N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

1967

Spre seară, la începutul toamnei, îmi sună la uşă Camil Demetres-cu. îl poftesc, bucuros, înăuntru. Sunt grăbit, spune, am trecut doar să văd ce faci. Dar intră niţel! Se codeşte, îmi calcă pragul parcă stingherit şi s-ar zice, într-adevăr, că stă pe cărbuni de nu aprinşi, oricum călduţi. Nu înţeleg.

în sfîrşit, mă lămureşte. Nu e singur, e însoţit de cineva, un om care aşteaptă jos în faţa casei. Să poftească sus, exclam, du-te de-1 cheamă numaidecît. - Nu îndrăzneşte. - Cum adică? Ce vorbă-i asta? - Da, e Bellu Zilber, nu îndrăzneşte, nu ştie dacă...

Mă aflu în pijama, halat şi papuci. îmi pun degrabă pardesiul pe umeri şi fără a-1 mai lăsa pe Camil să-şi încheie fraza, mă năpustesc pe scări în jos; în dreptul uşii de intrare îl zăresc pe Bellu Z. fâcînd Ies cent pas^m, agale. îl iau de mînă, îl trag în holul blocului şi-1 îmbrăţişez. Suntem amîndoi foarte emoţionaţi.

Misterul Timpului. Farsele pe care ni le joacă viaţa, surprizele pe care ni le rezervă, mereu. „De cealaltă parte a baricadei"... Ce departe şi ce „exterioară" pare scena: ceaiul de prin '30 unde se lua în beţe cu Manole! Conjunctura. Ehei. Zădărnicie a... Cine ar fi bănuit, atunci, printre ceşti, sanvişuri, pahare şi citate că vom fi amîndoi clienţi (el mult mai fidel) ai puşcăriilor comuniste şi că ne vom regăsi, eu întărit în anticomunism, el vindecat de comunism?

Sus în cameră nu mai încetăm de a vorbi şi povesti. Se adevereşte mai „reacţionar" ca mine, şi tare jenat, spăşit... Ceea ce-i răpeşte dialec­ticii mult din ironia ei şi o colorează în fără de sfială duioşie omenească.

Iulie 1964

Pînă la urmă toate se încurcă: poziţiile se tulbură, anii de temniţă se adună în progresie geometrică, căluşeii şi scrinciobul pe fiecare îl ameţesc. Se desprind cu încetul două secrete: 1) toată lumea are niţică dreptate şi 2) tot omul e nebun deşi crede că numai ceilalţi sunt.

400

La început sioniştii şi legionarii, ţăranii şi intelectualii, liberali şi cuziştii, comuniştii şi social-democraţii, carliştii şi antonescienii se adul­mecau neîncrezători şi se priveau miraţi. Cum de poţi fi Persan? Pînă la urmă rodajul convieţuirii scoate din uz ochelarii ca dioptrie de în­gustare, începi să constaţi că o anumită doză de dreptate e în şi la fieştecine şi că se prea poate întîmpla să fii Persan.

Explicaţia teoretică a lui Pierre Lasserre: lumea este mult prea complexă spre a putea fi cuprinsă într-o singură sistematizare oricît ar fi ea de grandioasă. Nu există nici o doctrină capabilă să dea toate răspunsurile.

Nu înseamnă că n-ai dreptul să-ţi formezi convingeri şi să le susţii. Chesterton: de vreme ce este părerea mea, desigur că o socotesc dreaptă şi cred în ea, altfel aş fi necinstit.

Ştiu totuşi că prin însăşi condiţia umană nu poţi crede şi pretinde a fi găsit o formulă absolut completă. Lumină şi întuneric e pentru toţi şi ploaia cade şi peste buni şi peste răi.

