N. Steinhardt Jurnalul fericirii

Bucureşti, septembrie 1964

Deşi am experienţa fericirii de după botez, aştept cu mare curiozitate prima împărtăşanie în biserică. Nu sunt decepţionat. Am mers tremurând spre altar şi m-am înapoiat năpădit de bucurie şi linişte. Detaşării euforice produse — aşa se pare — şi de droguri, i se adaugă aici dorinţa de a le face altora binele, o imparţială înţelegere a oricărui om; nu gentileţea niţel isterică, a celui care a aflat o veste plăcută şi se întrece în a fi binevoitor cu toată lumea, ci o mai adâncă hotărâre de a te purta frumos. Da, aşa cum a promis regina Victoria la începutul domniei: I shall be good⁷⁰.

Dar şi o îngrijorare. Te simţi mult mai răspunzător, îndatorat. (Luca 12, 48: „Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere de la el şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere".) Şi ce poate fi mai mult decât însuşi Trupul şi Sângele însuşi?

Jilava 1961

Întemeietorul sectei adventiste care a dat drept soroc a celei de-a doua veniri a Domnului anul 1844 (întâi primăvara, apoi toamna), martorii lui Iehova şi mileniştii trec toţi peste cuvintele categorice ale Mântuitorului (Mat. 24, 36 şi Luca 17, 20) unde se arată că ziua şi ceasul nu sunt cunoscute de nimeni, nici de îngeri, nici de Fiul, ci numai de Tatăl.

Calculele sectante se întemeiază pe interpretări riscate ale unor texte obscure din proorocirile lui Ezechiil şi Daniil şi Apocalipsă, şi dovedesc înfumurare.

Bine face biserica romano-catolică oprindu-i pe laici de a citi şi interpreta singuri Apocalipsa.

Scene apocaliptice au fost mereu în istorie şi poate că adevărul (consecinţă a ultimelor cuvinte din Luca 4, 6) e simplu: vremurile de catastrofe sunt o constantă a omenirii, un parametru al lumii care trăieşte sub blestem. Semne sunt multe, de fiecare dată, şi mulţi se fudulesc crezând că fac parte din ansamblul clipelor finale. Există o ispită (trufaşă şi nerăbdătoare) a sfârşitului.

Taina judecăţii de apoi este bine păstrată şi copilăroasele încercări de a o dezvălui sunt ca o sfidare a spusei Domnului.

— Despre egalitate ca patimă:

Sf. Grigore din Nazianz: dorinţa de egalitate este aceea care a provocat prăbuşirea lui Lucifer.

%?nu este o carte pilduitoare" (Catehismul episcopilor catolici olandezi).

— Poarta aceea sortită fiecărui om anume, de care pomeneşte Kafka în apologul de la sfârşitul Procesului, îmi confirmă părerea că primim toţi din partea divinităţii o sarcină a noastră. Divinitatea ne dă, sub diferite forme, numeroase prilejuri de a o îndeplini în cursul vieţii, dar de ea nu scăpăm; tot la ea ne întoarcem, orbita pe care ne mişcăm, întâmplările care ne ies în cale, opţiunile care ni se oferă la ea ne trimit.

Pe aceasta o numesc unii „destin", iar alţii la ea se referă, cred, când spun că libertatea constă în acceptarea necesităţii. Astfel că hazardul, pentru fiecare, e limitat, specific.

(Creştinul recunoaşte acestea, dar mai ştie ceva: credinţa e suprema armă secretă care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul.)

— Consider semn de nobleţe capacitatea de a vorbi respectuos şi tolerant despre adversar. Exemplul, felul în care Catehismul episcopilor catolici olandezi încheie paragraful dedicat sângeroaselor războaie religioase din veacul al XVI-lea: „Fie-le tuturora sângele roditor".

1935

Deşi logica unei gândiri maurrasiene ar vrea să adoptăm forma cea strictă şi tradiţională a religiei de care ţinem prin întâmplarea naşterii, după experienţa sinagogii ortodoxe trecem şi pe la Templul Coral, mai în centru, mai vast, mai elegant, cu orgă şi cor. Atmosfera protestant-liberală îi place prea puţin lui Manole. Dar nădăjduieşte să nu ne mai fie dat să auzim ceva în genul lui „flacărăs"⁷¹.

Nu trece însă multă vreme până când acel căruia îi place să-şi spună Şef-rabin senator dr. I. Niemirover, mai marele Templului, să devină inamicul nr. 1 al lui Manole. Îl enervează grasierile, pântecele prea rotund al clericului, îmbrăcămintea lui strident civilă, perioadele oratorice încâlcite, o filozofie strictisim raţionalistă şi surâsuri complice („aduc a scârbavnicul obicei masonic de a-ţi gâdila palma cu trei degete când le dai mâna sau a celor trei puncte de sub semnătură").

