N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

134

decît Muhamad, Baiazid, Suleiman şi Fuad, decît orice. Ubu roi în persoană, am venit să-i tundem de bani, să legăm măgarul de gard şi să ne uşchim. Din consideraţie pentru Bentoiu mă reţin a vorbi prea deschis. Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, singurul în toată Europa a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i ţină piept într-o chestiune de onoare personală pentru acesta, în care nici Petain nici cardinalii nu i-au spus nu. în vreme ce floarea aristocraţiei germane, generalii şi feldmareşalii acoperiţi de medalii şi decoraţii stăteau smirnă în faţa lui şi tremurau, iar el făcea spume la gură şi alerga urlînd de la un capăt la altul al încăperii, Antonescu i-a ţinut piept în propriul lui bîrlog de la Berchtesgaden; dîrz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte cîteva sute de mii de suflete de evrei.

(Lecca: Cu preţul cîtorva boarfe, unor zile de lucru de opt ore şi dormit acasă, cîtorva apartamente... Goring era de acord, mi-a spus-o: numai să nu ştie Hitler...)

Şi, orice ar fi fost, regele Mihai putea, trebuia să-1 înlăture pe Antonescu de la putere, la nevoie să-1 aresteze — deşi soluţia expedierii în străinătate cu un avion ar fi fost mai nobilă - dar nu să-1 predea unui particular, lui Bodnăraş, ca să fie dus în casa acestuia, mai rău ca debitorii insolvabili în vechiul drept roman. Putea să-1 ţină sub stare de arest în cuprinsul palatului, să-i ceară să se sinucidă - şi e de recunoscut că a fost vina lui Antonescu de a fi confundat onoarea lui de om cu dreptul la viaţă al naţiunii, în vreme ce Bismarck deosebea datoria sentinelei de a muri la post de obligaţia conducătorului de a-şi jertfi, la nevoie, pentru salvarea ţării, pînă şi onoarea - dar pentru nimic în lume să nu se fi învoit să fie dus la un particular acasă şi predat unei puteri străine. Gestul regal, adică mai bine zis al sfătuitorului tronului, nu are nici o scuză.

Cînd sunt scos din celulă spre a fi din nou trimis la Gherla, îmi iau rămas bun de la toţi. Bentoiu, zîmbind trist, îmi mulţumeşte. Apoi, începe să plîngă, Lecca; brusc, mă sărută. Au murit, curînd după aceea, amîndoi.

- Abia de la profesorul Tomescu învăţ rugăciunea de seară. Lumina lină, al cărei farmec inefabil mă cucereşte de prima dată.

Cum de-i pot prefera cei care o au la îndemînă dintotdeauna, cum de-i pot prefera formula incantatorie indiană om mani padme hom'?

Şi, dacă-i vorba aşa, cum de pot aşeza teosofia, zenul, tantrismul deasupra evangheliei?

Lumină lină a sfintei slave: mai e alt vers deopotrivă acestuia în limba română'?

135

în 1937, cînd de Crăciun s-a format guvernul, Tomescu a trimis tuturor colegilor săi cîte o Biblie.

(în vremea aceea, de supărare, eu mă băgasem bolnav in pat. Ningea întruna.)

Decembrie 1970

Căci cu greu \'a muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun punte se hotărăşte cineva să moară.

Rom. 5, 7

Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decît bătrinii.

Pentru că mai uşor renunţi la viaţă cînd ai timp îndelungat de trăit? Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată? Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi? Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmînd astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pîngărit mersul înnoroiat al anilor? Nu ştiu. Au fost mai buni.

N-a fost cameră in care tinerii - şi mai ales legionarii - să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea „cafeaua" de dimineaţă şi feliuţa bisăptămînală de pîine - odoare tară preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pămînt cu tot ori al verzei crude la care şi lighioanele s-ar uita cu silă - singurele alimente ce le puteam oferi.

Pînă ce - şi au trecut mai bine de trei ani - n-am învăţat să mănînc arpacaş, ei m-au ţinut în \ iată. Şi tară a face caz.

Cu totul din întîmplare, Dinu P., de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu.

La Tîrgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici pînă în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa şi pe gardieni: „copiii care-şi batjocoresc părinţii". (Rubaşov în întuneric la amiază ori Zero ţi infinit).

