Dezvoltarea psihologiei în Evul Mediu Viziunea altor popoarelor asiatice şi arabe asupra sufletului

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 19.5 Kb.
tarix28.10.2017
ölçüsü19.5 Kb.

Dezvoltarea psihologiei în Evul Mediu

Viziunea altor popoarelor asiatice şi arabe asupra sufletului

Popoarele asiatice

Vedele indiene recunosc existenţa unui spirit universal care pătrunde toate lucrurile. Natura acestui spirit este asemănătoare cu cea a sufletului uman. Sufletul nu are formă şi tot ceea ce se află în jurul nostru nu este decât o umbră a zeităţii supreme. Vedeismul a evoluat în budism, care a devenit credinţa cu cei mai mulţi adepţi în rândul oamenilor. Acest sistem religios recunoaşte existenţa unei forţe supreme, dar nu şi a unei fiinţe supreme. Sufletul este materializarea parţială a unei astfel de forţe, iar destinul său este reabsorbirea în forţa universală. Aceste idei au fost introduse în filosofia occidentală de către Aristotel.

Popoarele arabe (Al Gazzali – 1010 d.Hr.)

Un corp este doar o formă prin care se scurge continuu un curent de materie, care aduce cu el provizii şi elimină reziduurile. Pentru a exista, corpul este dependent de resursele externe; are o durată finită în timp şi un moment inevitabil în care trebuie să moară. Psihologia umană nu poate să facă mari progrese dacă se mulţumeşte doar să contemple faptele şi poate să fie înţeleasă doar prin intermediul psihologiei comparate.



Raţiune şi credinţă

Evul Mediu a fost o perioadă în care credinţele religioase, în special creştinismul, dominau conceptul de boală mintală. Mare parte a oamenilor credeau că bolnavii mintal erau posedaţi de diavol sau de demoni. Alteori erau acuzaţi de vrăjitorie. Ca urmare, în loc să primească ajutor medical, au devenit subiecţi ai inchiziţiei religioase. Pe de altă parte, unii istorici ai medicinii au adus dovezi că în această perioadă existau totuşi persoane care credeau că bolile mintale sunt cauzate de disfuncţii fizice, ca de exemplu dezechilibrul celor patru umori de bază.

Liniştea societăţii depinde în cea mai mare parte de stabilitatea convingerilor sale religioase. Credinţa este însă prin natura ei neschimbată, staţionară, pe când ştiinţa are o natură progresistă; în cele din urmă între cele două trebuie să apară o divergenţă imposibil de acoperit. Când religia deja mult mitizată a Europei medievale a suferit un colaps sub povara propriei inconsistenţe, nici împăraţii şi nici filosofii nu au făcut destul pentru a îndruma opinia publică. Rezultatul a fost o perioadă de „noapte intelectuală” care s-a manifestat în Europa Evului Mediu. În ceea ce priveşte istoria psihologiei, ne interesează mai ales relaţia dintre credinţă şi raţiune, aşa cum era ea văzută atunci.

Majoritatea autorilor sunt de părere că între raţiune şi credinţă există trei posibile tipuri de relaţii. Prima dintre ele, ateistă, susţine că raţiunea şi credinţa sunt de fapt incompatibile şi, prin urmare, ar trebui să respingem credinţa în favoarea raţiunii (vezi parabola cu grădina din junglă şi cei doi exploratori). Filosoful rus Sestov afirma că este imposibil să alegi şi credinţa şi raţiunea, căci prin acceptarea raţiunii nu se mai acordă nici o şansă credinţei. Raţiunea taie calea către Dumnezeu. A renunţa la raţiune pe de altă parte înseamnă foarte mult, înseamnă a renunţa la avantajele ştiinţei şi tehnologiei

A doua poziţie – care ar putea fi considerată antiteza primei – susţine că raţiunea şi credinţa sunt incompatibile, dar raţiunea este respinsă în favoarea credinţei. A treia posibilitate este reprezentată de sinteza scolastică a raţiunii şi credinţei – întâlnită mai ales în gândirea Sf. Thomas d’Aquino.

Citate celebre privind relația dintre rațiune și credință

„Dar, Dumnezeule, ce-mi pasă mie de legile naturii sau aritmeticii dacă, pentru mai multe motive, aceste legi nu mi se potrivesc?”


„De ce am dori un Dumnezeu în stare să facă şi ceea ce este logic imposibil?”
„Adevărul despre Dumnezeu, pe care îl poate atinge raţiunea, ar fi ştiut doar de câţiva, şi asta după mult timp şi multe greşeli; în timp ce mântuirea, care e în Dumnezeu, depinde în întregime de acest adevăr; pentru ca salvarea să fie adusă sigur, a fost necesar ca omenirea să afle aceste adevăruri prin revelaţie divină.”
„Adevărul cu privire la Dumnezeu este foarte important, în timp ce eroarea cu privire la El este dezastruoasă.”