Se mai adevereşte că şi grăirile şef-rabinului împrumută o românească ciudată, şi sunt cântate pe o melodie supărătoare pentru urechile unui om de la Dunăre. Folosirea desigur datorită unui lapsus linguae în cursul unei comparaţii istorice a cuvântului Cătălina pune capăt aventurii noastre corale: Manole nu mai vrea să calce în Templu şi să audă de senatorul doctor.

— Mântuitorul, după Înviere, trece prin uşi zăvorâte. Dacă ne-am mărgini a considera drept taină doar felul acesta am cădea în senzaţional, am confunda pe Hristos printre fakiri şi taumaturgi. Tainele, zice Catehismul episcopilor catolici olandezi, descriu o circumferinţă nespus mai cuprinzătoare. Există o altă minune, cu adevărat mare şi vrednică de a ne înfiora: prezenţa pretutindeni şi în acelaşi timp a Mântuitorului. Pe lângă aceasta păşim ca şi cum nu ea ar fi principala; ne reţine prea mult o minune de parcurs, ce riscă să devină (deşi autentică) piatră de poticnire pentru minţile slabe.

— Pe urmă, în 1936, vine şi polemica dintre ziarele „Universul" şi „Dimineaţa", care-l scoate pe Manole din răbdări şi-l îngrijorează. Trage o scrisoare de desolidarizare cu presa din Sărindar — o scrisoare dură şi cumpătată — pe care o propune spre semnare clerului şi comunităţii evreieşti. N-avem nici un succes, suntem priviţi cu ostilitate şi dispreţ. Napoleon Arie, membru ca şi Manole al partidului conservator de sub şefia lui Grigore N. Filipescu, vrea să ne ajute, dar nu are destulă influenţă. O nouă scrisoare, semnată doar de Manole şi de mine, este concepută şi redactată, dar nici de ea nu se alege nimic.

— Toţi cei ce, savanţi ori oameni de rând, se mulţumesc a primi drept răspuns la marile întrebări pe care şi le pune omul despre rostul lui în lume, despre univers şi viaţă, despre suferinţă şi nedreptate fraze ca: universul a fost dintotdeauna şi va fi mereu, viaţa e un fenomen natural, întâmplarea a creat totul, gândirea e forma superioară a conştiinţei omeneşti, dovedesc că sunt tare puţin exigenţi. Asemenea răspunsuri sunt simple stereotipii simpliste şi-şi au echivalentul în: când vorbeşti cu mine să taci din gură.

Dimpotrivă, nimic nu e firesc şi totul e de mirare şi minunat. Evoluţia e o taină şi o minune. Întrebările pe care şi le pune conştiinţa sunt o taină. Natura şi legile ei implacabile sunt o minune. Din toate părţile enigmele ne împresoară şi tabără asupră-ne, neîntrerupt şi mai persistent decât razele cosmice. Şi nici măcar prostia sau indiferenţa nu pot constitui până la urmă un câmp magnetic care să ne apere de ele, aşa cum întinsul câmp magnetic al pământului amortizează oarecum şocul mezonilor. Angoasa (ori exaltarea) până la urmă tot scutură orice suflet, fie şi cel mai obtuz: îi scutură în celula din închisoare, pe patul de suferinţă, în clipa morţii ori din senin, pe stradă, pe drum drept. Orice fapt e anti-destin. Orice operă e anti-natură. Orice hotărâre e anti-neant. Iubirea de aproapele (zice Catehismul episcopilor catolici olandezi) e un mister de credinţă. Dragostea şi iertarea nu sunt naturale. Natural e principiul al doilea al termodinamicii.

Şestov: dezvoltarea universului nu e câtuşi de puţin naturală, ceea ce ar fi natural e să nu fie absolut nimic, nici univers, nici dezvoltare.

— Omul însuşi e mister pentru că îl locuieşte divinitatea. Fericitul Augustin: „Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, în gândire: acolo e chipul lui Dumnezeu, iată de ce gândirea nu poate fi înţeleasă nici de către ea însăşi, întrucât e un chip al lui Dumnezeu." %Metis ipsa ndn protest comprehendi nec a se ipse ubi est imago Dei.

1965

Există în arta aceasta, de care dau după întoarcerea din închisoare, un ascetism, o renunţare la materie (less is more⁷²,) o aspiraţie spre formele pure, spre geometrie, care ar fi „esenţa bună", cea necoruptă de contingenţele multiple ale realităţii. Un fel de manicheism. Sau, în orice caz, de sărăcie franciscană: materia şi natura nu sunt propriu-zis rele, dar vrednice de a fi dispreţuite ca secundare. Tendinţa e platoniciană, dinspre tipare, modele, esenţe.

