În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

2. Febronianismul
Şi în Germania exista o anumită opoziţie faţă de centralizarea romană, al cărei ecou se regăseşte în acordurile impuse candidaţilor la coroana imperială şi în acele mereu repetate Gravamina nationis Germanicae. Plângerile se îndreptau mai ales asupra fiscalismului Curiei Romane, asupra obligaţiei episcopilor de a reînnoi la fiecare cinci ani facultăţile lor, asupra conferirii multor beneficii din partea Romei, asupra jurisdicţiei pe care o exercitau nunţiaturile, adesea în concurenţă cu cea a episcopilor. Dacă această tendinţă nu a luat amploarea pe care a avut-o în Franţa, acest lucru se datorează mai ales lipsei unui organism politic central şi pericolului de a agrava schisma protestantă. Este un fapt de netăgăduit că nici o Biserică nu depindea atât de mult de Roma, ca cea germană. De aceea, este de înţeles că opera de inspiraţie jansenisto-galicană a lui Bernard van Espen († 1728), cu ideile sale favorabile Bisericii Statului şi care se referă la biserica episcopală, a avut atât de mult ecou în Biserica germană. Reprezentantul cel mai de seamă al unei înfloritoare şcoli de canonici din Würzburg, Kaspar Barthel, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, dorea să recâştige pentru Biserica germană drepturile sale. Cristoph Neller, discipolul său, preda la Treviso, unde, la sfârşit, episcopalismul devine febronianism. În acest climat, a avut imediat un ecou favorabil lucrarea episcopului auxiliar de Treviso, Nikolas Hontheim (1701-1790). Acesta, care studiase la Louvain, unde l-a avut ca profesor pe Bernard van Espen (cunoscut expert în dreptul ecleziastic, a cărui lucrare, Jus ecclesiasticum, a fost pusă imediat la Index), după ce a publicat diferite lucrări juridice şi istorice, ajuns în culmea carierei sale, a publicat în 1773, sub pseudonimul Justinus Febronius (nepoata sa, Justina, primise în viaţa călugărească numele de Febronia), cartea De statu Ecclesiae et de potestate legitima Romani Pontificis liber singularis,ad reuniendos dissidentes in religione compositus. Autoritatea supremă în Biserica primară rezida în episcopi şi în conciliu. Se înscrie pe linia episcopalismului absolut, apărat deja de Richer.

Febroniu recunoaşte papei un primat, căruia se străduieşte printre multe contradicţii să îi dea un conţinut juridic, dar care se reduce de fapt la o demnitate onorifică (întâietate): honoris, directionis et inspectionis. Adică papa, ca delegat al conciliului, poate să supravegheze aplicările dezbaterilor conciliare şi să ia decizii dogmatice sau disciplinare, care însă au puterea obligatorie numai după acceptarea, chiar implicită, a bisericilor naţionale şi a diecezelor. Toate celelalte puteri, confirmarea şi depunerea episcopilor, dispense etc., sunt rezultatul unei serii întregi de uzurpări şi trebuie să fie restituite episcopatului, căruia i-au fost sustrase (s-a observat recent cum Febroniu lăsa papei mai puţine puteri decât cele care îi erau recunoscute de janseniştii olandezi trecuţi la schismă!). Un ajutor decisiv pentru această revendicare putea să vină de la puterea civilă, care pentru a apăra pe episcopi, poate recurge la acel „placet”, poate convoca sinoade provinciale şi naţionale, iar în caz extrem se poate folosi chiar de forţă împotriva papei.

