N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

August 1964

Izbutesc să aflu (anevoie, fiindcă se fereşte de vizite) că Dinu Ne. locuieşte la familia Cassasovici, rudele sale, în apropiere de grădina Icoanei.

Pe seară, nu-1 găsesc acasă. Aştept. Cînd vine, tîrziu, îmi pare şi mai slab decît la Securitate în scena confruntării, pentru el invizibilă şi nebănuită. E şi mai palid, cu obrajii de tot scofîlciţi (dantura! boala noastră a tuturor). E teribil de emotiv şi de emoţionat, căinţa (obsedantă e sinuciderea lui Mihai Răd.) îi dă aerul şi-i insuflă gesturile unui per­sonaj dostoievskian. Vrea să-mi ceară iertare, eu vreau să-i spun cit îi

349

sunt de recunoscător şi se iscă o scenă niţel ciudată, în care ne întrecem cu plecăciunile, mulţumirile, scuzele, iertările şi îmbrăţişările. Dar curînd ne liniştim şi vorbim deschis şi curat. Ii vine greu să creadă că sunt cu totul sincer folosind cuvîntul de recunoştinţă. In cele din urmă pricepe (avea să priceapă de-a binelea - şi să mi-o spună - numai la Văratec în vara lui 71 cînd în prezenţa sa, a soţilor Stolojan, a lui Al. Pal, şi a unui magnetofon am scos în evidenţă caracterul de Mărturisire ortodoxă şi românească - Chicago 1959 - al nuvelei O fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade: „Da, într-adevăr, n-ai fi putut interpreta astfel nuvela dacă n-ai fi fost în închisoare şi cred acum că-mi eşti recunoscător") şi înduioşarea lui e atît de adevăra:ă, mirarea lui dispare atît de lin, ochii lui se uită la mine cu atîta blîn ieţe încît îmi uşurează să găsesc acele cuvinte care-1 pot convinge din ce în ce mai mult că şi în clipa aceasta ca şi în boxă sunt şi am fost nu numai pe deplin sincer ci şi rămas în urma celor ce aş fi vrut să comunic.

Apoi, cînd plec şi mă conduce pînă la poartă, cerul înstelat şi căldura serii de august, trecînd peste stîngăciile şi exagerările noastre, ne învăluie cu mantia diafană a celei de-a treia virtuţi teologale, pe noi care am trecut dincolo de pragul celei de-a doua, cîntată de Peguy.

Singur, mă întreb dacă voi reuşi să-i explic lui Dinu că de fapt îi datorez prilejul fără de care nu m-aş fi putut naşte a doua oară, din apă şi din duh.

1972

Primesc din Londra, trimisă de Gigi, poza altarului, nou, al catedra­lei de la Coventry: un bloc făcut din pietre şi cărămizi aparente, acoperit cu o tablă de lemn de o simplitate absolută, de un dramatism biruitor. Un altar înălţat pe locuri unde au fost nenorociri şi suferinţe. Singura inscripţie de deasupra altarului: „Tată, iartă-ne."'

Au Englezii defectele lor, dar şi cînd se decid să fie nobili! Oraşul Coventry, distrus de Germani, îşi reface catedrala sub semnul asumării în mod egal de către toţi - atacanţi şi victime, învingători şi învinşi -a vinilor.

Pliantul care însoţeşte poza cuprinde două citate din Sfîntul Apos­tol Pavel. Unul din Epistola către Romani (3, 23): „Fiindcă toţi ait\ păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" şi celălalt din Epistola către Efeseni (4, 32). „Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertînd unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos."

Au ştiut să aleagă şi să îmbine laolaltă esenţele credinţei şi prac­ticismul vieţii: convingerea că toţi suntem păcătoşi, fără osebire, toţi

350

ne-am abătut şi netrebnici ne-am făcut şi că tot ce ne rămîne la îndemînâ este să ne îngăduim, să ne iertăm, să ne facem din bunăvoinţă lege nedezminţită. Celelalte soluţii sunt iluzorii.