N. Steinhardt Jurnalul fericirii

nostru act de credinţă.

Abandonat fiind cu totul şi sortit unei trăiri în plină pătimire dialectică, înţeleg că ajutor raţional nu pot primi de nicăieri; stupefiantele, alcoolul, erosul, mîngîierile prin iluzii sau manii nu sunt valabile pentru că mă pun la discreţia bunăvoinţei altuia şi sunt temporare, ba şi supuse capriciilor timpului care le degradează; dovezi dirimante şi absolute nu există; teoriile se învechesc mai rău, ca oamenii, ca veşmintele, nu avem

87

de-a tace decît cu semne, iar semnele ― desigur, nici nu era nevoie s-o spună atît de gălăgios Satire ― semnele pot fi inteqjretate în două feluri: dialectica ne iese-n cale la tot pasul. Aşa fiind, înţeleg că nu mă pot bizui decît pe nişte foarte vagi intuiţii ― nici urmă de constatări, reguli, siguranţă obiectivă etc. -, pe nişte prea tainice îndemnuri venite dintr-o lume pe care doar o simt şi o bănuiesc, din străfunduri foarte ascunse, din domeniul pe care Ortega îl socoteşte al credinţelor nu al ideilor.

Ce mai încoace şi încolo, sunt şi eu slavofil, subscriu programul noii mistici a lui Homiakov: preeminenţa legilor nescrise asupra oricărei dogme formulate, preeminenţa intuiţiei asupra cunoaşterii, preeminenţa legii religioase şi morale asupra oricărei logici şi oricărei raţiuni. Ce mai încoace şi încolo, tot iezuitul Auguste Valensin enunţă esenţialul cînd admite că, de i s-ar arăta, prin imposibil, pe patul de moarte, cu cea mai perfectă evidenţă, că s-a înşelat, că nu există supravieţuire, că nu există nici chiar Dumnezeu, nu i-ar părea rău că a crezut; ba s-ar şi socoti onorat că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este ceva imbecil şi vrednic de dispreţ, cu atît mai rău pentru univers, de greşit n-a greşit cel ce a gîndit că există Dumnezeu, ci greşeala este a lui Dumnezeu că nu există; ce mai încoace şi încolo, nu izbutesc a găsi nimic în afara sau deasupra crezului pe care şi-1 formulase Dostoievski şi pe care-1 prezintă ca foarte simplu: cred că nu există nimic mai frumos, mai adine, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decît Hristos, ba mai mult decît atît, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămîne atunci cu Hristos decît cu adevărul.

Asta-i tot ce am la îndemînă, cîteva citate (din oameni cumsecade) şi un sentiment ― atît de firav, de nesistematic, de fragil. Şi totuşi acest vag, mărunt şi smerit capital - în urma anilor de închisoare e singura mea agoniseală, o bocceluţă - îmi este de ajuns pentru a-mi da o temeinică siguranţă şi a-mi transmite nedezminţita convingere că ştiu ce trebuie şi nu trebuie să fac.

Incertitudinea e legea fundamentală a civilizaţiei occidentale - şi îi e semn zodiacal; e şi condiţia de bază a creştinismului. Dar ei i se alătură ― „nedovedită" pe plan omenesc, ştiinţific ― acele convingeri care sunt mai tari ca teoremele, ca stînca. (Le avem de la autorităţi mai mari.) îndemnat de ele, voi şti mereu ce să fac, prin ele pot oricînd restabili rupta legătură cu Dumnezeu, şi bucuria; pe deasupra abisului, postul emiţător şi postul de recepţie pot intra instantaneu în comunicare.

în uşoara burniţă, de-a lungul străzii, înţeleg că nu se cuvine să facem nici un rău nimănui, că orice dezordine, mojicie, brutalitate, ceartă, enervare, dispreţ, jignire e de la diavol; că făptuirea binelui e maxima cea mai egoistă pentru că singură ea dă liniştea şi împăcarea cu sine; că