Sf. Augustin (354-430)

Nu a îmbrăţişat creştinismul decât pe la vârsta de 30 de ani, dar imediat după convertire scrierile sale au devenit lucrări de referinţă în multe dezbateri teologice şi este considerat astăzi unul dintre cei mai de seamă părinţi latini ai Bisericii. Sf. Augustin a încercat să împace viziunea Bibliei cu cea a ştiinţei timpurilor sale. Doctrina sa despre păcatul originar, despre graţia divină şi predestinare au avut un rol hotărâtor asupra constituirii dogmaticii catolice (Mânzat, 2003). El considera că decăderea morală a oamenilor a dus în cele din urmă la o stare de păcat general pe care natura umană nu era în stare să o schimbe. Conform teoriei sale, bărbaţii şi femeile puteau fi salvate doar de darul graţiei divine.

Sufletul uman era de natură divină şi prin urmare nemuritor, deşi era strâns legat de trup. Principala caracteristică a sufletului nemuritor era că putea să contemple în el însuşi ideile eterne care vin de la Dumnezeu, ceea ce ar forma înţelepciunea. De asemenea, „adevărul” poate fi perceput numai prin intermediul simţurilor.

Influenţa religiei asupra doctrinei sale este deplină; de exemplu, Sf. Augustin considera că sufletul uman este înzestrat cu raţiune, iar între raţiune şi credinţă nu există ruptură. Cu toate acestea, raţiunea este subordonată credinţei.



Sf. Toma d’Aquino (1225-1274)

Supranumit „Doctor angelicus” sau „Prinţul scolasticii”, a fost cel mai de seamă reprezentant al scolasticii medievale (sisteme teologice care încercau să pună în acord credinţa şi raţiunea şi mai ales sistemul filosofic aristotelian şi teologia Evului Mediu). Influenţa scrierilor traduse ale lui Aristotel devenise la începutul secolului al XVIII-lea din ce în ce mai periculoasă pentru Biserică; condamnarea lui Aristotel de către cler era ineficientă. Cel care a împăcat învăţăturile lui Aristotel cu cele ale teologiei medievale a fost Sf. Toma d’Aquino, care a insistat asupra faptului că adevărurile credinţei şi cele ale experienţei simţurilor sunt pe deplin compatibile şi mai ales complementare. Toate cunoştinţele – spunea d’Aquino – sunt dobândite prin intermediul simţurilor, dar informaţiile obţinute pot fi înţelese numai prin acţiunea intelectului, care ridică în acelaşi timp gândirea spre înţelegerea unor realităţi imateriale cum ar fi sufletul uman, îngerii sau Dumnezeu.



Roger Bacon (1210-1294)

Astrolog, alchimist şi magician, istoria psihologiei îl reţine datorită respectului deosebit pe care l-a arătat faţă de metoda experimentului, care avea ca scop constatarea faptelor, observarea lor ca mijloc de cunoaştere a naturii. Asemenea idei au deranjat Biserica, de aceea a fost condamnat şi întemniţat de Papă până aproape de sfârşitul vieţii.


Ceea ce au în comun gânditorii Evului Mediu este ideea conform căreia există o conexiune între credinţă şi raţiune, dar în această relaţie rolul primordial îl are credinţa care subordonează raţiunea.


Psihologia la începutul epocii moderne
Francis Bacon (1561-1626)

Noul Organon al lui Francis Bacon a influenţat în mod pozitiv acceptarea metodei observaţiei şi a experimentului în ştiinţă. Filosoful englez mai susţinea că un număr suficient de mare de observaţii asupra naturii va duce în cele din urmă la elaborarea unor teorii care să explice fenomenele observate – metoda gândirii inductive. (Cam în aceeaşi perioadă matematicianul şi filosoful francez Rene Descartes punea bazele metodei gândirii deductive).

F. Bacon susţinea că toate atitudinile preconcepute (pe care le numea „idoli”) trebuie să fie abandonate, fie că sunt generate de societate („idolii tribului”), fie de individ („idolii peşterii”). Principiile expuse în această lucrare au avut o influenţă semnificativă asupra dezvoltării ulterioare a gândirii empiriste.



Rene Descartes (1596-1650)

A întors complet spatele filosofiei care se practica în timpul său. Este supranumit părintele filosofiei moderne. Istoria psihologiei îl reţine mai ales pentru faptul că „a rupt” sufletul de trup (între minte şi materie nu ar exista absolut nici o legătură), pentru celebra „Cogito, ergo sum”, dar şi pentru unele erori inerente timpului său. De exemplu, afirma că sângele este compus într-o anumită parte dintr-un fluid special („spirit animal”), care vine în contact cu substanţele de gândire din creier şi curge apoi pe traiectul nervilor pentru a anima muşchii şi alte părţi ale corpului.



Baruch Spinoza (1632-1677)

Omul nu poate fi liber, pentru că este supus afectelor, pasiunilor, sentimentelor. Tendinţele de afirmare îi conduc pe oameni la conflicte, la perfidii care le depăşesc pe cele ale animalelor. Prin urmare norma etică izvorăşte nu dintr-o conştiinţă morală, ci din tendinţele naturale, deoarece suntem aserviţi corpului, suntem abandonaţi erorilor de sens şi tumultului pasiunilor (Filip şi Filip, 1999).








Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə