectica intrinsecă a oricărui regim absolut.

În analiza următoare se va insista asupra diferitelor aspecte ale vieţii religioase şi politice din această perioadă care au influenţat şi determinat toleranţa şi intoleranţa religioasă din Europa, având în vedere evenimentele ce s-au desfăşurat după conciliul din Trento şi până la începutul secolului al XIX-lea.

Se va trata astfel despre caracteristicile intoleranţei religioase din Europa şi se va insista asupra războaielor politico-religioase din Franţa şi Ţările de Jos; vor fi expuse deciziile luate prin Edictul din Nantes (1598) şi prin Pacea de la Westfalia (1648). De asemenea, se va face o trecere în revistă a situaţiei cu privire la toleranţă şi intoleranţă din diferite ţări: Polonia, Austria, Anglia, Irlanda, Italia, Spania, Portugalia, Rusia şi America.
1. Caracteristicile intoleranţei religioase din Europa
Faţă de cei care sunt în afara Bisericii ierarhice, intoleranţa teoretică şi practică constituia atitudinea comună din Europa secolului al XVII-lea. Trebuie să se evite orice anacronism şi să se ţină cont de spiritul general al timpului, care se întâlneşte atât la protestanţi cât şi la catolici. Dar nu se poate să nu se evidenţieze că aproape nimeni, cel puţin până la iluminism, nu ia în consideraţie ipoteza bunei credinţe a celor care nu sunt catolici. Sf. Francisc Xaveriu relatează moartea unui marinar budist, întâmplată în mica ambarcaţiune care îl transporta în Japonia, şi comentează dur că toate rugăciunile făcute pentru el erau întru totul inutile, deoarece era condamnat pentru veşnicie. Sf. Ioana Francisca Fremyot de Chantal, fiind copilă, a refuzat un dar, oferit ei de un calvinist, şi l-a aruncat în flăcări exclamând: „Astfel sunt arşi cei care refuză să creadă în Cristos”! (Episodul, chiar dacă a fost inventat, are în sine un adevăr ontologic şi istoric, întrucât arată mentalitatea aceluia care l-a cules şi l-a inserat în Breviar pe la jumătatea sec. XVIII, elogiind raţionamentul copilei ca fiind unul superior pentru timpul său). În interiorul Bisericii, ecleziologia accentuează aspectele anti-protestante, adică caracterul instituţional, juridic, vizibil al Bisericii, organizarea sa aparte, cu toate privilegiile inerente clerului: sunt lăsate în umbră aspectele cele mai profunde şi mai sfinte, care fac din ea Trupul şi Mireasa lui Cristos, Poporul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, Biserica este prezentată nu ca un „sacrament sau semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”¹⁴³, ci ca o societate suverană, o orânduire juridică primară care poate să trateze de la egal la egal cu Statul (şi s-a accentuat deja că se tinde să se considere cele două societăţi din acelaşi punct de vedere). Lupta împotriva forţelor centrifuge determină Biserica să privească cu suspiciune, uneori excesivă, caracteristicile aparte ale diferitelor ţări, pentru a impune o uniformitate rigidă. Climatul de stare de asediu de care suferă Biserica, mai întâi sub asaltul protestant, apoi sub cel raţionalist şi iluminist, generează o neîncredere generală faţă de ceea ce vine de pe celălalt mal, şi provoacă episoade dureroase de neînţelegere şi intoleranţă comprehensibile în contextul lor istoric, dar greşite şi nejustificate.