I-a fost din ce în ce mai rău - boala evolua repede - şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) pînă la moarte.

într-atîta s-au purtat tinerii legionari de faimos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atît adînc respect i-au vădit celui mai vîrstnic dintre ei îneît pînă la urmă i-au înmuiat inima.

136

înainte de a-şi da sufletul - cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm —, Filipescu 1 -a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După cîteva săptămîni a încetat din viaţă şi băiatul care-1 îngrijise filial*.

Psalmul 38, 18: „Lasa-mă să mă odihnesc mai înainte de a mă duce şi a nu mai fi."

Octombrie 1958

Cozile la care se rînduiesc evreii pentru depunerea de acte în vederea emigrării în Israel încep de pe la trei noaptea, apoi de pe la două, de pe la unu, de pe la unsprezece.

Sunt alcătuite de mici comercianţi minaţi, de bătrini şi bâtrîne rămaşi singuri în ţară, dar şi de membri de partid, directori şi directori generali de ministere, funcţionari superiori din institute centrale de stat, cadre din aparatul politic, din organele de miliţie şi securitate.

Impresia pe care o fac cozile e puternică. Sunt ovrei, totuşi, şi-n mine încep a mocni sentimente ciudate. Iar tata tună şi fulgeră. Tata, dealtfel...

(Dar asta-i altă poveste. Casa în care locuiam, nu a noastră, fusese bombardată la 4 Aprilie patruzeci şi patru. După 23 August ne primise la ea fiica generalului Butoianu, nea Mihai, fost coleg de clasă cu tata la liceul real Nicolae Bâlcescu din Brăila. De la spatele bisericii Olari pînă-n calea Moşilor pe unde încep să intre coloanele ruseşti dinspre Colentina sunt cîţiva metri.

La 30 August stăteau! şi eu pe marginea trotuarului şi priveam' tancurile. Jur că nu rideam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strins de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat - stai şi te uiţi, timpitule, staţi si vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum rid, or să plingă lacrimi amare şi tu la fel... Hai acasă... îl iau pe tata prudent de mînă şi mergem binişor spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.)

* De la loan lanolide allu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din ..sfinţii închisorilor". (Nota aut.)

137

— Gestul acesta al scoaterii paşaportului din buzunar are într-însul ceva de truc, de scamatorie, de pehlivan. Sau de copil odios, rîzgîiat. Degetele încrucişate. Poa. Nu mă mai joc. Vreau la mama. Domnul Goe. Aidoma ţîncului care cînd nu-i mai place, nu-i mai convine, se retrage, o ia posomorit spre casă. Sau cîştigătorului care se ridică după ce a umflat toate poturile. Vreau la mama. Vreau acasă. Nu mă mai joc. îi bagi pe toţi în horă, îi aţîţi, tocmeşti lăutarii, încingi petrecerea, strigăturile de la tine vin, eşti cu ei — şi-i laşi baltă, mască, ţuţ. Adio. Plecăm. N-am cuvinte. Ia-1 de unde nu-i. Edgar Vălas cu bine. Observaţi la calitate. Trio Iozejhiv. Doctorr King, şedinţe de fachirism. Mafalda, calea Dorobanţi 43. Hîrtia glonţ scoasă din vestă ca asul de pică de sub mînecă. Laila, celebra votantă, calea Griviţei 373, tramvaiul 12 şi 24, în fundul curţii, de la 9-13 a.m. şi de la 17-20 p.m., în lipsa mea de acasă primeşte soţul meu, profetul Theodorescu. Şiretlicul, escrocheria, trişarea, păcăleala. Dacă-s proşti.

Oamenii cu scaun la cap sunt scîrbiţi - unii zîmbesc. Oamenii mai simpli sunt cuprinşi de o pică, o rîcă, o ciudă, o ură, cu sorţi de lungă durată.

(Cervantes în Algeria, după ani de zile, izbuteşte să organizeze cu alţi cîţiva o evadare. Noaptea se întîlnesc cu toţii pe ţărm. Corabia tocmită e acolo, gata de plecare. Lipseşte însă unul dintre ei. îl aşteaptă. Trece timpul. Se hotărăsc să plece fără cel care-i în întîrziere. Cervantes stăruie: să-1 aşteptăm, închipuiţi-v ă deznădejdea lui cînd va sosi şi va vedea corabia în larg... Mai stau, se perpelesc, vine şi cel lipsă... Era turnătorul. Sunt prinşi cu toţii şi duşi înapoi in sclavie.