Deşi inferioară lucrării lui Van Espen, în ceea ce priveşte claritatea şi soliditatea, cartea a trezit imediat o mare senzaţie în toată Europa, chiar şi numai din curiozitatea de a cunoaşte adevăratul autor, rămas un timp oarecare necunoscut. În vreme ce Roma, abia la cinci luni după publicarea lucrării, o punea la Index, episcopii germani se arătau indecişi şi mai degrabă rezervaţi în a interveni, invocând diferite pretexte, dar care ascundeau mai degrabă simpatia faţă de ideile lui Febroniu. Timp de mai multe decenii, volumul a fost obiectul unei pasionate polemici care s-a extins din Polonia până în Portugalia, din Neapole la Bruxelles. Au apărut vreo patru ediţii ale lucrării, dar s-au înmulţit şi controversele, dintre care s-au evidenţiat datorită solidităţii, Antifebronio, a iezuitului Zaharia, care din această cauză a fost dat afară din oficiul de bibliotecar de către ducele din Modena, Febronius, a dominicanului P. Mamaci, Italus ad Febronium, a capucinului Viatore de Coccaglio. Aceste critici nu l-au împiedicat pe coadiutorul din Treviso să rămână calm la locul său, ca urmare a slăbiciunii guvernelor germane şi a simpatiei superiorului său imediat, principele arhiepiscop Clement Venceslau. Dimpotrivă, cei trei episcopi principi din Mainz, Köln şi Treviso, în 1769, într-o adunare a delegaţilor lor la Coblen sub preşedinţia lui Hontheim, au încercat să pună bazele unei reforme inspirate din tezele febroniane. De abia în 1778 Hontheim a retractat, însă sinceritatea sa poate fi pusă la îndoială, ţinând cont de modul în care a făcut retractarea, publicată mai târziu, care este mai degrabă o confirmare a vechilor poziţii, sau de faptul că a sprijinit în mod semnificativ reuniunea din Ems, din 1786 (Precizarea din Ems), prin care cei trei episcopi au voit să treacă la acţiune, printr-un program de reforme fondat pe cele două teze esenţiale: limitarea jurisdicţiei pontificale în Germania, menţinând ca unică autoritate în dieceze pe cea a episcopului, şi eliminarea tradiţiilor ecleziastice ce nu erau pe placul iluminiştilor¹⁶⁷. Precizarea din Ems conţinea douăzeci şi trei de articole, ce reprezentau o declaraţie de război nunţilor. Acestea subliniau cu putere independenţa episcopală şi cereau placet-ul episcopal pentru dispensele pontificale. Revoluţia Franceză şi decizia delegaţiei Reichstag-ului german din 1803 au redus la tăcere pretenţiile episcopatului german ce se regăseau în Precizarea din Ems: a rămas, aşa cum bine afirma un istoric, „o simplă sfidare la adresa Romei, sfidare care, însă, a rămas fără consecinţe”. În timp ce încercarea de reformă a celor trei episcopi falimentează ca urmare a opoziţiei tânărului nunţiu de Köln, Bartolomeu Pacca, şi temerilor episcopilor sufragani în faţa creşterii puterii celor metropolitani, Hontheim murea la Treviso în 1790. El însuşi a dictat să i se pună pe mormânt următorul epitaf: Tandem tutus, tandem liber, tandem aeternus.

Febroniu a voit să întărească autoritatea episcopilor în dieceze, ameninţată, în opinia sa, de centralizarea romană. În realitate, apelând la intervenţia autorităţii civile, gata de mult timp să primească asemenea invitaţii, el a sfârşit prin a slăbi poziţia episcopatului. Autoritatea chemată de episcopi în ajutor tindea să ia cea mai mare parte din libertatea lor, pentru a-i reduce la simpli funcţionari de stat. Pe de altă parte, pretextul invocat pentru publicarea lucrării nu a folosit la nimic în a obţine unitatea Bisericii. La baza dezbinării nu se afla numai problema primatului, ci alte divergenţe doctrinale, şi nici măcar protestanţii, cel puţin din acest punct de vedere, nu au dat prea multă importanţă lucrării.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, aceleaşi tendinţe vor reapărea fie în sinodul din Pistoia, din 1786, fie în Constituţia civilă a clerului aprobată în Franţa în 1790, în timpul Revoluţiei Franceze, care a încercat să rupă orice legătură a Bisericii franceze cu Roma¹⁶⁸. Episcopii şi parohii trebuiau să fie aleşi în mod democratic de popor, iar instituirea canonică era conferită episcopilor de către mitropoliţi. Biserica franceză se transforma în Biserică naţională.
3. Iosefinismul
La mijlocul secolului al XVIII-lea, în Austria, relaţia dintre Biserică şi stat era caracterizată de o strânsă legătură ce influenţa reciproc cel două sfere, politică şi spirituală.

Biserica, prin proiectele sale disciplinatoare şi contra-reformatoare, a oferit sprijinul său statului şi a fost, la rândul său, privilegiată în mod deosebit de acesta. Ca urmare a iluminismului, acest cadru însă s-a schimbat şi statul a trecut de la protejarea Bisericii la dominarea şi tutelarea acesteia. Pe de o parte a abolit privilegiile învechite, de cealaltă parte şi-a permis amestecul nejustificat în sectoare predominant ecleziastice. Iosefinismul, aşa cum este numit în general sistemul de Biserică de stat din Austria, a fost interpretat în diferite moduri: E. Winter vede în el începutul unei reforme catolice care a fost zădărnicită de Roma; F. Mass l-a condamnat, în schimb, ca distrugere a religiozităţii prin intermediul puterii excesive a statului; F. Valjavec îl consideră, în sfârşit, o formă grandioasă şi specific austriacă a iluminismului german.