În Spania, în decursul secolului al XVI-lea, se răspândeşte un climat de suspiciune printre toţi scriitorii mistici, care provoacă denunţarea la Inchiziţie a lucrării sfintei Tereza, între 1590-1591, din fericire fără consecinţe, condamnarea la Index a scrierilor de valoare cum ar fi Audi filia a maestrului Juan de Avila, în 1531, şi chiar lungi ani de închisoare. Cazul cel mai eclatant, alături de cel al lui Juan de Avila, este Ludovic de Leon, profesor universitar la Salamanca, închis din anul 1572 până în 1576, iar apoi reabilitat; de asemenea, cazul primatului Spaniei, arhiepiscopul de Toledo, Bartolome Carranza, închis în Spania, apoi la Roma, din 1559 până în 1576, care a declarat totdeauna că nu a învăţat niciodată erorile de care este acuzat¹⁴⁴. În Italia, Paul Veronezul este acuzat pentru faptul că a inserat în Convito di Levi, una dintre capodoperele sale (1573), bufoni şi halebardieri. Inchizitorii nu au apreciat prea bine răspunsul: „Noi pictorii ne permitem anumite licenţe aşa cum şi poeţii şi alţi artişti îşi permit”¹⁴⁵ şi au dat ordin să rectifice lucrarea. Mult mai grav este cazul lui Galileo. În 1616, în timpul papei Paul al V-lea, Sfântul Oficiu pronunţă prima sentinţă: „Solem esse in centro mundi et immobilem motu locali, este propositio absurda et falsa in philosophia et formaliter haeretica, quia est expresse contraria Scripturae; Terram non esse centrum mundi nec immobilem, sed moveri etiam diurno, est idem propositio absurda et falsa in philosophia et thologice considerata ad minus erronea in fide”. Galileo a trebuit să promită că nu mai scrie asupra acestei probleme. Cartea lui Copernic, De revolutionibus orbium colestium, a fost pusă la Index în 1616. După ce experienţele lui Newton au eliminat orice dubiu asupra validităţii sistemului lui Copernic, a fost înlăturată interdicţia generală a tuturor cărţilor care învăţau imobilitatea soarelui. Studierea şi predarea sistemului copernician a fost permisă în mod formal de abia în 1822 şi abia acum este reabilitat şi Galileo¹⁴⁶.

Probabil cea mai semnificativă dintre toate mentalităţile bisericeşti de pe atunci este practica pastorală aplicată în comun. Frecvenţa săptămânală la sfânta Liturghie şi îndeplinirea poruncii pascale erau controlate în mod rigid de parohi, care cunoşteau şi urmăreau personal turma lor. În timpul Sărbătorii Paştelui, credincioşii trebuiau să încredinţeze parohului actul de împărtăşanie primit de la el, schedule distribuite în timpul Postului Mare: un control atent permitea să identifice pe cei care nu îndeplineau această poruncă, ce erau anunţaţi în mod public, iar în cazul unei ulterioare neglijenţe, erau supuşi judecăţii episcopului, care putea să le dea pedepse spirituale şi materiale, interzicerea logodnelor, a căsătoriilor, a exercitării misiunii de naş. În caz extrem se ajungea la interdict, excomunicare şi la închisoare¹⁴⁷. Voltaire remarca cu cinism: „Nu sunt obligat să merg la Liturghie pe domeniile altora, dar am obligaţia de a merge atunci când mă aflu pe pământul meu; dacă aş dispune de 100 000 de oameni, ştiu ce aş face, dar întrucât nu îi am, mă voi împărtăşi de Paşte şi numiţi-mă ipocrit cât vreţi”¹⁴⁸. Numai după Revoluţia franceză, ierarhia va începe în mod lent să fie atentă la necesitatea abordării de noi metode pastorale, fondate pe formarea conştiinţelor, altele decât cele bazate pe constrângere morală şi materială. O dată cu restaurarea s-a încercat o revenire, fără a se ţine cont că era un sistem mereu criticabil şi periculos, care dacă era suportat cu mai multă sau mai puţină bunăvoinţă în ancien régime, în sec. XIX atrăgea asupra clerului un resentiment foarte îndreptăţit¹⁴⁹. În Italia, sistemul a luat sfârşit în jurul anului 1848, iar la Roma abia în anul 1870.
2. Războaiele politico-religioase în Franţa şi Ţările de Jos
Atât în Franţa, cât şi în Ţările de Jos luptele religioase au fost cauzate atât de motive politice, cât şi de cele pur religioase; prin urmare rezultă o muncă foarte dificilă atunci când se doreşte a exprima o idee clară şi completă asupra acestor conflicte în care sunt antrenate forţe catolice şi anticatolice.
2.1. Franţa
După 1648, Franţa ia treptat locul Spaniei în rolul de mare putere europeană şi îşi afirmă tot mai mult hegemonia din punct de vedere politic, social şi cultural.

În Franţa nu este vorba doar despre o luptă între catolici şi calvini, ci şi despre opoziţia nobilimii, grupată în jurul Bourbonilor, faţă de absolutismul casei de Valois, conflict ce are ca motiv princial disputa pentru succesiunea dinastică la tron: Valois intenţionează să excludă de la coroană familia de Bourbon, suţinută de calvini. În acest context intră şi Filip al II-lea al Spaniei, care, sub pretextul că doreşte susţinerea catolicilor, voia să controleze destinele Franţei. Faza decisivă a luptei îl antrenează pe regele Henric al III-lea, sprijinit de Henric de Guise, împotriva calvinului Henric de Bourbon, care, datorită gradului de rudenie cel mai apropiat cu familia domnitoare, are cele mai multe şanse de a ocupa tronul.

