N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a
Yüklə 3,14 Mb.
|
| Spălări împărtăşite? înnoiţi Arginturile mai botezătoare Şi inima calărilor — spuzi ţi De dreaptă ziua-aceasta suitoare.
- Experienţa Michelson-Morley mai poate folosi la ceva. La rezolvarea marii probleme: de vreme ce Dumnezeu e dincolo de bine şi rău, înseamnă că nu există nici binele nici răul şi că facerea binelui devine o simplă iluzie, o inutilă obsesie. Că Dumnezeu stă dincolo de noţiunile noastre de bine şi rău nu încape îndoială. O spune categoric un atît de mare teolog ca Meister Eckhart, o spune întreaga teologie apofatică. (Dumnezeu nu poate fi definit pe bază de atribute pozitive, ci numai pe cale negativă: nu e bun, nu e rău, nu e mare..., dar mai ales o spune însuşi Mîntuitorul: „Că el face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." Mat. 5, 45; id Luca 6, 35: „Că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi."1) Răspunsul la întrebarea de ce — în aceste condiţii — mai are rost să făptuim binele ni-1 dă tot experienţa Michelson-Morley. Suntem părţi ale unui sistem închis de unde nu putem face observaţii absolute asupra temeiurilor morale ale universului. Nu suntem în situaţie de Dumnezeu, ci în situaţie de om, care de fapt nici nu poate şti nimic. Cine spune că ştie se înşeală, îl vădeşte experienţa Michelson-Morley. Putem şti unele mărunţişuri, unele fleacuri: că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu o sută optzeci de grade, că inima are două atrii şi două ventricule, că, pe scara internaţională, de la gradul şase în sus cutremurele sunt pustiitoare... şi altele la fel. Marile adevăruri absolute însă nu le putem şti din cauza experienţei Michelson-Morley: suntem înlăuntrul sistemului, nu putem nici face constatări absolute, nici avea certitudini. Ce putem avea? Doar intuiţii, bănuieli, credinţe. Putem doar crede, cînd e vorba de lucruri serioase.
Şi credem că în sistemul acesta închis în care ne aflăm singura cale pe care ne putem apropia de absolutul Dumnezeu (cel ce nu e nici bun nici rău) este calea binelui. E o credinţă intuitivă, incertă, relativă, strict empirică, naivă, copilăroasă. Şi e singura. De ce totuşi o primim? Pentru că binele (şi numai binele) ne învaţă a săvîrşi Hristos în care credem şi care e Mijlocitorul nostru cu absolutul Tată situat dincolo de bine şi rău; care, cînd S-a întrupat, a mers numai pe calea binelui. Şi pentru încă un motiv: experienţa noastră existenţială ne dovedeşte că numai cînd facem binele dobîndim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea - bunurile supreme. (Nu ştiu că-i aşa. Cred că-i aşa şi constat — experimental - că aşa e.) Dumnezeu nu e bun sau rău, dar aici, în situaţia noastră relativă, în sistemul nostru închis, dominat cu exclusivitate de rezultatele experienţei menţionate, pentru noi care nu putem avea cunoştinţe absolute, aici şi pentru noi, provizoriu şi relativist, singura cale dătătoare de linişte şi pace şi de acces la Hristos (care pe acest pămînt, cît a stat pe el, n-a tăcut decît binele şi ne-a dat de înţeles că pînă una alta binele singur ne poate duce spre absolut) este a săvîrşirii binelui. Ni se cere, şi în această privinţă, smerenie; smerenia de a ne da seama că nu suntem în situaţia divinităţii, ci a făpturii. Dumnezeu poate fi dincolo de bine şi rău, noi nu. - Al Pal.: Tu toate le vezi teologic. Te-ai făcut teolog! Eu: Desigur. Condiţia umană e o condiţie teologală. Asta e marea trăsătură specifică a omului: nici rîsul, nici lacrimile, nici minciuna, nici gîndirea pe categorii generale (Julian Huxley)... însuşirea specifică omului e gîndirea teologică. -Ce