Povestea aceasta atroce - unde Cervantes apare atît de nobil, dovedindu-se că nu întâmplător a scris el Don Quijote - mi-o aduc aminte, fără legătură directă, cozile de la prefectură.)

- Tot printr-o asociaţie de idei pe care, la început (apoi însă da) nu mi-o pot lămuri, îmi aduc aminte de (pseudo) memoriile lui Ciano, citite prin 1946-1947.

După 1942, dintr-odată, iată că tonul memoriilor lui Ciano se schimbă: acum vorbeşte ca un european, ca un aristocrat, ca un gentle­man, ca un liberal; ororile naziste îl scîrbesc şi-1 înspăimântă. Vrea pacea, vrea liniştea, vrea le bon vieux temps^iS\ Ta te uită! S-a zis cu imperiul, cu violenţa, cu uleiul de ricină; el, Ciano, oricum, sa se ştie, nu-i decît un diplomat, ca Talleyrand, ca Vergennes, ca Mettemich. El usturoi n-a mîncat. El unul mîinile cu sînge nu şi le-a murdărit. E un om de lume, cu păcate, dragă Doamne, dar mereu cu mănuşi albe.

Şi încep să apară în memorii personaje noi: Dumnezeu, Papa, regele, principele Umberto. Dar cînd? Cînd îşi aduce aminte Ciano de micul rege, de Papă, de Talleyrand, de Europa? Cînd 1-a încolţit frica şi s-a

138

văzut că trupele aliaţilor germani nu vor cîştiga războiul. Nu înainte. Numai atunci vechea, sănătoasa frică şi-a recunoscut copilul: mamă bună. Numai arunci apare iar H conte şi se pornesc a străluci valorile vechii civilizaţii liberale şi candelabrele saloanelor europene.

Şi la evrei vedem o revenire la trecut şi repudieri: dar repudieri provenite nu dintr-o evoluţie ori o cutremurătoare descoperire, ci datorită unor prea concreţi factori externi.

- Ierarhia păcatelor

Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer şi cele împotriva duhului sfint.

închisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se iartă (traficul de devize şi aur, trecerea ilegală a frontierii, furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituţiilor de stat) şi cele care nu se iartă (şantajul şi turnătoria).

(Nu le iertăm noi, oamenii; cînd e căinţă cutremurătoare, Dumnezeu ştie el ce face; în Procesul lui Iisus de Diego Fabri, Maica Domnului îşi întinde broboada de femeie sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plîns ale părerii de rău.)

- Diviziunea muncii.

Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran...) sunt nenorociţi pentru noi; iar noi - noi care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pîine, un pat propriu, un cui, un creion — suntem fericiţi pentru ei.

Aprilie 1960

Din camera 18 suntem scoşi după o lună şi risipiţi prin alte celule. Am norocul să fiu luat odată cu naşul meu şi dus la 24, unde primul om de care dăm e călugărul care m-a creştinat şi care fusese scos două zile după botez.

în noua celulă atmosfera de exaltare şi de interes aprins pentru schimbul de idei nu mai există ca în cealaltă. S-a culcat soarele şi a răsărit luna. După a duhului şi a focului, urmează o perioadă a deprinderii traiului cotidian. Brusca deosebire de nivel spiritual şi energetic mă pune serios la încercare şi-mi dă de înţeles că lucrul greu nu este să răspunzi unei situaţii aprige, fie ea chinuitoare, ci să deprinzi a rezista frecuşului zilnic al banalităţii. Şi Mauriac, citîndu-1 pe Charles Du Bos: a şti să crezi şi fără acompaniamentul muncii neîntrerupte. Da, aşa e: deodată muzica nu se mai aude, ca şi cum ai fi trecut de colţul străzii. Aici să te văd băiete! La anchetă era o luptă, un vîrtej absorbant şi-mbătător în felul lui, dar acum în cenuşiul plictisitor al programului (fie al programului

139

cu totul excepţional din puşcărie care, oricît de altul decit cel din afară, tot un train-train de vie" este - şi cît de calculat de gol este: Insul, Timpul şi Ceilalţi) ce rămîne? Ce ai mai propriu, ce eşti: vlaga, osînza, materia cenuşie, hormonii - TU!

Am din fericire drept sprijin pe naşul meu şi pe cuviosul Mina. Viaţa de mînăstire (şi poartă rasa de cînd era flăcăiandru) 1-a pregătit de minune pe călugăr pentru închisoare şi 1 -a învăţat ceea ce este esenţial pentru a răbda: să ştii să taci, să nu te mire şi să nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărît a îndura totul fără a cricni (fără a cîrti zic monahii), cu o egalitate oarbă şi încăpăţînată avînd drept ideal nepăsarea de nu chiar nesimţirea. Iar dintre acestea cele mai mari sunt: tăcerea şi nepăsarea. Textiu biblic (Iacov 3, 2) - în care se afirmă că cine-şi poate înfrina gura îşi poate înfrîna trupul întreg şi toată fiinţa - are un caracter ştiinţific şi experimental întru nimic inferior al unuia de, să zicem, Claude Bemard.

Naşul, aici, se arată din ce în ce mai „spiritualist" ceea ce în limbajul intelectual al camerei desemnează un amestec de spiritism, parapsihologie şi credinţă în metempsihoză. Spiritismul nu-mi spune nimic. Mihai Avramescu şi Pavel Sim. mi-au dat să-1 citesc pe Guenon care a făcut ţăndări din spiritism -, dar e, la mine, şi o reacţie repulsivă personală; cît priveşte însă parapsihologia, la locul ei de îndreptăţită disciplină psihică bazată pe observaţii, nu poate fi contestată. După ce s-a rîs atîta de ei, biocurenţii doctorului Giurgea de la Militari sînt acum în domeniul public Al ştiinţei.

Dar pînă şi spiritismul (răspîndit pe unde n-ai crede: căpitanul de jandarmi M.D. are un prieten care a fost regele Ludovic-Filip şi cunoaşte o doamnă care e reîncarnarea reginei Elisabeta a Angliei) în atmosfera seacă şi cumplită a celulei, întrucît e altceva decît odiosul concret, bob număratele obiecte utilitare (prici, tinetă, balie, ciubăr, masă, cănită, gamelă, gata) şi lumina brutală a becului, ni se impune ca îmbietor. în orice caz evocă încăperi cu mobile de prisos ori cu lampa stinsă, ceea ce nu-i lucni de lepădat. în celulă orice taină dispare : puţinătatea lucrurilor, cunoaşterea aprofundată a obiceiurilor şi caracterului oamenilor din jur, invarianta absolută a curgerii timpului. Şi rezultă că printre altele - dar nu departe de apă, somn, closet, vitamine, mişcare - avem neapărat nevoie şi de penumbre, de niţel mister. Orice formă de spiritologie apare binevenită şi purificatoare. Aşa încît ascult fără a mă supăra multe relatări despre spirite albe, spirite albastre şi spirite roşii, despre Ketfy King şi Sir William Crookes (Ketty 1-a păcălit pe Sir William: acasă la el îi apărea, cînd însă ilustrul fizician a vrut să repete experienţa la sediul Academiei Regale, n-a mai venit; de ce? a întrebat-o apoi şi a primit

140

răspunsul: ca să te fac de rîs, 'drăguţule; şmecheroasă nevoie mare) şi mă familiarizez cu Alain Kardec, Leon Denis, Raoul Montendon, Gabriel Delanne şi Sil Russel Wallace. Şiruri de umbre firave se strecoară sfios în celula douăzeci şi patru, conştiente parcă de inconsistenţa lor, dar pline de bunăvoinţă, sărmanele (chiar şi lui Ketty King — în rochia ei bufantă din secolul XVII, - nu-i mai arde de pozne, din milă pentru noi), şi îndulcesc întrucîtva arşiţa materiei cu stropi de iluzie.

(în această a doua celulă de închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întîmplat pe drumul către Emaus. Mîntuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu, om, a secreta fidelitate şi un nou fel de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi realitatea prezenţei Mîngîietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid; în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru foarte greu, că nu numai începutul - nunta - e curat, ci şi că traiul cotidian poate fi menţinut la un grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca începutul nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată, acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rînd şi anilor pe şart.)