Împărăteasa Maria Tereza (1740-1780), care, prin reformele sale din Austria, a deschis porţile iluminismului aproape fără să îşi dea seama, a avut o atitudine negativă faţă de noua Weltanschauung. Ea vedea în mod sarcastic spiritul noului curent încarnat în persoana duşmanului său, Frederic al II-lea de Prusia, pe care, în schimb, fiul său, Iosif, îl admira şi încerca în secret să îl imite. După 1765, ea va fi mai deschisă către tendinţele janseniste, care erau susţinute de medicul său personal, Gerard van Swieten, duşman al iezuiţilor, de ministrul Johan Christoph von Bartenstein şi de confesorul său, Ignaz Müller von St. Dorothea. Consilierul principal al împărătesei era considerat cancelarul Wenzel, conte de Kaunitz-Rietberg († 1794), care a fost fondatorul şi părintele sistemului iluminist al Bisericii de stat în Austria. Darul cel mai frumos pe care Maria Tereza l-a lăsat ca moştenire monarhiei, este, fără îndoială, Volksschule, şcoala elementară, la a cărei instituire a participat, în manieră determinantă, abatele Ignaz Felbinger († 1788) de la abaţia canonicilor augustini din Sagan, în Silezia. El a fost acela care a introdus şi predarea religiei în şcoală. În timpul împărătesei Maria Tereza, numărul pelerinajelor, al procesiunilor şi al zilelor festive a fost limitat. Înfiinţarea mănăstirilor s-a dovedit a fi mai dificilă şi închisoarea monastică a fost abolită. Vârsta necesară pentru a emana profesiunea religioasă a fost stabilită la douăzeci şi patru de ani şi placet-ul a fost manevrat cu severitate.

Scopul urmărit de politica ecleziastică a lui Iosif al II-lea, ce avea un caracter foarte autoritar, a fost deplina independenţă a Bisericii de stat, înfiinţarea unui fel de Biserică naţională austriacă, pe cât posibil independentă de Roma. Prin reformele sale ecleziastice, el nu a intenţionat, însă, să combată credinţa, ci să dezrădăcineze superstiţia din conştiinţa poporului, să elimine „stupidităţile” şi „micile devoţiuni”, care, după părerea sa, expuneau Biserica la critica laicilor. Persoanele care l-au susţinut pe împărat în această aspiraţie a sa au fost cancelarul Kaunitz von Swieten, abatele Stephan Rautenstrauch şi unii episcopi. Ca diplomat la Roma, a acţionat ambasadorul imperial şi cardinalul Franz Herzan von Harras, pe care, însă, Iosif al II-lea îl ura. Adversarii politicii imperiale au fost cardinalul Christoph Anton Migazzi († 1803), arhiepiscop de Viena, cardinalul Leopold Ernst von Firmian († 1783), episcop de Passau, şi nunţii Giuseppe Garampi şi Gianbattista Caprara.

Iosif al II-lea a început reformele sale politico-ecleziastice încă din 1781, prin Edictul de toleranţă, care acorda luteranilor, calviniştilor şi greco-ortodocşilor drepturi civile egale şi libertate de cult faţă de majoritatea catolică. Unele norme limitative, ca acelea care interziceau construirea clopotniţelor lângă bisericile luterane, trebuiau să continue să garanteze o superioritate a religiei romano-catolice. O atitudine tolerantă a arătat Iosif al II-lea şi faţă de evrei, cărora le-a acordat drepturi egale şi libertate de religie. În 1782, a dispus suprimarea tuturor ordinelor contemplative, a ordinelor mendicante şi a tuturor mănăstirilor prost conduse. Bunurile au fost trecute în patrimoniul Statului şi destinate unui „fond religios” care ar fi trebuit să servească la plata pensiilor ex-călugărilor şi a salariilor parohilor şi capelanilor. Cu intenţia de a concentra tot mai mult viaţa religioasă asupra parohiei şi asupra pastoralei parohiale, în 1783 au fost emanate dispoziţii aproape ridicole în ceea ce privea frecvenţa funcţiilor religioase deţinute în mănăstirile rămase. Până în 1787 au fost suprimate circa 700-800 de mănăstiri în Austria şi Ungaria. Mănăstiri care au deţinut un rol important în istoria culturală austriacă, de exemplu Kremsmünster, au avut de suferit în urma acestei secularizări.