Noaptea sfântului Bartolomeu (căsătoria Margaretei, fiica Ecaterinei de Medici, cu Henric de Navarra – 24 august 1572; se apreciază că au fost ucişi circa 3 000 de calvini în acea noapte şi în zilele următoare) reprezintă un punct de referinţă în istoria intoleranţei religioase: Franţa catolică îi persecută pe hughenoţi (calvini), iar Roma papală celebrează evenimentul printr-un Te Deum, urmat de o medalie comemorativă şi de o bulă¹⁵⁰.
2.1.1. Edictul din Nantes (1598)
Masacrul din noaptea nunţii lui Henric de Navarra nu reuşise să îi calmeze pe calvini, dimpotrivă, orice spirit clarvăzător putea constata că alături de pericolul ereziei, în Franţa se putea întâmpla ceea ce era deja un fapt împlinit în Germania: divizarea ţării în regiuni catolice şi anticatolice. Ajuns rege, Henric al IV-lea îşi dă seama că unica soluţie posibilă pentru păstrarea unităţii naţionale este cea a toleranţei minorităţii calvine. În această orientare se înscriu edictele de la Amboise (1560) şi de la Saint Germain (1570), culminând cu cel din Nantes (1598). Prin aceste dispoziţii legislative, calvinilor li se recunosc libertatea de conştiinţă, libertatea de cult în localităţi bine stabilite, drepturi politice şi civile egale cu cele ale catolicilor, ca şi mai multe cetăţi de apărare. Papa Clement al VIII-lea consideră aceste libertăţi drept nişte cedări făcute calvinilor, ignorând faptul că ele reprezentau garanţia înţelegerii interne dintre membrii celor două religii.

Prin convertirea lui Henric al IV-lea, Franţa îşi reia rolul de ghid al Bisericii Catolice, aşa cum se întâmplase în Evul mediu. Referitor la aceasta, trebuie menţionat faptul că printre regii care au condus ţara în perioada aşa-numitului absolutism nu a existat nici un Ludovic cel Sfînt şi nici un Filip al II-lea. În pofida exemplului negativ dat de regii săi, viaţa religioasă a naţiunii a fost destul de bună. Fiul lui Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea (1610-1643), a fost un rege bun însă neînsemnat şi incapabil să ia hotărâri de unul singur. Fiul său, Ludovic al XIV-lea, a cărui lungă domnie (1643-1715) coincide cu perioada de înflorire a Bisericii franceze, a fost unul dintre marii monarhi ai istoriei mondiale. Acest suveran trăia departe de idealul unui suveran creştin, nu numai din cauza alianţei pe care a încheiat-o cu turcii împotriva împăratului, dar şi a comportamentului său ireverenţios faţă de papi, în special faţă de Inocenţiu al XI-lea, şi a imoralităţii vieţii sale private. La fel şi miniştrii, care în perioada absolutismului au avut deseori o importanţă mai mare decât cea a regelui, nu au fost totdeauna dispuşi să ajute Biserica.

Un fenomen curios al timpului îl reprezintă miniştrii de stat învestiţi cu purpura de cardinal. Astfel de miniştri au existat şi în afara Franţei: cardinalul Klesl, cancelar al împăratului Matia, până când va cădea în dizgraţie în 1618; cardinalul Nidhard († 1681), ministru al lui Filip al IV-lea al Spaniei; cardinalul Alberoni, ministru al lui Filip al V-lea din 1714 pînă în 1719. Cei mai celebri, însă, sunt cei francezi: cardinalul Richelieu, primul personaj politic sub Ludovic al XIII-lea, din 1624 pînă la moarte (1642); urmaşul său, cardinalul Mazarin, un italian care a guvernat pe tot parcursul minoratului lui Ludovic al XIV-lea (pînă în 1661). Chiar şi sub Ludovic al XV-lea au avut o poziţie similară cardinalii Fleury († 1743) şi Bernis (în 1757 ministru de externe, iar în 1769 ambasador la Roma). Aceşti oameni de stat cu purpură nu au adus prea multe servicii Bisericii. O anumită contribuţie, însă, au avut-o confesorii de curte, care reprezintă un alt fenomen caracteristic al epocii. De obicei, aceştia erau iezuiţi sau făceau parte din alte ordine călugăreşti. În dificila lor misiune, parţial au reuşit să facă ceva bun, sau cel puţin au împiedicat unele rele. Trebuie menţionaţi în primul rând Wilhelm Lamormaini, confesor al împăratului Ferdinand al II-lea din 1624 pînă în 1637, şi Francisc Lachaise, căruia din 1675 i-a revenit dificila misiune de a conduce conştiinţa lui Ludovic al XIV-lea.