Jilava, martie 1960

Greşeala lui Nietzsche, proclamă Al. Pal. în zgomotul asurzitor al camerei optsprezece (Cine se-nscrie la tun? unde ai pus iar căniţa dom'le? Prapură pe franţuzeşte e oriflamme, abassourdi pe englezeşte e flabber-gasted. Băgaţi de seamă cine mergeţi la tun nu mai e decît foarte puţină apă! Pipetă pe franţuzeşte nu mai ştiu, prinţule, dumneata-ţi mai aduci aminte cum e pipetă pe franţuzeşte?), este că a dispreţuit cele mai virile sentimente şi printre ele pe cel mai îndeosebi viril, de care dau atît de frecvent dovadă eroii homerici sau eroii medievali: mila. Lacrimile sunt şi ele apanajul războinicilor în Iliada.

(Mila, aveam să citesc după eliberare, în opera lui Eugen Ionescu, mila nu este sentimentală, domnilor nitzscheeni, ci umană şi bărbătească. A1. Pal. vorbise mai înainte ca vreunul din noi să fi citit acele cuvinte ale lui Eugen Ionescu.)

141

1934

Manole despre nebunie: cel mai pertinent lucm în privinţa nebunilor 1-a spus Salom Alehem: nebunul nu sparge numai geamurile altuia.

Putem aşadar şti oricînd şi oriunde dacă nebunul e nebun adevărat ori prefăcut. Dacă sparge numai geamurile altuia înseamnă că nu e sincer, iar dacă le sparge pe ale lui ori pe ale altora şi pe ale lui nu încape îndoială că e nebun autentic.

Nebuni autentici: 1948, Radu Cioculescu: nu dă la Securitate numele - neştiute de această instituţie - celor (mă număr printre ei) care l-au ajutat la redactarea şi transmiterea în străinătate a unor memorii. 1950, A. L. Zissu: refuză semnarea apelului pentru pace de la Stockholm; le spune celor veniţi cu pantahuza că el e pentru război, îi beşteleşte, îi alungă - şi nenorociţii, îngroziţi, o iau la fugă dîndu-şi seama că fiind trei vor fi siliţi să-1 denunţe.

Cernica, 1965

Părintele stareţ Roman: vina cea mare a fariseului nu este atît mîndria cît e convingerea că-şi ajunge sieşi, că se poate îndreptăţi de unul singur, că nu are nevoie de Dumnezeu.

Iar despre timp: creştinul e cel care nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-1 apasă, viitorul nu-1 îngrijorează.

(Nu cumva pentru creştin e mai ales valabil versul lui Mallanne, unul din cele mai frumoase ale limbii franceze: Le vierge, le vivace el le bel aitjowd'lua'*"?)

Septembrie 1940

Citesc cu stranii simţăminte de satisfacţie (numai Casandra a ştiut cît e de dureros să vezi că ai avut dreptate), lipite pe ziduri şi stîlpi, manifestele mişcării legionare împotriva lui Carol al II-lea. E un drept la critică pe care autorii manifestelor şi l-au cîştigat prin suferinţă. Dar, peste cîteva zile, anumite declaraţii şi articole duhnesc a răzbunare şi prea multă pricepere în arta folosirii părţii de unde bate vîntul. Copleşitor titlu al unui scurt articol de Iorga: Să nu fim mojici.

142

Jilava, camera O, decembrie 1963

Profesorul Vasile Barbu, fost şef al organizaţiei legionare de Vlaşca: îţi spun adevărul, îţi vorbesc ca unui camarad. Căpitanul, s-o ştii, era mai presus de orice credincios. Dacă trăia, legiunea nu ar fi ajuns ceea ce a devenit: o a cincea coloană germană. Creştină şi romanească era legiunea pentru întemeietorii şi fruntaşii ei, omorîţi toţi cu juvăţul de Carol al II-lea. Idealul lui Codreanu a fost Icoana şi după ea ar fi întocmit rînduiala ţării, nu după programul de la Niirenberg. Dar dacă au rămas în viaţă numai un pumn de executanţi şi-n jurul lor nişte zurbagii...