1964, toamna

Proiect de scrisoare la Bruxelles:

Ştiu, Manole, că din îndepărtatul Bruxelles nu te-ai supărat; ai dat din umeri, poate ai surâs. Măcar de te-a durut niţel, egotismul inteligent — al cărui adept mi-ai scris că eşti acum, ca Stendhal la Civitta Vecchia, spre sfârşit — te îmboldea să nu insişti, să nu dai prea mare importanţă încă uneia din surprizele vieţii. De altfel, ca şi mine, şi tu ai scos de multă vreme verbul a se mira din lexic.

Îţi datorez puţinul bun simţ la care pot să-mi caut refugiul, îţi datorez a fi reuşit, mai târziu decât ceilalţi, să mă orientez niţel în lumea asta pentru mine încâlcită; îţi datorez de a fi fost scos din marasmul minciunilor convenţionale specifice societăţii şi epocii în care am fost tineri, de a fi intrat în legătură cu „oameni atât de onorabili" ca Tocqueville, Guizot, Royer-Collard, de Broglie, Prevost Paradol, nu mai ştiu câţi lorzi judiciari şi câţi constituţionalişti, conform principiului tău că dacă nu putem frecventa aristocraţia, măcar în camera lorzilor ori printre doctrinari şi senatori romani s-o căutăm; tu, ani numeroşi înainte de Raymond Aron, ai ştiut şi mi-ai dovedit că opiumul intelectualilor se numeşte socialism; m-ai rupt de sub influenţa neghiobiei înfumurate şi iluziilor oarbe ale presei din Sărindar; mi-ai înlesnit să înţeleg ceea ce mai toţi care astăzi trăiesc în aceeaşi parte a lumii ca tine nu pot înţelege, ei care se zbat din răsputeri să ajungă unde suntem noi cei de aici.

Cu multă răbdare ai îndurat capriciile mele de copil crescut în răsfăţuri, prejudecăţile mele de client exclusiv al tarabelor cu volume franţuzeşti, la modă. Mi-ai dezvăluit tăriile spaţiului dunărean şi, dezvăluindu-mi-le, m-ai convins să iubesc şi m-ai încredinţat pământului unde m-am născut. Şi cum de-am cutreierat restaurantele de prin Văcăreşti cu sioniştii cărora le trânteam că niciodată nu vom fi cu ei, dar că ne plac, fiind oameni dintr-o bucată şi neplecaţi prostiei! Şi cât de bine am petrecut la Duque în piaţa Rosetti proiectând istoria parlamentarismului român; ori scriind împreună, făcând cele mai neconformiste afirmaţii (neconformiste faţă de mediul în care trăiam, de fapt tu le numeai liberal-conservatoare)! Şi ce frumos ne pregăteam de examene în fundul grădinii de pe lângă strada Vaselor, sub nuc, spre vară, când maică-ta, la înserat, admirând, dar şi dispreţuind niţel atâta râvnă şcolărească, ne aducea apă rece şi dulceaţă de trandafiri.

Ne-am înţeles mereu şi ne putem încă înţelege, deşi eu am apucat-o pe calea fetelor lui Moses Mendelsohn, de care râdeai. Am fost în locuri unde tu nu ai fost, într-un soi de imponderabilitate. Orice efort de închipuire e zadarnic. Oricât de bine intenţionaţi şi de ştiutori ar fi cei de la Houston, în imponderabilitate ei n-au fost. De-a surda discută cei ce n-au fost cu cei ce au fost în imponderabilitate. Să nu cădem în ridicolul unui dialog între surzi.

Bucureşti, 1971

Păcatul împotriva Sfântului Duh: cel care nu se iartă.

Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru — care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urându-l şi batjocorindu-l, reducându-l la rang de %nhicct, adică tratându-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atât de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?

Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.

Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că „justiţia e o formă a luptei de clasă” şi procesele cu „mărturisiri complete", unde omul e pus să se terfelească singur până la capătul nopţii (Iuda îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scârbă de el însuşi şi să se urască de moarte (astfel încât viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborât până pe treapta cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul — şi se leapădă de libertate -, unde nu mai poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, singurul pentru care Isus spune lămurit că nu poate fi iertare?

Sau ce au făcut ofiţerii vasului american din Atlantic predând ruşilor pe marinarul lituanian care izbutise să se refugieze pe bordul navei lor? Au chemat pe ruşi pe bord şi li l-au înmânat. Ca pe un obiect. Ruşii au început să-l omoare în bătăi încă de acolo. Marinarul urla şi se ruga să nu-l predea. L-au predat.

Preşedintele Nixon — (Franz-Ferdinand, el, a fost mai indignat aflând că nu i s-a dat colonelului Redl — trădător şi spion dovedit — posibilitatea de a se spovedi şi împărtăşi înainte de moarte) — a luat unele vagi măsuri de ordin administrativ şi au fost şi câteva demisii. Dar sunt convins că Dumnezeu n-a privit lucrările cu atâta nepăsare. (Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintre-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie scufundat in adâncul mării). Hristos e blând şi smerit cu inima, dar în timp a fost om şi El, întreg, şi măcar o dată L-au scos din sărite şi pe El, când a şi pus mâna pe bici şi a izgonit pe zarafi din curtea Templului (Mat. 18, 5).

Scena aceasta atroce de pe vasul american, unde cruzimea, răutatea şi oarba imbecilitate (care-i păcat!) se amestecă în vâscoase părţi egale, nu se poate să nu-L fi răsculat şi pe Hristos Cel din Treime, care acolo sus îşi mai poartă stigmatele şi — o ştim bine — se pricepe uneori să şi pedepsească. Vai şi amar, prin urmare, de căpitanul, ofiţerii şi mateloţii aceia; unul n-a protestat, n-a înălţat glas, n-a schiţat o mişcare şi nu şi-a dat foc; vai de ei şi de toţi cei ce — vorba lui Kierkegaard — încap în mâinile Dumnezeului celui viu.

(Pentru expresia „Dumnezeul cel viu" am eu o părere a mea: că nu e numai veşnicul Creator, ci şi Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, adică al viilor şi nu al morţilor, — adică cel pe care-l interesează ce fac viii -, ci şi Hristos răstignitul în care freamătă şi-n cer amintirea făţărniciei nemiloase, a prostiei biruitoare şi a răutăţii funcţionăreşti din lume.)

— Câteva ore puteau în orice caz aştepta americanii de pe vasul din Atlantic: să fi cerut părerea preşedintelui comandant suprem al armatei. Graba. Graba imbecilă de a pune orbeşte in aplicare „dispoziţiile". Aceeaşi grabă ca în recomandarea lui Caiafa — şi aceeaşi ipocrită invocare a preeminenţei interesului general asupra dreptăţii individului.

Nelson la Copenhaga, ofiţer disciplinat şi el: şi totuşi nu s-a supus ordinului. Nu 1-a văzut. Un prinţ de Homburg abil şi înzestrat cu simţul humorului. (Tot ideea mea: că nu e negreşit nevoie de eroism şi jertfă, ci numai de a nu face zel, a nu te grăbi şi a fi niţeluş-niţeluş de tot -abil. Căci abilitatea poate fi pusă şi-n slujba Binelui, Binele nu respinge nici un slujitor. Există şi o %fimis pia⁷³).

— Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy. Cât de liber suflă duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întâi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist şi posesor al unei prea frumoase perechi de mustăţi vrednice de un falnic Feldwebel⁷⁴. Înlăuntrul omului ăstuia cu figură tipică de solgăbirău ori de domn notar ardelean (parcă în Zaheu nu? ori în vameşul Levi ori în sulemenita Magdalenă ori în toţi pescarii aceia de bună seamă burduhănoşi?) se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul. Nu mai vorbeşte la postul de radio un om politic cinstit, vorbeşte un inspirat, care a înţeles.

Şi urmează trădarea. Transfiguratul e vândut de către cei care-l găzduiau (ambasada iugoslavă de la Budapesta). Marile puteri nici una nu ridică un deget pentru cel dus la jertfire. Până la urmă ne amestecăm şi noi, în toată această murdară tărăşenie şi ne pătăm mâinile cu sângele nevinovatului primindu-l pe teritoriul ţării (al ţării unde mai venerată decât oricare alta e sfânta lege a ospitalităţii) şi învoindu-ne să fie luat, pornit şi ucis. Să nu fie sângele lui asupra noastră şi a fiilor noştri!

Asemenea fapte se apropie de a lui Iuda, la scară umană (vorba lui Leon Blum). Când s-au certat dealtfel comuniştii între ei, n-au şovăit să recurgă la hulita onomastică a creştinilor spre a-l caracteriza pe Tito, brusc ajuns întrupare a lui Iuda.

— Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că e des-personalizare. Obligându-l pe acuzat să recunoască, să-şi denunţe prietenii, să-şi ceară pedepsirea, să se murdărească şi compromită iremediabil, i se ia sufletul. Acesta e sensul expresiei asiatice: a pierde faţa. (Faţa, chipul divin.)

Demonismul face şi el progrese, doar n-o să stea el singur în afara evoluţiei: înainte victima era torturată şi omorâtă. Acum i se ia şi duhul, să rămână — spiritualiceşte — jupuit de viu. Ca Peter Schlemihl fără umbră. Dar trupul fără suflet ce nume poarta? Numele de cadavru, înainte de a fi fost executaţi, cei ce-şi pierduseră faţa la procesele cu mărturisiri complete, au fost câtva timp — în intervalul până la punerea în aplicarea sentinţei — au fost, cu adevărat, nişte cadavre vii.