Neshama, este un termen ebraic folosit doar pentru Dumnezeu și om și descrie capacitatea de a se cunoaște și de a raționa, libertatea creativă și puterea de intuiție, pe când termenul nephesh

Revelația:

-       Biblia vorbește explicit de distincția între suflet și trup, iar în același timp afirmă la fel de explicit unitatea lor indisolubilă: Scriptura ne permite să afirmăm existența în om a două elemente distincte prin natura, aptitudinile și destinul lor: unul, trupul, format din argilă și destinat reîntoarcerii în pământ, celălalt, sufletul, este un suflu divin care se va reîntoarce la Dumnezeu:

o   Gn 2, 7: Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din tărâna pământului și i-a suflat în nări suflare de viață (neshama, este un termen ebraic folosit doar pentru Dumnezeu și om și descrie capacitatea de a se cunoaște și de a raționa, libertatea creativă și puterea de intuiție, pe când termenul nephesh este folosit în Biblie pentru animale și indică principiul vital) și omul a devenit ființă vie.

-       Revelația ne învață să acceptăm credința că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar acest lucru implică existența unui element superior în om. Biblia ne conduce însă să ne întrebăm și dacă sufletul este unicul principiu sau ar trebui să distingem între un principiu vital, pe care l-am putea numi suflet, psuche, și un principiu rațional, duhul sau spiritul, pneuma: (ex: I Tes 5, 23: Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească în mod desăvârșit și ființa voastră întreagă: duhul, sufletul și trupul să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos).

Sfinții Părinți:

-       Creștinismul antic s-a lăsat inspirat de două mari curente filozofice atunci când vorbea despre natura, originea și nemurirea sufletului: stoicismul, conform căruia sufletul era un principiu viu, având materia ca origine și dizolvându-se la finalul fiecărei conflagrații ciclice (ekpyrosis), și platonismul, conform căruia sufletul preexistă nașterii fiecărui om, deci nu este creat în același timp cu trupul, ci vine în el ca într-o închisoare. Stoicismul a condus creștinismul la punerea problemei despre natura și destinul sufletului, platonismul a incitat creștinismul să specifice raportul trupului cu sufletul. Astfel s-a ajuns la o dublă problematică: legătura între conceptele de incorporalitate și spiritualitate, legătură care la prima vedere părea contradictorie; cealaltă fiind problema comuniunii între trup și suflet, dificultate majoră pentru afirmarea spiritualității sufletului.

-       Din punct de vedere moral, Sfinții Părinți au găsit în Biblie elemente clare și ferme despre suflet: sufletul este diferit de trup, subsistă după moartea trupului pentru a se bucura de o destinație fericită sau nefericită, în funcție de propriile fapte săvârșite.

-       Din punct de vedere speculativ, Revelația lasă Sfinților Părinți un vast câmp de întrebări la care fiecare a încercat să aducă răspunsuri în funcție de contextul religios, teologic și dogmatic al timpului:

o   Origen face un inventar al întrebărilor provocate de existența sufletului: Sufletul este corporal sau incorporal, simplu sau compus...? A fost creat sau necreat? Dacă a fost creat, cum a fost el creat? Poate el fi, precum gândesc unii, conținut în sămânța trupească și transmis asemenea trupului, sau vine dinafară într-un stadiu perfect, pentru a intra într-un trup deja format și gata să-l primească în sânul unei femei? Iar, în această ultimă ipoteză, a fost creat recent, plăsmuit în același moment în care trupul este plăsmuit, astfel încât ar trebui să vedem cauza creației lui în necesitatea animării trupului? Sau ar trebui să admitem că a fost creat de mai demult și a avut un motiv anume pentru care a venit și s-a instalat într-un trup? Iar dacă este așa, care este acel motiv? Mai trebuie să ne întrebăm dacă el intră într-un trup o singură dată, fără a mai intra în el după ce l-a părăsit? Sau ar trebui să credem că, după ce a părăsit un trup, ve reintra din nou în el, fie pentru a-l păstra pentru veșnicie, fie pentru a-l părăsi încă o dată? Pentru a se cunoaște, sufletul trebuie să știe dacă mai există și alte spirite (duhuri) asemănătoare lui și alte diferite de el, adică dacă mai există alte spirite raționale ca el și altele lipsite de rațiune? Ar mai trebui să știe dacă este sau nu de aceeași fire cu a îngerilor, fiindcă nu am vedea cum ar putea fi diferiți raționalul și raționalul?(Despre Cânt. Cânt. I, 2).

-       Un asemenea text pune înaintea ochilor noștri dificultățile cu care s-a confruntat dintotdeauna curiozitatea creștină. Nici până astăzi nu s-a reușit o reflecție care să răspundă pe deplin și în mod satisfăcător tuturor acestor întrebări...