- Spiritului european dr. Al.-G. îi reproşează ataşamentul feroce, animalic, pentru viaţă. Europeanul e aproape incapabil de sinucidere: dovadă de^ laşitate. Asiaticul e mai detaşat, nu atît de jalnic înrobit de existenţă. în creştinism (nu contestă) precumpăneşte cultul vieţii veşnice, dar la european, la omul¹ alb, vede altceva: o frică josnică, o cramponare cu orice preţ, cu preţul oricărei ticăloşii, oricărei crime, de verbul a trăi. Cramponarea asta la viaţă, de cîine estropiat, de orb paralitic, de canceros înnebunit de suferinţe şi care tot mai suge vitamine, de trădător care pentru a scăpa de moarte şi-a vîndut neamul întreg şi tovarăşii toţi, o exprimă cel mai bine pronumele neutru nereflexiv, de lipsă în româneşte: on veni vivre sau în nemţeşte: man will leben. Formula cea mai deprimantă: es will leben, aplicată omului.

Iulie, 1952

Tata e la fabrica de sticlărie de la Pădurea Neagră, tocmai în Bihor, împlinind unsprezece luni într-o aceeaşi întreprindere (aproape de necrezut), eu mă aleg cu un concediu de douăsprezece zile lucrătoare. Merg să le petrec la Timişul de Sus, unde maicile augustiniene mai au şi acum o pensiune (Manole: i-a apucat pe toţi ovreii mare dragoste de mînăstiri şi de catolicism).

Clădirea dinspre şosea a instituţiei lor fiind ticsită, sunt cazat într-o anexă lîngă bisericuţă, unde locuieşte permanent văduva ministrului C, care a jucat un rol însemnat în crearea localităţii Timiş.

Deîndată după sosire, cer voie să-i'prezint respectele mele Doamnei C; mă primeşte cu bucurie şi-şi aduce bine aminte de tata.

După cîteva zile mă îmbolnăvesc destul de rău; vecina mea îmi aduce pline prăjită şi ceai. Poartă - ca şi Alexandrina Cantacuzino şi

143

celelalte doamne de la Asociaţia naţională a femeilor ortodoxe române (uneori şi Regina Măria) - o rochie de culoare închisă, de mătase; rochia îi vine pînă la bărbie şi-n jurul girului stă un lanţ lung de care atîmă o cruce masivă de argint. Ori de cîte ori îmi aduce pîinea prăjită şi ceaiul, doamna C. îmi face semnul crucii pe frunte.

Februarie 1971

Eu am venit ca oile melc să aibă viaţă şi să aibă belşug.

Ioan. 10, 10

Predica de alaltăieri a părintelui G.T. şi scrisoarea din Ottawa a lui Toma Pa\ el coincid aproape; ca dată, ca subiect.

în amîndouă e vorba de tema ospăţului în toată învăţătura lui Hristos.

Orice prilej îi cade la îndemînă Domnului pentru ospeţe şi veselire. Se dau mese după o vindecare trupească (Mat. 8, 15; Marcu 1, 31; Luca 4, 39 si 8, 55); după dobîndirea unui nou adept sau cucerirea unui suflet (Mat. 9, 10; Marcu 2, 15; Luca 5, 29); în cazul fiului risipitor sau al vameşului Zaheu, marea căinţă este aceea care îndreptăţeşte splendoarea serbării. Domnul binecuvîntează şi înmulţeşte vinul la nunta din Cana; Măria miruieşte şi ea în timpul unei mese; la Betania a fost masă mare de vreme ce Marta era atît de îngrijorată şi covîrşită de treburi.

Nu numai că nu refuză invitaţiile păcătoşilor, dar nici pe ale fariseilor nu le respinge Domnul. Cerul e adesea asemuit cu un ospăţ (Mat. 22, 2; Luca 14, 16; 22, 30); şi ce i se făgăduieşte insului care-şi deschide inima lui Hristos? Cel care, pînă atunci stătea şi bătea la uşă, acum afirmă: voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. (Ap. 3, 20).