2.2. Ţările de Jos
În Ţările de Jos, lupta împotriva ereziei se unea cu tentativa disperată a Spaniei de a-şi menţine hegemonia asupra acestor regiuni, tentativă ce se lovea de dorinţa de independenţă a autohtonilor. În acest conflict, papii vedeau în primul rând aspectul religios, neglijându-i latura sa etnică, naţională. De aceea, când (după pacea westfalică) naţionalismul va ieşi victorios, Biserica Catolică va fi considerată ca o aliată a unei puteri străine.

În cadrul afirmării toleranţei religioase, prin Pacea de la Gand (1576) se recunoaşte libertatea de cult a calvinilor din provinciile Olanda şi Zeelanda, cu o condiţie: aceştia să nu tulbure cultul catolic din celelalte provincii. Pacea religioasă din 1578 garantează o totală libertate religioasă pentru toate provinciile. Calvinii şi catolicii sunt egali în faţa legii, însă, reciproc, ambele partide nu acceptă poziţia de egalitate a rivalului. Pe acest fundal religios de intoleranţă se explică divizarea ţării prin Uniunea de la Utrecht din 1579 (primul nucleu al viitoarei republici olandeze) şi cea de la Arras, centrul Ţărilor de Jos catolice, conduse de spanioli, şi printr-o Inchiziţie foarte exigentă şi dură.

3. Pacea de la Westfalia (1648)
Această pace dintre catolici şi protestanţi, care anula multe din dispoziţiile celei din 1555 de la Augsburg, reprezintă, pe linie politică, sfârşitul dominaţiei habsburgilor şi începutul hegemoniei europene a Franţei pentru a doua parte a secolului al XVII-lea. Pacea constă din două tratate separate semnate în aceeaşi zi, respectiv 24 octombrie. La Münster se semnează pacea între Imperiul german şi Franţa, iar la Osnabrück, între Imperiu şi Suedia protestantă. Important de reţinut sunt unele noutăţi din Instrumentum pacis Caesareo-Suecicum Osnaburgense:

– alături de paritatea de drepturi dintre catolici şi luterani (1555), acum se bucură de aceleaşi drepturi şi calvinii (art. VII, § 1);

– principii nu mai pot impune supuşilor propria lor religie; profesorii de filosofie şi teologie din şcoli şi universităţi, însă, nu pot aparţine altei religii decât celei profesate în regiunea în care se află (art. VII, § 1);

– cei ce nu aparţin nici uneia dintre cele trei religii au dreptul la un cult domestic (art. V, § 34).

Pacea westfalică pune capăt pentru totdeauna unităţii religioase medievale, acceptând legislativ pluralismul confesional. Papa Inocenţiu al XI-lea protestează prin bula Zelus domus Dei, cerând ca „drepturile (Bisericii Catolice, n.n.)...să nu sufere nici o daună din partea acelora care caută mai mult avantajul propriu decât gloria lui Dumnezeu”. Tonul acestei bule este destul de dur şi declară nule tratatele semnate în cele două oraşe; pe viitor, papii trebuie să accepte ca o realitate de neschimbat ceea ce se stabilise în pacea westfalică¹⁵¹.

Mai târziu, tot în lumea germană, mai precis în Imperiul austro-ungar, împăratul Iosif al II-lea, deşi declară catolicismul religie dominantă, recunoaşte, prin Patentul de toleranţă (1781), egalitatea în faţa legilor atât a catolicilor cât şi a necatolicilor. Însă o deplină libertate religioasă şi civilă pentru toate teritoriile imperiului este confirmată abia în 1861¹⁵².

4. Polonia
Toleranţa religioasă este prezentă şi în Polonia, o ţară în majoritate catolică. Deşi sunt în raporturi strânse şi fructuoase cu papii, regii Sigismund August (1548-1572) şi apoi Stefan Bathory şi Sigismund al III-lea, aplicând deciziile confederaţiei de la Varşovia (1572), acordă drepturi depline politice şi religioase minorităţilor protestante, prin aceasta transformând o situaţie de fapt într-una de drept.