Natura sufletului la Sfinții Părinți:

-       Încă de la începuturi, gândirea creștină, susținută de revelație, a recunoscut o anumită spiritualitate a sufletului, evitând însă să se confunde cu transcendența spiritualității divine. Uneori însă Părinții Bisericii au întâmpinat dificultăți în exprimarea clară și distinctă a diferenței între suflet și divin, dificultăți datorate unor principii filozofice care au influențat gândirea creștină dar și erorilor exegezei biblice.

-       Părinții care s-au lăsat influențați de filozofia stoică au căzut în tentația de a reduce spiritualitatea la o imaterialitate relativă: spre exemplu ei văd în atributele subzistență și nemurire, proprietăți extrinseci ale sufletului, rodul unui har. În această situație se află Tertulian care interpretează în sens literal parabola săracului Lazăr și a bogatului: „Trimite-l pe Lazăr să-și înmoie degetul în apă și să-mi răcorească limba“, text care, în opinia lui, face referire la materialitatea Iadului (foc) și a Raiului (răcoare), imagine transmisă până în zilele noastre.

-       Părinții care au citit opera lui Platon sunt mai îndreptățiți în exprimarea spiritualității sufletului, chiar dacă uneori cad și ei tentației de a-i atribui sufletului un fel de trup subtil. De exemplu, Origen exprimă spiritualitatea sufletului în acești termeni: „Dacă există persoane ce cred că sufletul este un trup, să-mi spună cum poate atunci sufletul să primească motivele și ideile atâtor lucruri așa de diferite și de subtile? De unde îi vine memoria? Cum poate contempla lucrurile invizibile? Cum ar putea un trup să conceapă lucruri incorporale?... Există o anumită afinitate între suflet și Dumnezeu, sufletul fiind o imagine intelectuală a lui Dumnezeu“ (De Principiis, I, 1). În același timp însă, Origen se întreabă cum ar putea să subsiste sufletele, în lumea de dincolo, fără trup, deoarece doar Dumnezeu poate fi conceput ca ființă fără substanță materială

-       La această problemă a naturii spirituale a sufletului se mai adugă și cea a unicității lui. Filozofia păgână distingea între psuche, principiul vital, și pneuma, spirit sau duh. Această influență filozofică, trecută prin filtrul antropologiei Sf. Paul, a condus la ideea tricotomistă, adică la existența a trei principii care compun ființa umană perfectă: trup (sarx), suflet (psuche), spirit (duh) (pneuma): „unul care mântuiește și formează, Spiritul, altul care este unit și format, trupul, și intermediarul dintre cei doi, sufletul: uneori, acesta, sufletul, imită Spiritul și este înălțat de el, alteori ascultă de trup și se înjosește căzând pradă poftelor. Deci toți cei care nu au principiul mântuitor și formator unit în ei, aceștia sunt și vor fi numiți trup și sânge, deoarece nu-l au în ei pe Duhul lui Dumnezeu“ (Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, V, 9, 1). Sfinții Părinți, precum reiese și din acest text al Sf. Irineu, admit unicitatea sufletului, chiar dacă de cele mai multe ori sunt destul de impreciși în exprimarea lor referitor la acest subiect.

-       Sf. Augustin pare a fi ceva mai precis atunci când afirmă: „Natura sufletului este o realitate spirituală, o realitate incorporală, o realitate apropiată substanței lui Dumnezeu“ (Despre Psalmi, 145, 4, 40). Influența imediată a Sf. Augustin aici este filozoful Plotin, Eneade IV, care afirma că sufletul este o substanță separată de trup, acționează independent de el, este de natură spirituală și imaterială, deci privată de categoria aristoteliciană a „cantității“ specifice turpului; sufletul uman este distinct de sufletul animal fiind rațional, este de natură divină și nemuritor. Totuși, chiar dacă filozofia lui Plotin a inspirat profund Părinții Bisericii, ei au afirmat distanța infinită care separă natura sufletului de natura lui Dumnezeu, sufletul este doar „imagine a Imaginii“ (Grigore de Nissa, Despre suflet), deci departe de perfecțiunea divină. Iar Sf. Augustin precizează că sufletul este substanța cea mai apropiată de Dumnezeu fiindcă este imaterială: însă este o creatură, deci schimbător și inferior lui Dumnezeu.

Originiea sufletului la Sfinții Părinți

-       Sfintele Scripturi nu oferă elemente precise referitor la originea sufletului, de aceea Sfinții Părinți sunt și mai neclari și impreciși.

-       Unii, sub influența neoplatonicilor și a panteismului, afirmă doctrina emanării, adică sufletul și-ar avea originea în substanța divină, fiind o parte din totul divin...