Nebun, e nebun. Uite-1 cum mănînca arpacaşul, îl lasă să se răcească şi-1 mănîncă rece. - Nebun, e nebun de-a binelea. Uite cum înfulecă arpacaşul fierbinte, de parcă n-ar putea să-1 lase să se ră­cească niţel. Şi pe urmă se miră că-1 apucă burta. - E nebun, dom­nule, e nebun de legat, ţine căniţa în mîna stingă şi se spală cu dreapta. Anormal, să ştii că-i anormal. - Dement, dement cu adevărat, la ce te poţi aştepta din partea unui om - om, vorba vine - care se spală la fund ţinînd cănuţa în dreapta şi-şi dă cu apă cu stînga. -Nebun, cînd îl cauţi se spală, d'aia n-avem pic de apă. - Nebun şi puturos, nu se spală cu săptămînile, l-ai văzut vreodată apropiin-du-se de căldare? - Nu ţi-am spus că e nebun, uite-1 cum se culcă cu faţa în sus şi cu batista pe ochi. - Da ce sunt nebun şi smintit ca el sa dorm culcat pe o parte şi neacoperit pe ochi să-mi stric vederea? - Nebun, numai un nebun mai poate admira pe Sadoveanu şi pe Arghezi. - Trebuie să fii nebun, oricare ar fi fost netrebnicia atitudinii lor politice, să nu-ţi dai seama de nepieritoarea valoare literară a unui Sadoveanu sau Arghezi. - E omul nebun şi n-ai ce-i face, învaţă versuri de dimineaţă şi pînă seara. - Să ai prilejul de a învăţa poezii aşa frumoase şi să nu-1 foloseşti e nebunie curată. - Nu vezi că nici nu stă măcar pe tun, abia se aşează că s-a şi ridicat. -Nebun... stă de nu se mai termină pe tun, oameni ca ăştia, s-o ştii, îşi merită pedeapsa.

Nu e numai războiul tuturor împotriva tuturor ci şi o certificare generală şi reciprocă a stării de nebunie. Peste puţin timp înţelegi că nimeni nu e nebun ori, şi mai bine, că toată lumea e niţel nebună.

40'

Aparatul nostru de emisie-recepţie e acordat îndeobşte pe o singură lungime de undă şi ni se pare - iluzie audio-vizuală - că orice altă lungime e aberantă.

Din obiceiul, mania, capriciul sau preferinţa sa, face fiecare o regulă principială pe care o socoteşte universal valabilă, aidoma princi­piului moral al lui Kant. Spune Kant să ne purtăm în aşa fel încît să putem deveni pildă pentru toţi iar noi am tradus ca o maşină electronică neperfecţionată: oricine nu face întocmai ca mine, nu se spală, nu ţine căniţa, nu bea, nu doarme, nu-şi face nevoile ca mine e nebun şi vrednic de orice năpastă.

Niţică dreptate au toţi. Pînă şi sectanţii scot la iveală unele lipsuri ale marilor culte, nu spun numai copilării. Pînă şi social-democraţii rostesc uneori înţelepciuni. Pînă şi... Uite, bunăoară, Iorga. Asasinat mişeleşte, apostolul neamului, savantul, scriitorul, marele ziarist, muncitorul fenomenal, geniul. A fost filmată expune­rea leşurilor legionare pe caldarîmul Cotrocenilor după omorîrea lui Armând Călinescu. Pelicula îi arată pe Iorga şi Argetoianu veniţi la spectacol. Cu vîrful ghetei Iorga împinge un cadavru. Aşa cel puţin îmi povestesc legionarii. Mai sunt şi vindictele lui împotriva oricui îl criticase, darea afară din slujbă, scoaterea din pîine... Purtarea lui neiertătoare pînă la sfirşit faţa de E. Lovinescu şi Mircea Eliade, care formulaseră observaţii moderate, respectuoase.

Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş. Nu încape deci scuză pentru cele petrecute în pădurea de la Stîlpnicul, ci numai - pentru noi, nu pentru ucigaş - încredinţarea că dreptul şi nedreptul, lumina şi întunericul, binele şi râul sunt distribuite în mod mai pestriţ decît bănuiam.

Lui Iorga, dealtfel, i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre abatele de Rance: c'est un homme contre lequel on ne saurait ai'oir raison¹¹⁹. E atît de mare încît nu poţi avea dreptate împotriva lui.

Oricum, de cîte ori aud e nebun, surîd şi mă scutur, cu toate ca văd că nici o convingere nu-i mai bine ancorată decît aceasta: toţi ceilalţi sunt nebuni, numai eu sunt normal. Omul superior, zice doctorul Al-G., este cel care-şi consolidează lungimea de undă personală de emisie şi totodată îşi lărgeşte neîncetat gama de recepţie.