88

buna purtare şi colecţionarea de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de care putem oricînd dispune (nu poate fi luat la nici o percheziţie); că oricine putînd oricînd ajunge, de unul singur, într-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la ora două noaptea (ora teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad - folosind un vocabular strict egoist - decît amintirea faptelor urîte, rele, meschine; decît golul talanţilor nefolosiţi şi darurilor irosite; că aşadar se cuvine a face binele cît mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămîne decît a fi (modalităţi ale lui a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită- ori iremediabilă - singurătate, la însingurată bătrîneţe sau. în registre minore: plimbîndu-ne pe stradă, aşteptînd la stop, puşi la refec în faţa unui ghişet); că, adunînd amintiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de plăcere trecătoare, căci şi acela e chin), ne construim la drept vorbind noi înşine paradisul, care nu-i decît o sumă de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă veşnic dulce şi caldă, un prilej de îndreptăţită şi calmă binefăcătoare mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime şi josnicii; că siguranţă şi logică absolută nu avem, dar ştim întotdeauna ce se cade să facem, modest; ştim! Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desăvîrşire absent în lume, dar e şi cu desăvîrşire prezent în lăuntrul nostru, aşa cum spune Kierkegaard, aşa cum a tunat şi Sf. Bonaventura; Dumnezeu este eminamente prezent sufletului ba şi chiar imediat cognoscibil.

Plec din Cluj liniştit, cu sufletul bogat în pace; întrezăresc o cuminţenie, o modestă cumpătare ce-ar putea să însemne apropierea de isihie.

"Garoafa singere colina

Şi Transilvania-i un Imn"

Ioan Aleaxandm
în tren, fireşte, nu dormim. Suntem cu toţii prea agitaţi (Scurtu ne povesteşte cele două evadări ale lui, de pe bac în deltă) şi toată lumea ne recunoaşte de unde venim - după capetele rase, după îmbrăcămintea ponosită, după totala paloare, după miros (mai cu seamă) -, ne face loc, ne dă de mîncare, ne vîră bani în hainele atîrnate de cuierele compartimentelor...

Din primii zori ni se desfăşoară sub ochi peisajul fertil şi impunător al Transilvaniei, care-şi deapănă parcă procesional solidele clădiri, turlele, ogoarele îngrijite, porţile întărite, grădinile precis demarcate, ferestrele ascunse de flori, drumurile netede, frumos pietruite, biserici le-cetăţi... Ardealul, Ardealul! încercăm o imensă bucurie mîndră; ne este îngăduit

89

să reluăm contactul cu ţara şi starea de libertate - (cită e; tata: nu te întrista, pleci dintr-o închisoare largă într-uns mai strimtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strimtă într-una mai largă) - prin acest peisaj nobil şi vrednic între toate, nicăieri nu e sordid, nisipos ori hîd, au fost dureri şi jale şi au cîntat păsări triste, dar n-au rămas mirosuri de mîl turcesc, peisaj onorabil şi cinstit, şi niţel emfatic, domnule părinte, mă rog matale, servus stimabile, cele şapte burguri, reţiproca, ceai cu lapte, peisajul care 1-a înduplecat pînă şi pe Caragiale. Şi ce curate sunt uliţele, şoselele, ogrăzile, ariile, cel puţin la orele acestea timpurii...

Patriotismul, zice Duiliu Zamfirescu, nu e o prejudecată după cum nu e judecată; patriotismul e un sentiment. Sentimente poate avea oricine. Şi care dintre puterile psihice stă mai în apropierea lacrimilor decît sentimentul'? Plîng uşor, prea uşor. Din închisoare m-am ales în orice caz cu o învăţătură: că expresia darul lacrimilor e cum nu se poate mai conformă realităţii.

3-4 August

In tren mă reţine formula ,,diavolul este stăpînitorul lumii acesteia"'. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar luinea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta - care nu mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi avînd dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul - Luca 4, 6 - nu-1 contrazice), întrucît nu e decît imagine secundară, deformată, deviată - şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi tîrgoveţii o văd, o cred circiumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.

Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcisare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descnta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea - tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece - redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, dealtfel, în convorbirea cu Nicodim de la loan 3 (am ajuns, din pricina sectanţilor, să mă refer şi eu la textul biblic mereu citind capitolul şi versetul, obicei pedant) nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.

Cine oare, in cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de nesuprapunere faţă de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea

90

diavolului e tot una cu această mică deviaţie dintre fond şi culoare, mică dar suficientă pentru a duce din ce în ce mai apăsat şi mai iute pe alte tărîmuri.

E o deviaţie care se cere corectată.

în acest sens lumea stâpînită de diavol este reală, dar numai în acest sens. Căci, altminteri, diavolul nu a creat o a doua lume, tot asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează; parazitar; e tot aceeaşi, dar „vrăjită" şi asupra acesteia, imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre numai), este el voievod. De aceea a putut mult iubita mea Simone constata foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale. Structurile nu diferă, „structural"" vorbind diavolul nu lucrează pe altă arie decît Binele, Cuvîntul.

Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decît ce posedă: adică iluzia, maya (asta e influenţa doctorului Al-G.), imaginea sărită la tipar. Cită vreme însă relaţia noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el se ţine de cuvînt: dă ceea ce a promis. In clipa morţii însă (ori a pocăinţii cutremurătoare ori a oricărui alt prilej de bilanţ), cînd suntem rechemaţi la realitate (îşi are momentul încheierii soldului comercial la sfîrşitul anului măreţia lui şi puţin bănuita lui alegorie ― şi oare Soli inul Haben, umila carte a lui Gustav Freytag nu preînchipuie ea într-un anume fel empireul din Sein urni Zeit^M'7), desigur că acordul stabilit „se lichidează" (vezi Faust) şi aportul diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflecţie în oglindă.

Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul spaimelor: pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis ― angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) - într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc.

Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvîntului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor. De aceea şi cere smerenie, de aceea pune biserica atît de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decît de a renunţa la închipuiri.

Cînd Don Quijote le spune ţăranilor din circiumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în circiumă cît timp se socotesc a fi acolo: iar cuvîntul omenesc fiind şi el „creator", ca şi al Tatălui (Facerea 2, 19), castelul circiumă s'a şi făcut. Circiumă l-ai numit, cîrciumă e. în virtutea dumnezeeştei puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist,

91

zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperindu-se doar cu vălul magiei şi putînd în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, greşite, lumea culorii sărite la tipar.

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

BUGHI MAMBO RAG

N-d vrut să mă asculte Maniu, şi cit l-am rugat, ei dacă ar fi vrut să mă asculte, s-a luat după Penescu... Budinca de gris? să-ţi spun eu cum se face budinca de gris, că văd că dumneata habar n-ai... Ei, dumneata care zici că. ai trăit atîta la ţară, ia să te vedem: găina cotcodăceşte, raţa măcăie, gîsca gîgîie, dar curcanul ce face? Ai? Bolboroseşte, domnule, bolboroseşte... Natalia Negru, aşa o chema... Da de unde! Asta a fost femeia pentru care s-a omoiît Şt. O. Iosif, pe a Iui Odobescu o chema altfel, nu-mi aduc aminte acum, parcă un nume cu o rezonanţă germană... Uite, mai întîi că laptele trebuie neapărat bine fiert înainte, giişul se pune numai după aceea... Cornes grecques, domnule, aşa le spune la bame... Da, ai dreptate, Tămădăul a fost o acţiune întreprinsă atît de uşuratic încît nici nu-ţi vine... Vezi, bursuc să-ţi spun drept nu mai ştiu cum e, dihonii însă... E în Dante, domnule...

Bucureşti 4 August

Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. îl sprijină vărul care a venit să-1 scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gîrbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă tară teamă şi ochii-i sunt vioi. 11 iau de braţul drept tară să mă fi observat şi cînd întoarce capul îi cer să nu plîngă.

- Să plîng? zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mîncat ceva astăzi?

Sus în cameră mă îngrozesc: canapeaua şi un fotoliu sunt desfundate, atîrnă arcurile, praful alcătuieşte în tot locul un strat gros, pereţii şi tavanul sunt negri, pute a mizerie şi murdărie, a neaerisire, văd ploşniţele

92

foindu-se în voie pretutindeni. Un fel de colţ de hală cu vechituri, părăsită, în camera de baie robinetele curg, cada e toată ruginită. Pe jos, în cameră, nişte ziare vechi, numai colb. O strachină, nespălată, două furculiţe cleioase. îţi vine să-ţi loveşti capul de pereţi. (De unul singur, tară intervenţia anchetatorului.) Dar nu degeaba vin din temniţă; rămîn calm: voi face curat.

Gerla 1963

Francais, encore un efjort, si vous voulez etre republicains.

Marchizul de Sade

. Nimeresc în timpul unei furii a mutărilor, cum îl apucă adesea pe Tudoran, ofiţerul politic, într-o celulă cu foşti militari, jandarmi şi cîţiva legionari de curînd aduşi de la Aiud.

Aflu amănunte autentice despre Ţurcanu şi reeducare.

Dacă diavolii, îngeri căzuţi, puteau născoci chinuri cumplite, numai ordinului şmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atît de ţicnite şi de întortocheate.

Arpacaşul fierbinte înghiţit pe nerăsuflate şi numaidecît după aceea o stacană mare cu apă rece.

Căţărări cu unghiile pe ziduri.

Metanii, neîntrerupt, pînă la leşin.

Excremente mîncate. (Se socoteşte privilegiat cel care-i pus să şi le mănînce pe ale sale.)

Mîncare enormă urmată de patruzeci şi opt de ore petrecute într-o celulă ticsită, fără tinetă şi cu uşa, fireşte, zăvorită.

Preoţi siliţi să facă onanie.

Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4 a.m. şi acelea întrerupte la fiecare sfert de ceas.

Obligaţia de a sta numai în picioare, de la 4 a.m. la 12 p.m. timp de două luni.

Trei alanne pe noapte. La darea alarmei deţinuţii se bagă sub paturi cu faţa în jos. Gardienii intră în celulă cu extinctoarele şi acoperă duşumeaua şi pereţii cu un lichid alb care se întăreşte pe loc făcînd o crustă dură. Deţinuţii ies de sub paturi şi trebuie să cureţe crusta în mai puţin de un ceas, cînd vine inspecţia să constate dacă totul luceşte „bec".

93

Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Măcelarii exclamă: raiul pe pămînt! Vine de la Rîmnicu Sărat unde a trăit şase ani de zile singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mîncat paiele din salteaua (destrămată) pe care dormea, pînă la urmă toate, n-a mai rămas decît pînza de sac. Pielea de şagrin, filmata altfel, în celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise.

Poate că iadul tocmai asta şi e, balamucul.

La un nivel mult mai asthnpărat, am putut şi eu dobîndi convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacţiune şi morfogeneză spontană. Deţinuţii să se chinuiască unii pe alţii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puţin. Condamnaţii îşi vor crea singuri infernul. Aşa a şi fost. De pe urma oamenilor supuşi condiţiilor unei „camere de executare a pedepsei" am suferit nespus mai mult decît din pricina caraliilor de pe coridoare.

Şefii de cameră conştiincioşi, regulamentari şi temători, camarazii maniaci ai curăţeniei (Ce faci dom'le! ai pus mîna pe gamelă după ce te-ai scărpinat la cur. Nu-ţi dai seama că ţi-ai suflat mucii peste patul meu?) au fost aducătorii la îndeplinire ai planului bazat pe ideea, justă, că temniţa grea este lucru de nimic, fleac şi floare la ureche pe lîngă ospiciul de nebuni.

Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartre nădăjduiam să contribui la dezvăluirea secretului acestuia şi astfel să-i anihilez efectele. Eram ascultat cu atenţie (camera de hotel, care în piesă reprezintă iadul, evoca prea exact condiţiile vieţii de puşcărie pentru a nu stîmi imediat interesul), dar rezultatele s-au adeverit nule, conform sfatului dat de lordul Chesterfield fiului său: vei auzi în Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele îţi vor schimba părerile, vezi ca nici unul să nu-ţi schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii moşieri, profesorii universitari, ofiţerii superiori, episcopii şi foştii înalţi demnitari s-au dovedit mai puţin exigenţi asupra igienei decît ciobanii, lucrătorii şi plugarii, care mai toţi au fost - după cum singuri spuneau - scîrboşi şi gingaşi la mîncare şi nu încetau de a stabili reguli profilactice mai abitir ca la institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei şi de spălare pe mîini mai stricte decît ritualele tribale ori ale ceremonialului defecării unui brahman.

Gherla, mai 1963

Operat de două ori, înspăimîntător de slab, abia umblînd, abia vorbind, mai toata ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni,

94

părintele Haralambie V. aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, cîte puţin. Monah ce se află, întîmpină sfirşiful cu seninătate dar nu tară griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de rîs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi cugetînd că e mai bine să prisosească decît să lipsească.

îmi dăruieşte şi mie cttva timp şi privindu-1, grăindu-i, mă copleşeşte convingerea că suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens. Ca-ntotdeauna mă obsedează formula lui Sartre - Suntem osîndifi la libertate - care nu-i lipsită de putere şi nici de adevăr, chiar teologic. Şi corectarea ei, de către Merleau-Ponty: suntem osîndiţi a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu realitatea are importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi sensul. Patriarhul Atenagora: De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.

Părintelui Haralambie - ca unui sfînt - cutez să-i împărtăşesc - e primul - cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumătate înainte, în celula douăzeci şi cinci.

O dată mi s-a arătat în vis mama - care mereu mergea la Capra, la biserică, şi care vorbea atît de curat şi de fermecător româneşte ― şi,