-       Alții, precum Origen, afirmă preexistențialismul ca ipoteză a originii sufletului: „Dumnezeu a creat la începuturi atâtea creaturi intelectuale câte sunt necesare, prevăzute de providența sa, și a pregătit pentru ele cantitatea corespondentă materială“ (De Principiis, II). Conform lui Origen, din această rezervă Dumnezeu trimite sufletul într-un trup în momentul conceperii lui. Sf. Augustin se înscrie și el în această linie de gândire în lucrarea sa Despre liberul arbitru.

-       Alți Părinți avansează ipoteza traducțianismului, conform căruia, în momentul conceperii, sufletele se detașează ca niște substanțe materiale din sufletul părinților pentru a anima fătul conceput: „Cum ar trebui să ne imaginăm începutul sufletului? Putem oare afirma că substanța sufletului și a trupului sunt formate împreună, în același moment? Sau trebuie să admitem că una dintre ele este anterioară? Trebuie să afirmăm că amândouă, sufletul și trupul, sunt concepute și formate simultan, precum nasc împreună și că nu există un moment sau un interval de timp între momentul conceperii lor pentru a da întâietate uneia dintre ele“ (Despre suflet, 27, Tertulian).

-       O altă ipoteză lansată de Sfinții Părinți este și cea a generațianismului, adică sufletele ar fi zămislite în același timp cu trupul, însă ca fiind substanțe spirituale. Sf. Augustin lansează această ipoteză, care este o simplificare a traducțianismului și care prezintă avantajul explicării transmiterii păcatului originar: ex. Sf. Augustin interpretează Rm 5, 12 „După cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și, prin păcat, moartea și astfel moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit“, susținând că ceea ce s-a transmis tuturor, din cauza păcatului lui Adam, nu este moartea, ci păcatul: în păcatul lui Adam toți oamenii au păcătuit, păcat transmis prin concepere, ca o spurcăciune ereditară, deseori asociat cu păcatul sexualității, asimilând astfel dorința sexuală cu păcatul.

-       În sfârșit, o altă ipoteză întâlnită la Sfinții Părinți referitor la originea sufletului este cea a creationismului, conform căreia Dumnezeu crează fiecare suflet în monetul conceperii unei noi ființe umane. Această ipoteză este susținută de Sf. Ciprian, Sf. Ilarie, Sf. Ieronim, Sf. Ambroziu, Sf. Leon cel Mare, și este admisă în mod aproape unanim în întreaga Biserică.

Nemurirea sufletului lui Sfinții Părinți

-       Cei care au adus o contribuție decisivă despre nemurirea sufletului în creștinismul antic sunt Origen și Sf. Atanasie, în Orient, și Sf. Augustin și Ambroziu, în Occident.

-       Textul biblic ce a stat la baza unei asemenea reflecții a fost Col. 1, 16 unde Sf. Paul afirmă: „prin el au fost create toate... cele văzute și cele nevăzute“, interpretat de către unii în favoarea nemuririi sufletului, iar alții au văzut în textul paulin distincția dintre invizibil și incorporal: astfel, sufletul este invizibil însă corporal, precum toate ființele create, aceasta era interpretarea lui Tertulian, de inspirație stoică.

-       De asemenea, Sfinții Părinți ne împărtășesc convingerea că nemurirea este atributul specific lui Dumnezeu: sufletul este invizibil, dar nu și nemuritor; totuși, el a putut primi darul nemuririi prin har de la Dumnezeu, este ideea susținută de Sf. Irineu.

-       Începând cu sec. al III-lea vedem tot mai prezentă ideea creștină, de inspirație platonică, a nemuririi sufletului care are capacitatea de a persista dincolo de moartea trupului în care a locuit, tocmai datorită faptului că natura lui este imperisabilă, adică nemuritoare. Școala teologică din Alexandria,  dezvoltând ideea incoruptibilității și nemuririi, ca fiind două atribute divine care se cheamă reciproc, stabilește astfel un raport între apatheia, adică impasibilitatea pe care omul o dobândește cu prețul unui efort moral și care este un atribut divin, și aphtharsia, adică incoruptibilitatea, care reprezintă manifestarea unei legături cu nemurirea.