- Despre nebunie am mai învăţat ceva: că principalul - în închi­soare ori în situaţii-limită - este să nu înnebuneşti. George Orwell (1984): nu izbutind să te faci auzit, ci rămînînd zdravăn la minte duceai mai departe moştenirea omului.

De ce? Pentru că nebunia este contagioasă şi pentru că orice regim totalitar este şi nebun.

402

Este. Dar pe de altă parte, dialectica: mulţi s-au ţinut tari numai pentru că erau nebuni. Nebunia a fundamentat numeroase cazuri de păstrare a demnităţii. Poate fiindcă insul stăpînit de o monomanie dispreţuieşte mai uşor decît alţii ispita bunurilor.

Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.

BUGHI MAMBO RAG

... Singurii coborîtori direcţi din Basarabi, Brădeşti... îi spune MarceHus lui Demetrios...

- Pînă la urmă ce rămîne? Rămîn versurile pe care ni le citează inginerul Radu Rosetti, bun povestitor de romane şi mai ales de nuvele de Kipling şi care ne dă şi interesante amănunte despre misiunea între­prinsă în martie 1918 din ordinul perechii regale şi al guvernului de la Iaşi, de către bunicu-său, colonelul Radu Rosetti, pentru a explica pute­rilor aliate - la Londra şi la Paris - semnarea păcii de la Bucureşti. Versurile sunt simple:

Life is mostly froth and bubble. Two things stand like stone: Kindness in another 's trouble Coiirage in your own.^m

Simple, dar idealul,lor - gentileţea în necazul altuia, curajul în al tău - e mai puţin modest decît pare.

1967

Ceva asemănător la Henry James: „Trei sunt în viaţa omenească lucrurile importante. Primul este să fii amabil. Al doilea este să fii amabil. Şi-al treilea este să fii amabil."

James întrebuinţează cuvîntul Kind, care înseamnă nu numai ama­bil, ci şi îndatoritor, plin de bunăvoinţă, drăguţ, grijuliu de binele altuia, bun, gentil.

Dacă dragostea de aproapele nostru ne este inaccesibilă în esenţa ei, măcar sub forma amabilităţii o putem manifesta relaţional.

403

- Cu Floriana despre ceea ce ea numeşte eshatologia lui Marmeladov.

Dumnezeu, la sfîrşit, îi va chema în rai şi pe toţi păcătoşii: Hai intraţi şi voi porcilor, şi voi beţivilor...

Pentru că nu s-au încrezut.

Ceea ce e iremediabil de antipatic şi respingător la farisei este necurmata conştiinţă a propriei valori şi dreptăţi; ispita de înfumurare a omului drept.

Pe ne-creştini tocmai iertarea păcătoşilor şi a beţivilor îi jigneşte (e o greşeală pe undeva în evidenţa contabilă, nu iese soldul). Dar creştinii ştiu mai mult: că păcatul trufiei e mai grav decît darul beţiei.

(Zice: porcilor, dar nu zice: sadicilor, torţionarilor, denunţăto­rilor... )

1932

Sus pe strada Traian, la un număr mare, e o casă simplă dar nu fără confort: o grădină cu globuri de sticlă colorată, patru camere spaţioase în jurul unui hol, cu mobile vechi; doar în odaia fetelor sunt două divane moderne, joase, capitonate în albastru. în casa aceasta socotită - ca aşezare, construcţie şi împărţeală - drept cu totul conformă onorabilităţii de către Manole, locuieşte familia inginerului Sorin, familie unită şi fericită. Părinţii trăiesc doar pentru a le face fetelor toate plăcerile. Şi sunt fete bune, dealtfel, studente amîndouă, nu lipsesc de la nici un curs, seminar, piesă de teatru, film. Citesc toate cărţile noi, sunt veşnic ocu­pate şi vine la ele toată lumea, studenţi, elevi, verişori din provincie şi capitală, scriitori debutanţi, poeţi modernişti, intelectuali de stînga. Aceştia predomină.

într-una din camere e biblioteca, mare, cu volume şi broşate şi legate în piele; în hol e patefonul, în sufragerie doamna Sorin pregăteşte trataţii.

Sevastia şi Silvia scriu uneori mici articole în revistele de extremă stingă, Silvia a deţinut cîtva timp o cronică cinematografică, dar nu ele sunt centrul preocupărilor literare din strada Traian, ci cîţiva tineri poeţi foarte avangardişti şi cîţiva ziarişti specializaţi în reportaje. Verişoara fetelor Sorin, Sirena Rabinovici, e sufletul salonului acestuia literar şi politic, o fată cu părul cît o claie, negru şi creţ; fostă studentă în medi­cină (acum urmează filosofia), e bună şi tandră cu cei pe care-i susţine, care dau dovadă de activism (acesta-i cuvîntul pe care-1 foloseşte), dar şi capabilă să arunce priviri ucigătoare şi vorbe tăioase celorlalţi.

404

Cu toate că domnul Sorin, care e inginer, se scoală devreme, reuniunile durează pînă foarte tîrziu într-o ambianţă de o mare animaţie.

Mă surprinde, intrind (e o zi de început de noiembrie), faptul că Sevastia poartă mănuşi negre, mănuşi pe jumătate, care nu cuprind degetele în întregime, denumite mitene, cum foloseau elegantele de pe vremuri, ceva tres fin de siecle^m. Silvia, bucuroasă că tot ce stă în legătură cu sora ei este remarcat şi produce senzaţie, îmi arată că le poartă fiindcă într-o carte de curînd apărută despre Andre Gide a citit că marele scriitor îmbrăca în tinereţea lui asemenea mănuşi. Silvia, cu ochii înlăcrimaţi, surîde: „Nu-i aşa că are gust intelectual?"

în vreme ce, în odaia fetelor, Sevastia aşezată pe divan, cu mîinile prinse de genunchi, recită poezii şi apoi toţi discută conjunctura politică şi se strecoară aluzii la partidul clasei muncitoare şi sunt ridicaţi în slăvi cîţiva tineri care s-au fotografiat în pielea goală şi i-au trimis pozele lui Iorga acasă, eu trec în dormitorul soţilor Sorin, unde nu e nimeni. E un dormitor de modă veche cu două paturi de lemn încărcate cu multe înflorituri, pernele şi plăpumile sunt adunate la mijloc, mai e un dulap mare cu oglindă, pe toţi pereţii fotografii de familie. Perdelele nu sunt trase, prin ferestre se vede curtea pînă-n stradă, plouă încet, felinarele sunt aprinse. Deasupra paturilor sunt chipurile a doi bătrîni, probabil părinţii domnului Sorin. Bătrînul Silberherz poartă favoriţi lungi şi oche­lari, în odaia fetelor discuţiile sunt aprinse. în jurul Sevastiei, pe divan, s-au strîns fete şi băieţi, grămadă. Tema discuţiilor e viitorul, un viitor strălucit pe care sunt fericiţi că-1 presimt şi pe care făgăduiesc să-1 distribuie tuturor, fără excepţie, şi lumii întregi. Am impresia că-i văd nu adunaţi laolaltă, ci aliniaţi pe un raft şi supuşi cercetării zîmbitoare, condescente a lui Manole.

Ce-o să rămînă din scrisorile (îşi scriu mult), articolaşele şi discuţiile lor? Poate, prin biblioteci, la secţia periodice, cîteva numere răzleţe ale unor reviste literare uitate, figurînd doar în notele şi aparatul documentar al unor lucrări, unde numele lor adeseori ciudate, ostentative, zburdalnice vor da cititorilor de mai tîrziu simţăminte de nostalgie.

BUGHI MAMBO RAG

... Tigrid, Eufratul, Fison şi Gihon... Sadrac, Meşac şi Abed-Nego...

405

Decembrie 1971

Seară petrecută, în cerc restrîns, la Magdalena S. Aflu de la unul din musafiri detalii despre surorile Sorin şi obişnuiţii casei lor şi despre alte saloane literare - mă rog - cu tendinţe analoage - de pe vremuri -mai ales despre al unei familii Rudich.

M-am înşelat profund. De pe urma oaspeţilor care frecventau casele de negustori şi liber-profesionişti evrei de prin cartiere semicentrale n-au rămas numai note în subsolul manualelor de istorie literară; au rămas amintiri mai palpabile.

Cei mai mulţi, ascultînd - ca şi urmaşii lui Goethe din discursul de recepţie al lui Ollănescu-Ascanio - de îndemnurile Sirenelor Rabinovici au activat după 23 August şi n-au rămas necunoscuţi: au izbutit, unii, să se afirme şi totodată, cred, să confirme cîteva din teoriile adversarilor lor nu numai moderaţi ci şî extremişti. Dintre oaspeţii familiei Sorin cîţiva s-au ridicat sus. (Unul, săracul, s-a sinucis în plină ascensiune.) Iar dintre tinerii fotografiaţi în pielea goală unul cel puţin e bine ştiut şi acum sub numele de Aurel Baranga.

După o perioadă de conştiinciozitate intransigentă (Felicia Brey., fiica de mare bancher, fostă elevă a liceului Regina Măria, solicitată prin 1948 de o colegă de clasă în vederea unei referinţe pentru ocuparea unui post de muncitoare, o denunţă în scris ca pe o fiică de moşier, fascistă, rasistă, exploatatoare, iar soţul Feliciei, îmbrăcat în uniformă de ofiţer de securitate, cu iuţeala schimbării decorului pe o scenă turnantă, se dovedeşte un apărător vajnic al cuceririlor aceleiaşi clase muncitoare odinioară preamărită în casa inginerului Sorin) a urmat una de nu mai puţin totală dezamăgire. Soţul Feliciei Brey. - tată a doi copii numiţi Vladimir şi Lenina - nu mai poartă uniforma sa de maior. O mulţime de cadre de conducere nu pot îndura valurile succesive de retrogradări. Aşa încît tabloul din nou s-a schimbat. Nu mai sunt conştiincioşi. Acum cei mai mulţi s-au zburătăcit peste întreg pămîntul (în Noua Zeelandă, în Bra­zilia, în Olanda, în Spania, în Canada - ba şi în Israel). Sevastia Sorin e în Argentina, Silvia a murit în Australia, după ce fusese căsătorită cu un mare negustor de diamante. Alţii, rămaşi în ţară, se zbat să obţină pensii cît mai mari şi alocaţii speciale ca vechi ilegalişti. Au dificultăţi cu noile servicii de cadre - a! cît îi cred şi-i înţeleg - şi cu noul aparat de stat care, inexplicabil, îi priveşte cu nepăsare ori chiar cu lipsă de simpatie.

Gazda noastră din astă seară nu mai e preşedintă la Tribunalul Suprem: după ce a fost simplă judecătoare la un tribunal raional e acum pensionară.

406

Principala lor distracţie acum e povestirea de anecdote (împotriva regimului), din care ştiu puzderii - nu însă atît de multe încît să nu fie nevoiţi să le repete. Sunt prins şi eu, mut, într-o avalanşă de glume dinadins povestite - o, surpriză! - cu un uşor accent evreiesc. Conversaţia ajunge un fel de oratoriu alcătuit din recitative unde fiecare, pe rînd, îşi aduce contribuţia de amărăciune rostind cîte o anecdotă după ce are să întrebe - schiţîndu-şi teama cu un gest dubitativ al mîinii şi o mişcare de încreţire a sprîncenelor - daca nu e ştiută. Este (căci mulţimea anec­dotelor nu alcătuieşte o serie care să tindă spre infinit), dar în temeiul aplicării unei convenţii tacite (de ajutor reciproc şi îngăduinţă colectivă) toţi cei prezenţi se declară neştiutori şi gata să asculte. Efectul este de o monotonie ritualistă, quasi-totemică.

Avea aşadar dreptate Sainte-Beuve cînd a spus: // /; V a que de vivre; on voit tont et le contraire de tont¹²².

Iată că oaspeţii familiilor Sorin şi Rudich sunt acum jigniţi şi decepţionaţi. Mistica s-a transformat în politică şi politica în resentiment.

BUGHI MAMBO RAG

... să ai giijă să torni sosul de ciocolată fierbinte peste giişul care trebuie să se fi răcit...

„Şl iată că de-acum încolo te vezi osindit să strigi <*Eu, eu, eu» hi gol, şi la asta nu încape răspuns. "

Saint Exupeiy

- Dar nu numai foştii oaspeţi ai familiilor Sorin, Rudich şi altele. Resentimentul e general. Anecdotele bînfuiesc peste tot locul. Sunt toţi dezamăgiţi, de ei înşişi şi unul de altul, vestitorii lumii fericite. Sunt acriţi de serviciile de paşapoarte, de noile formulare, de reintrarea în rîndurile masselor. Demisionaţi, pensionaţi, trecuţi în retragere, transferaţi, obosiţi, plictisiţi, sătui de invidie şi ambiţie, nu mai jinduiesc decît după frigidere de mare capacitate, apartamente în centru, maşini din import, conturi la Cec, şuncă proaspătă de Praga, muşchi de vacă tară oase şi excursii individuale.

A trecut vremea entuziastă şi mărinimoasă de pe la 1946 cînd doamna Neuman, soţie de mare negustor şi bogătaş, luînd parte în societate la un joc de canastă pe cocoşei — parcă banii mai au vreo valoare? - lăcrimează în plină partidă (deşi nu pierde, în faţa ei se înalţă mormane de piese de aur) şi răspunde discretei întrebări a celorlalte jucătoare: nu, nu mă doare nimic, dar irii-e gîndul la copiii vietnamezi.

407

J

De atunci a cunoscut alte griji, mai apropiate: ginerele ei, însuşi casierul general al partidului, a trecut prin puşcărie; în Vietnam s-a încheiat pacea, au mai fost şi copiii coreeni, s-a încheiat armistiţiu şi-n Coreea, pe Calmanovici l-au împuşcat, Steluţi s-a sinucis cînd i-au ares­tat băiatul, şi cîte şi cîte nu s-au mai petrecut.

- Sunt toţi sătui pînă peste cap unii de alţii - iată, toţi - da, toţi - prietenii şi colegii i-au dezamăgit, recunoscător nu e nimeni, totul e sluţenie, plictiseală, vid. Avîntului, nădejdii în minunata zi de mîine, credinţei în partid le-a luat locul pragul bătrîneţii acre.

Dar nu-i oare asemenea şi-n rîndurile foştilor deţinuţi politici? Amintirea anilor închisorii s-a dus. Mai că-mi vine a-i regreta. (Cum şi Gambetta ducea dorul Adunării naţionale unde fusese în minoritate şi atacat dar trăise printre cei mai aleşi şi mai subţiri oameni ai ţării.)

Constatarea din Imitatio Christi cu privire la caracterul inevitabil al decepţiei la sfirşitul oricărei vieţi, oricărei aventuri, oricărei întîmplări, cu privire la simţămîntul golului total şi al amărăciunii fără leac e vala­bilă pentru toţi, de orice parte ar fi. Foştii deţinuţi politici s-au dezamăgit şi ei reciproc: unii s-au arătat necinstiţi, alţii bîrfi'tori, ingraţi, ranchiunoşi, carierişti... Ceilalţi dacă le pomeneşti de închisoare, dau din umeri, te consideră pisălog, ramolit, zaharist.

- Trixi, liberată în '62, a găsit un post de foarte mică funcţionară. A fost apoi profesoară de limbi străine occidentale la o legaţie popu­lar democratică. Are acum o slujbă mai bunicică, nu grozavă; noroc de ea că i-a picat o moştenire din occident şi i se îngăduie să călătorească "într-acolo destul de adesea.

- După 23 August, Petre Iosif (doctorul L. Brauchfeld) a fost numit director al Operei (cînta doar la vioară); a lucrat apoi în cadrul Comitetului central; dezamăgirea 1-a făcut să ceară şi obţină un „post ideal": e ataşat cultural la Roma.

- Fac glume, spun anecdote, se dezic. Şi cred că-s izbăviţi.

Numai că-i mai complicat. Nu orice păcătos are dreptul să se suie pe cruce, îmi spune Ion Caraion şi mă lămureşte:

Ca să te poţi răstigni şi libera trebuie:

mai întîi să te căieşti, să-ţi mărturiseşti vina în public, să te auto­denunţi şi să recunoşti: am greşit! am fost un porc!