a dus la instaurarea dictaturii în Germania? Laşitatea social-democraţilor şi a ministrului prusian de interne, Severing, care s-a lăsat dat afară din biroul său de şef al atotputernicei poliţii a Berlinului de către doi inşi neidentificaţi şi prezenţa (constatată de la fereastră) a unui aşa-zis pluton militar în curtea clădirii ministeriale. Cedez în faţa forţei, a spus Severing cu emfază. De unde, ceda în faţa neantului. Ce a îngăduit republicanilor francezi să-1 mateze pe foarte popularul şi puternicul general Boulanger? Curajul primului ministru Charles Floquet. Pe lista eroilor mei preferaţi figurează la loc de mare cinste acest nume puţin cunoscut: al unui om care n-a fost decît un politician şi 111
n-a ocupat decît prea puţin exaltanta funcţie de ministm al republicii a treia. Dar erou a fost - şi ce tip formidabil! Era preşedinte al Camerei cînd a venit ţarul la Paris, pentru prima oară de la proclamarea Franţei ca republică, [-au fost recomandaţi ţarului înalţii demnitari. Floquet i-a strigat de la obraz: „Trăiască Polonia, domuule\" El, ţivilul, n-a şovăit să-1 provoace pe fercheşul general Boulanger la duel; şi nu numai că 1-a provocat la duel, dar I-a şi pfcvocat pe cavalerist la un duel cu spada; şi nu numai că 1-a provocat la un duel cu spada, dar s-a şi priceput, ţivilul, să-şi rănească adversarul. (în asemenea condiţii fireşte că e greu să dai jos guvernul legal). A ştiut de asemeni să înfrunte şi, la nevoie, să dea peste nas. Celui ce ridică semeţ glasul, îi răspunde cu glas şi mai ridicat, de sus. La vîrsta dumitale, îi strigă lui Boulanger,'Napoleon murise. Dar ce nu face? îl mută pe Boulanger în provincie, îl dă în judecata înaltei Curţi, îl pune sub supraveghere, îl scoate la pensie, îl reformează pentru greşeli de serviciu. Cînd sufragiul universal îl retrimite pe general în Cameră, guvernul obţine invalidarea alegerii. Ministrul de interne al lui Floquet, un anume Constans, nu-i decît un poliţist şi recurge la procedee lipsite de eleganţă, de omenie (îl ameninţă pe Boulanger cu arestarea, o îndeamnă pe amanta lui, Doamna de Bonnemain, să fugă în Belgia). Dar dacă generalul Boulanger nutreşte planuri care nu sunt confonne cu cea mai strictă legalitate, de ce ar fi guvernul stînjenit de ea? Arme egale, acesta-i principiul sfînt. Severing şi social-democraţii lui nici măcar n-au încercat să se opună. Argumentul lor e că orice încercare ar fi fost inutilă. Nu se ştie! Acţiunea stîmeşte întotdeauna noi serii de posibilităţi: eşti dator să dai hazardului o şansa, timpul şt probabilitatea nu sunt perfect previzibile - şi nici reacţiunea poporului faţă de conducători care nu se lasă călcaţi în picioare. Şi-apoi mai e şi cuvîntul acela hulit: onoarea. Nu le sade bine oamenilor de stat să facă pe mironosiţele sub cuvînt de strictă respectare a legalităţii (tocmai că n-o respectau, îngăduiau să fie terfelită) şi de resemnare în faţa tortei (aşa-zisei forţe) - teza lui Severing; ori sub cuvînt de creştinism (foarte greşit înţeles) - teza lordului Halifax. Oamenilor de stat le sade bine să apere instituţiile obşteşti şi ordinea publică încredinţată lor de naţiuni. Severing, măcar, nu pretindea că e creştin. Dar celălalt comitea grava şi ruşinoasa eroare de a confunda religia creştină cu imbecilitatea şi vinovata slăbiciune. '6' - Numai comunist nu sunt, dar cînd citesc că unul din miniştrii Comunei de la Paris, Delescluze, văzînd că situaţia e pierdută-19 Mai 1871 - îşi ia jobenul şi puşca şi se urcă pe baricadă unde e ucis, nu pot 112 să nu încerc un fior şi să nu iau - măcar mintal! - poziţia de „onor la erou" ca şi în faţa Sfîntului Ioan Nepomuk care decît să divulge regelui Boemiei taina spovedaniei reginei mai bine primeşte a fi azvîrlit în apele Vltavei; ori în faţa monseniorului Affre, arhiepiscopul Parisului, căzut şi el, în timpul sîngeroaselor ciocniri din Iunie 1848, tot pe o baricadă. Ce căuta acolo? Ieşise din reşedinţa lui şi găsise un loc înalt de unde să încerce a-i împăca pe beligeranţi. „Locul păstorului e lîngă turma sa" -cuvintele săpate pe mormîntul monseniorului Affre la catedrala Notre Dame -, de cînd el le-a adeverit, nu mai sunt o formulă, ci sunt o idee-forţă, energie, viaţă. Prin mărturisirea lor de către oameni, preceptele Scripturii participă de la esenţa Crucii denumită „dătătoare de viaţă" nu numai pentru că ne asigură nouă învierea din morţi ci şi pentru că preface vorbele în fapte, cifrul în limbaj clar, tiparele Infonne structurate vii, ideile şi principiile în germeni. Sîngele e roditor; pătimitorul de pe cruce, oricine ar fi, suferă dar se bucură şi de un privilegiu: e auzit şi nu rămîne fără urmaşi. Nu este nevoie să ai o simpatie deosebită pentru protestanţi, dar cine poate spune că nu 1-a mişcat, dacă a fost la Paris, monumentul lui Coligny pe care stă scris A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat? Toate-s bune şi frumoase pînă la adicătelea; atunci se dau cărţile pe faţă, arunci, cum grăieşte Pavel, nu se mai vede ca prin oglindă, în ghicitură; ci faţă către faţă; şi atunci rămîne numai acesta: curajul în faţa morţii. Restul, oameni buni şi fraţi bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci. BUGHI MAMBO RAG
113
religios, strămoşul lui, Gabii el Bethlen, principe al Ardealului, proclama încă din 1620 libertatea ele conştiinţă şi recunoaşterea tuturor confesiunilor... Georges, mon ami, poate ştii tu ce sunt acele aristoloches de care vorbeşte Gide în Paludes? Ce-or ji, dragă?... Sunt nişte plante agăţătoare. Grecii credeau că uşurează naşterile, de unde numele lor de la grecescul lokhos... Mai 1950
Manole, venit ca niciodată într-un suflet, îmi aduce o ştire senzaţională: Marcel Avramescu a fost hirotonit şi funcţionează la biserica Albă. Să mergem, zice Manole, să-1 vedem; îi vom spune „părinte". Nu-1 găsim pe noul preot la biserică. - Dau însă eu de el, abia în 1953, cînd a fost transferat la biserica de la Schitul Maicilor, într-un cartier mai periferic şi bătrînesc, într-un decor de aşezămînt religios provincial din vremuri apuse. încep să merg des pe la preotul acum strict ortodox (fenomen â la Thomas Becket?), cu înfăţişare de sfint pictat pe icoană de sticlă, cu gesturi hieratice, păr legat în coadă pe ceata şi voce învăluită, ajunsă pînă la noi parcă dintr-o rafinată Tebaidă cu mijloace mecanice de transmisiune. Teatru? Atunci teatru atît de perfect îneît nu poate fi jucat decît după un text compus de actorul însuşi. La nivelul acesta sinceritatea şi artificialul s-ar confunda, aşa cum elementele îşi pierd însuşirile specifice şi prezintă comportamente nouă în apropiere de zero absolut. Camera 18 Teoria chineză despre ming, expusă de dr.-ul Al-G. - cuvintele în sine nu înseamnă nimic de nu li se împlineşte conţinutul - aduce mult cu a lui Brice Parain: cuvintele sunt numai nişte făgăduinţe. Nu ajunge să fii tată, după fire, ca să te poţi chema tată: mai şi trebuie să te porţi ca modelul în care se cuprind, arhetipal, calităţile legate de acest titlu. Şi tot astfel: fiul, ostaşul, învăţătorul, slujbaşul, cărturarul... (D-aia poate că se făcea deosebire în vechime între profesor şi cărturar.) Cuvmtul e descriptiv şi virtual. Funcţionalitatea şi existenţa i le asigurăm noi, behavoristic. 114
Yüklə 3,14 Mb. Dostları ilə paylaş:
|