-       Sf. Atanasie cel Mare, reprezentant de seamă al Școlii Alexandrine, susține că natura rațională și nemuritoare a sufletului decurge din activitatea sa: de aceea el gândește și se mișcă prin sine însuși, independent de trup: „Cât despre nemurirea sufletului... vom reuși să demonstrăm acest lucru dacă plecăm de la cunoașterea trupului și a diferenței sale cu sufletul. Dacă prin raționament arătăm că sufletul este diferit de trup, iar trupul este prin natură mortal, atunci vom fi constrânși să admitem că sufletul este nemuritor, deoarece este diferit de trup. Mai mult, dacă... sufletul este cel care pune în mișcare trupul, fără ca el să fie mișcat de altcineva, atunci trebuie să admitem că sufletul se mișcă de la sine însuși, iar după ce trupul a fost depus în pământ, continuă să se miște de la sine însuși. Nu este sufletul cel care moare, ci atunci când el se separă de trup, trupul moare. Deci dacă sufletul s-ar fi mișcat datorită trupului, ar însemna că atunci când motorul s-ar îndepărta, el ar muri. Însă dacă sufletul este cel care mișcă trupul, cu atât mai mult el se mișcă pe sine însuși. Iar dacă se mișcă pe sine însuși, evident el trăiește după moartea trupului, fiindcă mișcarea sufletului nu este altceva decât însăși viața sa, tot astfel precum spunem că trupul trăiește când este în mișcare și că este mort când încetează de a se mai mișca. Putem vedea acest lucru și mai clar atunci când vorbim despre activitatea sufletului în trup. Când sufletul a venit în trup și a fost înlănțiut trupului, el nu este îndesat sau măsurat în funcție de micimea trupului, ci deseori, pe când acesta este așezat în pat, imobil, ca și cum ar dormi în moarte, sufletul, conform propriei virtuți, rămâne treaz și se înalță deasupra naturii trupului (Aristotel, Despre vise, 1); ca și cum s-ar îndepărta de el, chiar dacă rămâne în trup, el își reprezintă și contemplează ființe supra-terestre, deseori el întâlnește chiar ființe care sunt deasupra trupurilor pământești, sfinții și îngerii, și se îndreaptă spre ei, datorită purității spiritului. Atunci cum, cu atât mai mult, despărțit de trup atunci când va voi Dumnezeu, care l-a introdus în trup, nu va avea acces la o cunoaștere mai clară a nemuririi? Dacă pe când era legat trupului, trăia o viață străină trupului, cu atât mai mult, după moartea trupului, va trăi și nu va înceta să trăiască, deoarece Dumnezeu l-a creat astfel prin Cuvântul său, Domnul nostru Isus Cristos. De aceea, sufletul se gândește și reflectează la lucrurile nemuritoare și veșnice, fiindcă și el este nemuritor. Precum trupul, fiind mortal, sensurile sale contemplează lucrurile mortale, tot astfel și sufletul, care contemplează realitățile nemuritoare și reflectează asupra lor, trebuie să fie nemuritor și să trăiască pururi. Gândurile și reflecțiile despre nemurire nu-l părăsesc niciodată, ci rămân în el ca o garanție ce-i asigură nemurirea. (Împotriva păgânilor, 33).

-       Datorită faptului că sufletul se mișcă de la sine însuși, Sf. Atanasie extrage un argument solid în favoarea nemuririi sufletului, adică a mișcării lui chiar și după moartea trupului în care a locuit. Un suflet care nu gândește și care nu iubește este mort. De aceea, odihna veșnică a sufletului nu e o încremenire, o intrare într-un stadiu de nesimțire sau de lipsă de gândire. Intrând în odihna veșnică, sufletul nu trece de la un conținut finit la altul finit în gândirea și simțirea lui, ci are drept conținut pe Dumnezeu cel infinit și toate le vede unite, în rădăcinile lor comune și infinite, în Dumnezeu. Viața nemuritoare a sufletului nu se obține prin eforturi ostenitoare, ci este un har gratuit de la Dumnezeu care inspiră sufletului să gândească, să iubească și să dorească. Obiectul gândirii, iubirii și doririi sufletului este Dumnezeu însuși, odihna veșnică după care aspiră neîncetat sufletul omului, cum afirmă Sf. Augustin: „Tu ne-ai făcut pentru tine Doamne și sufletul nostru este fără odihnă până nu se va odihni în tine... unele din lucrările noastre sunt bune, este adevărat că prin harul tău, însă nu sunt veșnice; datorită lor noi sperăm să ne odihnim în măreția sfințeniei tale. Însă tu, chiar dacă nu ai nevoie de niciun bine, ești veșnic în odihnă, fiindcă odihna ta ești tu însuți“. (Confesiuni, I, 1, 1 & XIII, 38, 53).

-       Sufletul este capabil de odihnă veșnică pentru că cel care-l atrage este infinit și veșnic. De aceea sufletul nu se poate obișnui cu ideea că nu va trăi pururi. Această simțire este normală. Ea reflectă veșnicia finței sale deoarece se află într-o legătură de iubire cu Dumnezeul nemuritor și veșnic iubitor. Prin esența sa sufletul îl reflectă pe Dumnezeu cel nemuritor și veșnic.