în al doilea rînd să te cureţi prin suferinţă autoimpusă, trecînd prin faza deşertului, a pustniciei, a focului purificator;

408

abia arunci poate urma şi treapta a treia, abia atunci dobîndeşti dreptul, privilegiul de a te sui pe cruce.

Pe cruce nu te urci de la o zi la alta, hop! şi s-a zis, spui o anecdotă şi ai trecut vămile.

- Dacă s-au descompus atît de vizibil cei apăsaţi numai de remuşcări ori deziluzii politice ori acriţi de anchete şi interogatorii (s-au denunţat unii pe alţii), de colocaţiune (unde s-au exasperat şi duşmănit unii pe alţii), de cadre, de schimbările liniei, cum aş arăta eu cu mocirla în urma mea, cu viaţa mea irosită şi făcută albie de porci? De n-aş fi creştin!

Iată însă că sunt. Clopotele acum şi pe mine mă cheamă prietenos, familiar. într-un anume fel mă pot dezvălui şi eu ca-n Caravna lui Hauff: Ich, bin dar Răuber Orbazan^Ui. Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescîrbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fer­mentez în supărarea pe alţii şi pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negîndit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos, cunoscînd dealtfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista.

Numai creştin fiind mă vizitează - în pofida oricărei raţiuni - ferici­rea, ciudat ghelir. Numai datorită creştinismului nu umblu - crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului - spaţiu proustian descom­pus de timp - şi nu ajung să fiu şi eu - cum spune Francois Mauriac în Destine - unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles - Fapte 20, 35 - că mai fericit este a da decît a lua.

409

NOTE

¹ Cf. loco,, 5, 2.

^I „Nu m-ai căuta / dacă nu m-ai fi găsit deja /" (fr.). Cf. Le Mystere de Jesus.

^? „necunoaştere" (ser.).

⁴ „cunoaştere" (ser.).

⁵ „iluzie" (ser.).

⁶ „nu le-ai auzit rîsul (engl).

⁷ „Viaţa mea îşi are secretul ei, sufletul meu, misterul său" (fr.).

⁸ „Tatăl meu, Parsifal, poartă o coroană / Eu sunt fiul său, cavalerul pe nume Loliengiin" (grm.). Cf. şi Richard Wagner, Lohengiiii, actul al III-lea, scena a IlI-a în volumul Olandezii! zburător, trad. Şt. O. Iosif, Editura pentai literatură, Bucureşti, 1968, p. 262.

⁹ „călătorie pe Rin (grm.).

¹⁰ Atentatul îl viza pe Hitler.

^II „Prag drumeţul trece lin, / împietrit prag- de durere / Scînteiază-n încăpere / Brusc pe masă... pîine, vin." Cf. O seară de iarnă, a 2-a variantă în G. Trakl, Poezii, trad. Mihail Nemeş, Editura „Minerva", Bucureşti, 1988, p. 57.

^1: „Eu sînt tîlhaml Orbazan" (grm.). Aluzie la personajul omonim din Caravana lui Hauff.

" „Nădăjduiesc că mă găsesc pe mine însumi obscur" (engl.).

¹⁴ Hruba şi penduhd.

¹³ „un bătrîn faimos" (fr.).

¹⁶ „chiar de-aş primi cincisprezece ani" (fr.).

¹⁷ „dar nici o pilulă nu ne poate face inocenţi" (engl.).

¹⁸ „epoca neagră" (ser.). ^1!l „cuvînt" (grm.).

-° „vorbă (vorbărie)" (grm.).

^:l „preaomenescul" (grm.), termen consacrat de Fr. Nietzsche. - E vorba despre viziunea luminii taborice pe care Sf. Serafim de Sarov i-o dăruieşte biografului său, Nicolae Motovilov. ^a „ca şi cum" (grm.). ^:4 „înaintea popoailui" (lat.).

⁸ Aluzie la mişcarea antroposofică iniţiată de Rudolf Steiner. ^:il „oaspete plătitor" (engl.). ^ „Papa înseamnă birouri" (fr.). ^:s „Să ne rugăm" (engl.).