Acest mod arbitrar al împăratului de a proceda, l-a determinat pe papă să meargă la Viena la sfârşitul lui februarie 1782. Dar Pius al VI-lea, în ciuda numeroaselor întrevederi cu împăratul, nu obţine nimic. Singurul motiv de consolare a fost ataşamentul poporului, manifestat pretutindeni de-a lungul traseului. Nici cu ocazia călătoriei la Roma a lui Iosif al II-lea, în 1783, el nu a reuşit să obţină rezultate tangibile. Paralel cu suprimarea mănăstirilor, s-a trecut la înfiinţarea parohiilor, subvenţionate din fondul religios. Noua subdiviziune a circumscripţiilor parohiale a început în oraşe. Viena, de exemplu, care număra atunci cincizeci de mii de locuitori, a fost subdivizată în nouă parohii, în timp ce pentru suburbii au fost prevăzute nouăsprezece. În bisericile secundare şi în capelele ce nu au fost ridicate la rangul de parohii, nu se puteau ţine nici celebrări religioase, nici devoţiuni solemne. Mai grea s-a dovedit a fi structurarea parohiilor la ţară. Directivele spuneau că trebuia stabilită o nouă staţiune pastorală în cazul în care starea străzilor făcea dificilă frecventarea bisericii, adică acolo unde depărtarea de biserică necesita mai mult de o oră de drum şi unde comunitatea număra mai mult de şapte sute de persoane. Între 1782 şi 1789, au fost înfiinţate circa trei mii două sute de staţiuni pastorale, de patru ori mai mult decât mănăstirile suprimate. În câmpul social, parohiilor le-au fost încredinţate obligaţii importante: în particular, ele trebuiau să îşi asume îngrijirea săracilor şi în acest scop a fost fondată confraternitatea „iubirii zeloase faţă de aproapele”. Toate celelalte confraternităţi au fost suprimate începând din 1783, iar patrimoniul lor destinat asistenţei săracilor.

Împăratul a provocat nemulţumire în 1783, atunci când, în principalele oraşe ale ţării, a instituit seminarii generale şi, prin intermediul acestora, a sustras episcopilor formarea clerului diecezan. Studiul teologiei a profitat însă de aceasta, pentru că s-a dezvoltat în mod deosebit, sau a fost introdus de la început până la sfârşit studiul ştiinţelor biblice, al patristicii, al istoriei Bisericii şi al disciplinelor pastorale. Preotul format în aceste instituţii trebuia să se considere ca un păstor al sufletelor, un învăţător şi un funcţionar al Statului şi să realizeze astfel idealul „bunului păstor – pastor bonus”.

Opoziţia populaţiei a crescut atunci când împăratul a început să se amestece, în mod sufocant, în problemele cultului şi să prescrie durata predicilor şi numărul lumânărilor. Dată fiind aversiunea sa pentru procesiuni, el le-a redus la două pe an pentru fiecare parohie. Chiar şi înmormântările a încercat să le simplifice şi a înlocuit sicriele cu saci, o măsură neplăcută care a făcut să se umple paharul şi care, dată fiind indignarea generală, a trebuit să fie repede revocată. Şi noua reglementare a zilelor festive, deja începută sub Maria Tereza, a fost continuată de el.

În reglementarea diecezelor, el a încercat să obţină ca hotarele acestora să coincidă cu acelea ale ţării. Pentru a inaugura acest nou curs, a profitat de moartea cardinalului Leopold Ernst von Firmian, episcop de Passau, care a avut loc în 1783. Pe teritoriul austriac al diecezei de Passau, au fost înfiinţate, în 1783, episcopatele de Linz şi St. Pölten şi supuse ca episcopate dependente de arhidieceza de Viena. În 1785, cele două noi dieceze au fost confirmate şi din punct de vedere canonic. Împăratul a numit primul episcop de St. Pölten pe ultimul episcop de Wiener Neustadt, Johann Heinrich von Kerens, al cărui episcopat a fost suprimat (teritoriul său fiind anexat la Viena), iar primul episcop de Linz a fost numit episcopul auxiliar de Passau, Ernest Johann N. Von Herberstein. Chiar şi membrii celor două colegii ale catedralei au fost numiţi de împărat. Drepturile arhiepiscopului de Salzburg asupra Stiriei şi asupra Carinziei au fost limitate. Pentru fiecare dintre aceste două regiuni au fost fondate câte două episcopate, adică Seckau-Graz şi Leoben pentru Stiria şi Lavant şi Gurk-Klagenfurt pentru Carinzia. Arhiepiscopul de Salzburg a rămas, însă, mitropolit al acestor episcopate dependente şi obţine şi dreptul de numire pentru aceste sedii. Proiectata înfiinţare de episcopate de Bregentz şi Innsbruck a dat greş mai ales pentru că Peter Vigil Graf von Thun, episcop principe de Trento, a refuzat cu hotărâre să facă concesii. Faptul că reglementarea iosefinistă a diecezelor a reuşit în mod substanţial, în ciuda faptului că s-a izbit de dreptul imperial, se datorează disponibilităţii episcopilor principi, care în calitate de nobili austrieci, s-au arătat supuşi împăratului lor. Dacă unele reforme ale lui Iosif al II-lea au fost prea rigide, iar altele greşite, împăratul a luat şi decizii care au contribuit destul de mult la reînnoirea Bisericii.