Când suedezii, ruşii şi turcii au ameninţat Polonia, Biserica a făcut totul pentru a elibera ţara de duşmani. Eroica apărare a mănăstirii paulinilor apropiaţi de Czestochowa, în 1665, a făcut din acest loc de pelerinaj un templu naţional polonez. Regele Ioan al II-lea Cazimir (1648-1668), care fusese iezuit şi cardinal, a proclamat-o, în 1656, pe Maica Domnului regina Poloniei. Sub Ioan al III-lea Sobieski (1674-1696), Polonia a repurtat din nou succese împotriva turcilor, şi în 1683 a contribuit la eliberarea Vienei. În interior, însă, libertatea nelimitată a marilor moşieri şi a nobilimii a paralizat viaţa Statului. Nici sub cei doi regi saxoni, August al II-lea (1697-1733) şi August al III-lea (1733-1763), nu au putut fi realizate reforme de mult timp maturizate, din cauza intervenţiilor Rusiei şi ale Prusiei. Victoria contrareformei a avut drept consecinţă o persecuţie a cetăţenilor de altă credinţă. Astfel, de exemplu, în 1717 a fost interzisă construcţia unei noi biserici luterane şi în 1724 a avut loc masacrul de la Torún. În sfârşit, tendinţa expansionistă a puterilor învecinate şi certurile nobilimii au dus, în 1772, 1793 şi 1795, la divizarea Statului. Opoziţia catolică condusă de episcopul Stanislav Krašinski, care în 1768 fondase confederaţia din Bar, nu a mai putut rezista superputerii ruse. Unitatea naţională, pentru marea parte a polonezilor, a fost reprezentată în această perioadă dificilă mai ales de apartenenţa la Biserica Catolică.

5. Austria
Regele Maximilian al II-lea (1564-1576) permite nobililor să urmeze în castelele lor confesiunea protestantă de la Augsburg. Dacă acestei clase superioare îi este permis să urmeze sau nu această confesiune, supuşii, în schimb, sunt obligaţi să adere la religia stăpânilor lor. În 9 iulie 1609, Rudolf al II-lea (1576-1612) promulgă Litterae Majestatis, prin care Boemia, Moravia şi Silezia primesc şi ele dreptul de a îmbrăţişa fără oprelişti religia pe care o vor. Atât luteranii, cât şi catolicii nu vor respecta principiul toleranţei religioase, fapt ce va duce la declanşarea în curând a Războiului de 30 de ani.

Victoria restaurării catolice şi succesele obţinute împotriva turcilor şi a francezilor au adus Austriei o epocă de foarte mare înflorire culturală (barocul) şi o perioadă caracterizată de vitalitate religioasă şi ecleziastică. Faptul că împăratul Leopold I a reuşit să reziste cu succes pe două fronturi apare contemporanilor ca un miracol al casei de Austria. Nu trebuie însă uitat că marile sacrificii financiare făcute în perioada eroică a Austriei au fost plătite, nu în ultimul rând, cu tributuri ecleziastice, iar acestea au fost susţinute de un entuziasm religios suscitat în popor de unele personalităţi religioase, precum Abramo de Santa Chiara († 1709) sau legatul papal Marco de Aviano († 1699). În acest climat, armata imperialo-poloneză a putut să îi învingă, la 12 septembrie 1683, pe turci, la Kahlenberg.

6. Anglia
Micul grup de catolici englezi, chiar dacă erau defavorizaţi politic şi nu aveau acces la o viaţă publică liberă, nu a avut o existenţă deosebit de grea în timpul guvernării lui Oliver Cromwell (1649-1685). Sub Carol al II-lea (1660-1685), care pe patul de moarte a devenit catolic, ei au continuat să rămână excluşi de la sarcinile publice în virtutea documentului Test acts din 1673, iar atunci când, în 1678, Titus Oates a urzit un complot, vor fi ţinta unei noi persecuţii sângeroase. Urcarea pe tron a catolicului Iacob al II-lea (1685-1688) a făcut posibilă restabilirea unei jurisdicţii episcopale. În 1678, regele revocă Test Act şi acordă libertatea de cult tuturor celor ce nu sunt de religie anglicană. Anul următor, emană o a doua Declaraţie de indulgenţă.

Atât clerul anglican, cât şi opinia publică sunt total contra acestor declaraţii, ostilitatea lor creând posibilitatea revoluţiei engleze şi a urcării pe tron a lui Wilhelm al III-lea de Orange (1689-1702). Urmează o declaraţie oficială a inferiorităţii juridice a catolicilor, inferioritate care îşi are consecinţele atât în sfera religioasă, cât şi în cea profană. În ciuda emanării unor noi legi restrictive, catolicii nu au suferit violenţe, iar în 1791 au obţinut o emancipare parţială. Abia în 1829, legile şi dispoziţiile împotriva catolicilor sunt abrogate, recunoscându-li-se acestora dreptul de a fi aleşi deputaţi.