N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

98

Antroposofia lui Rudolf Steiner descrie în afara universului nostru armonic un altul, sincopat.

în camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacală. Neîncrederea şi bănuiala au pustiit torul, ca vipiile vînrului de stepă, dogoritor. Nu numai că oamenii nu-şi mai vorbesc după cuviinţă, nu numai că nu-şi mai vorbesc deloc, dar nici nu-şi mai adresează injurii. Norii apăsători ai electricităţii mîniei se izbesc de norii puhavi ai electricităţii oţâririi. O pîclă grea, uneori tulburată de zvîcnirile harţei spontane.

Fiecare bolnav este convins că ceilalţi sunt simpli simulanţi. Medicii deţinuţi semnalează caraliilor numeroasele cazuri de simulare suspectate. Asupra fiecărei gamele se lasă, rea, privirea iscoditoare şi invidioasă a celor dimprejur. Puţinele medicamente distribuite cîte unui bolnav sunt cîntărite din ochi şi cu mintea mai exact decît ar face o balanţă farmaceutică de precizie.

E faza de mlaştină de care vorbeşte Cărticica şefului de cuib.

Colonelul Marinescu, bolnav de nervi, izbucneşte de cîteva ori pe zi în plîns isteric; e considerat teatralist. Ţăranul Benea, din satul lui Blaga, e paralizat şi trebuie dus pe braţe la tinetă. Cu greu găsesc pe cineva care să-mi ajute a-1 purta pe „hoţul ăsta". Păstorel, pentru că rămîne distant, e vrăjmăşit de moarte. Pe doctorul Răileanu, savant medic ftiziolog şi biolog, ce-i drept foarte dispreţuitor de felul lui, dar şi retras, vor să-1 bată. îl scapă generalul Vătămanu, care şi el trece drept mincinos sfruntat pentru că povesteşte vînătorile de bouri la care a fost prezent.

Şeful camerei e un conştiincios şi suferă de insomnii. C înd mi se întîmplă să cobor noaptea spre tinetă, numai bocancii mei îl trezesc din aţipirea în care tocmai ajunsese după multă caznă a cădea. Mă porcăieşte şi-mi aruncă priviri încărcate de aşa ură încît mă fistîcesc: desigur că de două ori îmi scapă un bocanc din mînă - cu zgomot de cutremur şi de furtună - ceea ce îi dă perfectă dreptate în ochii tuturor.

Acuzaţiile de furt se ţin lanţ. Ni se dă o sticluţă de vreo cincizeci de grame de acid lactic şi sunt pus s-o împart celor care ţin de categoria „boli digestive" (cele mai multe cazuri sunt de t.b.c. intestinal) unde mă încadrez şi eu. Am luat de la vizetă sticluţa şi o pipetă, am mers de-a dreptul la cei zece bolnavi, am luat de la fiecare sticluţa personală, am aşezat toate douăsprezece sticluţe (inclusiv a mea) pe un pervaz şi cu pipeta am picat un număr egal de picături, îndreptînd îndelung şi meşterind pînă ce am ajuns la o egalitate aproape absolută. Sticluţa goală şi pipeta au rămas la locul unde lucrasem, iar pe celelalte (zece) le-am restituit posesorilor, mie revenindu-mi a unsprezecea.

99

După un sfert de oră se răspîndeşte zvonul că venind de la uşă am trecut pe lîngă ciubărul cu apă (nu puteam trece pe altundeva), că am luat apă şi am înlocuit acidul lactic cu apă pe care de fapt am distribuit-o, acidul reţinîndu-1 în întregime pentru mine.

Acuzaţia e fantastică - cum le place a spune personajelor lui Moliere: n-am avut răgazul să fac operaţia ce mi se atribuie şi aş fi fost văzut de toţi, surprins în flagrant delict.

N-are a face. Şeful camerei şi o serie de bănuitori de profesie subscriu. Am noroc: nimeni n-a consumat picăturile. Adun din nou sticluţele, vărs conţinutul în sticluţa comună, fără a turna şi conţinutul sticluţei mele. Dau şefului de cameră să guste; ceea ce face, strîmbîndu-se de acreală. Picur apoi lichidul din sticluţa mea - şi sticla comună se umple.

- Deşi proba e făcută, nu conving pe nimeni.

BUGHI MAMBO RAG

... Aş de unde, e un citat din Milion... îl aveam adversar pe Istrati Micescu şi ce să vezi... Da, blaireau, ftr-ar săjie... Von Steuben, generalul baron prusian, era cit pc-aci să fie ales rege al Statelor Unite după cîştigarea războiului de independenţă... A, da, e din Goethe: Wărte das Auge nicht sonnenliaft so konnte es die Sonne nicht erblichen... Fără unt şi cacao n-are nici un chichirez, numai că untul... Malaezia! Kuala Luinpur. Luang Prabang e a haosului... Nu, dragul meu, scuză-mă că 1e contrazic, Leghorn sunt albe, cele roşii sunt Rhode blând...

- Patima invidiei este incomparabil mai activă decît egoismul, maladie benignă. Iar virusul egalităţii ne îndeamnă să ne vrem răul cu înverşunare. Ura faţă de ceilalţi poate fi mai puternică decît iubirea de sine. Cioran: mai bine toţi în iad, şi cît mai afund, decît să se bucure vreunul de ceva în plus; mai bine toţi sub osîndă decît să scape careva. Setea de iad egalitar mi s-a arătat şi mie în multe celule, unde un fel de variantă a legii utilităţii finale a lui Bohm-Bavverk funcţiona fără greş: pizma stă în raport de proporţionalitate im'ersă cu mărimea diferenţei existente între unităţile care formează o colectivitate omenească.

La Dante şi la Jules Romains e altfel. în Paradisul, cei din raiul al treilea nu-i gelozesc pe cei din raiul al cincilea : se bucura de bucuria acelora, participă cu drag la beatitudinea lor, iar de locul lor în raiul mai de jos sunt pe deplin mulţumiţi. Jules Romains în Les hommes de bonne volante: prefer să locuiesc într-o cămăruţă din mansarda unui palat decît într-un salon al aceleiaşi părăginite şi devastate clădiri.

100

Societatea de altă dată o alcătuiau oamenii stăpîniţi de egoism şi minaţi de interesul propriu; fiecare se gîndea la sine şi de aceea era uşor să fii fericit într-însa. Preocupat de binele său, omului nu-i păsa de binele altuia.

(Rămînea rece faţă de nenorocirea altuia? Răspuns: 1) oricare ar fi regimul, omul tot rece va rămîne în faţa nenorocirii altuia; 2) dar în faţa fericirii altuia nu va rămîne rece - ci o va pizmui de moarte, întrebuinţind orice fel de mîrşave mijloace împotriva ei - decît dacă este îndeajuns de preocupat de o posibilă realizare a fericirii proprii.)

Ţin ochii strîns închişi în camera 44: a! ce vor fi fost plimbările acelea prin Europa dinainte de primul război mondial - Eduard al VII-lea cu trabucul în colţul gurii, incognito pe aleele şi-n cafenelele de la Marienbad - şi a! (vorba lui Galsvvorthy) Bucureştii pe o zi de Septembrie cu văzduh verzui opalin; şoseaua din Pantelimon, toropită într-o zi de Cuptor, de Gustar, şi-atîtea răcoroase cîrciumi, de-o parte şi de alta; strada Armenească liniştită ca o patriarhală de Şt. O. losif, pe vreme de iarnă, sub zăpadă, şi-n sobele caselor duduie focul...

Am luat-o razna şi idilic, clişeele acestea sunt caraghioase, stereotipe... De unde însă îmi vine, stereotip de stăruitor, un proaspăt iz de sulfină, de pămînt reavăn, de pîine caldă? (Mă, îmi spune Al. Pal., după ieşirea din închisoare, tu ai devenit un semănătorist, mai rău ca Romulus Seişanu, Timoleon Pisani şi ăi de la «Universul» şi de la «Concursul Tinerimii». Mi s-a spus că autorul tău preferat e Nicolae Densusianu!)

Malmaison, celula 12

Cînd se opreşte caraliul în faţa uşii, reuşesc să ridic (foarte puţin) ochelarii negri; folosesc mîna de care el nu mă ţine strîns. N-are nici o importanţă dacă ştii sau nu în care celulă eşti repartizat, dar simt că orice reţinut sau deţinut îşi face un punct de onoare din a cunoaşte acest amănunt. Caraliul mă surprinde şi mă loveşte cu asprime. E corect: formele trebuie respectate - forma e garanţia dreptului -, ne facem datoria fiecare, suntem chit.

Desigur că celula 12 e foarte aproape de Calea Plevnei pentru că se aud cît se poate de clar clopotele bisericii situate înapoia unei grădiniţe între străzile Ştefan Furtună (General Angelescu) şi Witting.

Clopotul îşi creează un spaţiu sonor al lui - un adevărat univers. Cine se află în raza undelor sale participă la starea de exaltare şi răpire mereu şi neapărat provocată de orice clopot. Poe; Clopote-şopote, Clopote-

101

şopote / Clopote. Clopote. Clopote. Clopote. Forţa mîngîietoare pătninde şi în celula 12 unde colegul meu şi cu mine trăim ca oameni nu ca vietăţi numai cînd nevăzuta biserică vecină ne trimite biruitorul mesaj al clopotelor ei.

Primul efect al încarcerării, accentuat de clopote: simţămîntul vinovăţiei. Cu toate că suntem aici în baza unor acuzaţii fanteziste, realizăm pe deplin o culpabilitate generală: faţă de noi înşine, de viaţă, de oameni. Suntem nevinovaţi în raport cu învinuirile ce ni se aduc însă, o!, cît de vinovaţi pentru tot restul. Ducem pe umeri, pe spinări, în suflet, păcatele lumii. Şi durerile animalelor: Markel, fratele stareţului Zossima: da, din pricina păcatului nostru au ajuns să se mănînce între ele şi să fie vînate.

(în islamism tot omul e ţinut să fie, o dată în viaţă, hagiu. Dacă n-a fost, moştenitorului îi revine îndeplinirea obligaţiei. Dar nu numai moştenitorul: oricine trebuie să facă pelerinajul sfînt în numele celor ce nu l-au făcut, fiecare răspunde pentru toţi.

Cam aşa şi noi.)