Această neistovită bună dispoziţie şi vrere a Domnului de a săibători bucuriile prin ospeţe apare proiectată pe tot cursul anilor de predicare; textele: „A venit Ioan nici mîncînd nici bînd şi spun: are demon. A venit Fiul Omului mîncînd şi bînd şi spun: lată om mîncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al fariseilor"' (Mat. 11, 18-19) şi .,Căci a venit Ioan Botezătorul, nemîncînd pîine şi negustînd vin, şi ziceţi: are demon. A venit şi Fiul Omului, mîncînd şi bînd, şi ziceţi: Iată om mîncăcios şi băutor de vin"... (Luca 7, 34) sunt clare.

Pavel, urmînd pilda învăţătorului său (Fapte 6, 34) după o biruinţă a binelui (botezul temnicerului din Filipi), a pus şi el masa şi s-a veselit cu toată casa.

144

- A. Schmemann îşi însuşeşte formula materialistă a lui Feuerbach: „Omul este ceea ce mănîncă" şi zice că e o formulă strict biblică şi creştină.

Cine nu mănîncă trupul Meu şi nu bea sîngele Meu...

Tot Schmemann (care-i ortodox): lumea pentru creştin e un ospăţ, imaginea ospăţului apare de-a lungul întregii Scripturi şi este şi finalul, încoronarea ei: „ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea".

BUGHI MAMBO RAG

... de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten;... de la vivre e je vecus, tu vecus, ii vecut..., de la voir e je vis,_tu vis, ii vit... spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, sois, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan... nous vecumes, vous vecutes,... declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ... de tipul erkiindigen, erkiindigte, erkundigt... prepoziţia urmează verbului şi-i, poate schimba sensul, creîndu-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash up, to drive up...

- Domnul mereu - reiese de pretutindeni - binecuvîntează, rodeşte şi multiplică: pîinea, vinul, peştii. El nu apare ca un Dumnezeu al pustiului, pustei şi tundrei, al sterilităţii, uscatului şi pîrjolirii, ci al bogăţiei, belşugului, plinătăţii, hranei şi veseliei. Pe cine vrea să vină la El îl aşteaptă bucuria şi banchetul. Nu numai la Socrate şi Platon. (Acela e preînchipuire; pe cît se poate.)

Fericitul Augustin: Marta se îngrijorează şi se străduieşte, iar Măria benchetuieşte.

Printre motivele pentru care Domnul se referă aşa des la ospeţe şi îmbie cu mese încărcate (viţelul e mult...) desprind:

a) Pe cel invocat de teologii pricepuţi; teologii pricepuţi nu pun mare preţ pe argumentul invocat de colegii lor mai puţin pricepuţi; Dumnezeu a creat pe om ca să fie slăvit de acesta. Ei formulează cu totul altfel şi-n chip vrednic de măreţia divinităţii scopul avut în vedere: a se da şi omului putinţa de a participa la uriaşa, euforica bucurie de a trăi (viaţa însăşi, ca atare, spune Catehismul episcopilor catolici olandezi, este o minune care-ţi taie răsuflarea). Etienne Gilson exprimă lămurit raţiunea pentru care Dumnezeu a creat lumea şi pe oameni. Numai ca să-L preamărim? Ar însemna că-L cunoaştem foarte puţin. „Ceea ce Dumnezeu făureşte nu-s nişte martori care-i demonstrează propria-i glorie, ci fiinţe care se bucură de ea cum se bucură şi el şi care, participînd la fiinţa sa, participă totodată la beatitudinea lui. Aşadar nu pentru el, ci pentru noi îşi caută Dumnezeu gloria; nu pentru a o dobîndi căci o are.

145

nici pentru a o creşte, căci este dinainte perfectă, ci pentru a ne-o împărtăşi."

(Nu degeaba tot stârni, tot pisez că Hristos Dumnezeu e un nobil, un gentleman, un boier.)

b) Pe cel la care-mi place a reflecta îndelung: fiindcă numai la ospăţ se bucură omul de bucuria altuia, ba şi are nevoie de această bucurie: ospăţul e cu atit mai frumos şi mai izbutit cu cît toţi cei de faţă sunt mai veseli. Ospăţul este poate - în chip paradoxal - singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită. Şi unde nu există concurenţă, numcni.s clausus; t/ie marc tJie merriei^A: creşterea numărului comesenilor departe de a constitui o piedică, o primejdie, multiplică bucuria fiecăruia şi a tuturor. Dacă-i aşa, atunci ospăţul realizează condiţia paradisiacă: ea presupune în primul rînd capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăşi.