Înger rus otroc veaceslav – filmul I partea II

se va întoarce şi va deveni preot.

El a zis:„ Am râs şi de mama şi de Otroc... eu să fiu preot?

Am mers în armată, iar după ce m-am întors, iată, am devenit preot.”

Acesta a venit şi a luat de la Slava pământ, pentru că avea o văcuţă bolnavă.

A legat acest pământ la gâtul ei, iar văcuţa nu a murit, ci s-a însănătoşit.

După ce a luat acel pământ, mi-a povestit că la aşezat în pragul bisericii,

iar 11 oameni care slujeau în acea perioadă nu au putut intra în biserică.

Şi zice: „Iar la slujba noastră, zburam, atât de bine a fost,

am venit acasă plin de putere şi bucurie.”

Eu i-am spus: „Părinte, ei oricum vor găsi o cale să ajungă la dumneavoastră.”

Reporter: „De ce nu au putut trece pragul? ”

„Nici el nu ştie şi nici eu nu vă pot explica.

Zicea că au umblat toată slujba, dar în biserică nu au putut intra.

Reporter: „Nu doar dintre enoriaşi...

„Nu doar dintre enoriaşi, ci chiar şi cei care lucrau în biserică.

Ei nu au intrat.

Noi am numărat, erau în jur de 11 oameni.”

Când Slava s-a uitat ce fel de preoţi vor sluji în parohia noastră,

cu cine voi rămâne, sa întristat pentru mine.

Ştiţi, a făcut degeţelele în acest fel şi mi-a spus:

„Mămico, te rog să mă ierţi, te rog să mă ierţi, te rog să mă ierţi.”

În octombrie 2007 parohia din Celiabinsk s-a adresat credincioşilor

cu privire la falsa venerare a Otrocului Veaceslav Krasheninnikov.

Părintele Dmitrii Egorov

„Oamenii care se ocupă de toate aceste acţiuni, de creearea cultului

şi încercarea de a-l preaslăvi pe Otrocul Veaceslav,

ei de fapt manipulează sub acoperământul bisericii ortodoxe,

sub egida învăţăturilor ortodoxe, să înainteze să zicem aşa, proiectul lor.

Sau este o afacere, pentru că, cărţile sunt împărţite în toată Rusia...

sau este o tragedie personală a Valentinei Afanasevna.

Nouă ne e greu să discutăm astăzi despre un astfel de lucru.”

Otroc Vindecător

Domnului îmi voi cere iertare,

De Sfântul Nume mă voi atinge,

Poate că voi primi iertarea,

Şi cu pocăinţă mă voi ruga.

Copilul ne-a fost trimis de Dumnezeu,

Ca să se înfăptuiască minuni,

Şi îngeri înainte de a sa venire,

Au cântat minunat în ceruri.

El a înţeles durerea celor din jur,

Şi a atras-o toată spre sine,

Chiar dacă în inimă va fi o rană,

Umil şi-aceasta înţelegea.

A fost cu noi foarte puţină vreme,

Decât o clipă doar,

O, Minunat Otroc Veaceslav,

Ne amintim cu toţii de el.

Şi ne-a rămas amintirea chipului minunat,

Vindecător divin şi drag,

Era un om îndurător,

Trimisul lui Dumnezeu si Sfânt.

Îmi cer iertare de la Domnul,

De Numele Sfânt mă voi atinge,

Dă Doamne, să găsesc smerirea,

Cu pocăinţă mă voi ruga.

Noi nu înţelegeam, nu noi am vrut asta.

Noi aveam un apartament unde vroiam să locuim,

dar la Slava au început să vină oameni şi ei veneau zi şi noapte.

Ei veneau atunci, vin şi acum.

De fapt de mulţi ani continuă aceleaşi lucruri.

Când a început să vină multă lume, am început să mă măhnesc,

am început să cârtesc, pentru că nu am nevoie de aceste lucruri.

Am început să spun: „Slavocica, ce înseamnă aceasta,

când se vor termina toate acestea?”

Pentru că după toată lumea trebuia să speli, să cureţi, oamenii sunt diferiţi,

eu nu aveam nevoie de ei.

Nu înţelegeam ce se întâmplă.

Şi Slava a răbdat, pentru că eu întrebam: „Ce este aceasta?”.

El mă tot ruga:„Mămico, mai rabdă puţin, lasă-i să vină.”

Şi ştiţi, rabd până în ziua de azi.

Ei veneau atunci, vin şi acum.

Şi acum mă gândesc: Doamne, iartă-mă, de ce îmi trebuie mie toate acestea.

Apoi am înţeles, trebuie.

Nu pot înţelege cum îi vindeca.

A vindecat o fetiţă, stând cu ea şi uitându-se la ea, vorbind cu ea.

A dat o frunză de pătlăgină lui Iuri Nikolaevici şi el s-a făcut bine.

Oamenii spuneau că atunci când Slava era prin apropiere,

toţi aveau aceiaşi senzaţie.

Din locul dureros, aveau senzaţia că ies aţe micuţe.

Pe cine îl durea capul, avea senzaţia că îi ieşeau din cap,

din orice loc dureros aveai senzaţia că se extrăge ceva.

Madina Hachimova (prin botez Anastasia) Or. Chebarkul

Mult timp aveam durere de cap.

Capul nu mă durea foarte tare, însă aveam o apăsare pe cap,

iar pe ochi de parcă mi-ar fi pus ochelari, prin care văd

doar în direcţia unde mă uit insistent.

În rest totul se pierdea.

Tot timpul eram nervoasă şi încordată.

Slava a început să mă trateze pentru început de câteva ori pe săptămână.

Apoi în ianuarie, februarie şi martie el mă trata vinerea.

În timpul tratamentului simţeam cum îmi ieşea ceva din cap,

de genul unor fire invizibile de aţă.

Nu aveam nici o durere, era un fel de tratament blând.

La final, când a terminat tratamentul, mi-a spus că nu am voie să beau alcool.

Eu oricum nu beau, nu am voie să beau.

Trebuie să avem grijă de noi.

După o vreme ne-am întâlnim şi Slava întreabă:

„Mătuşa Madina, dumneata mai ai dureri de cap?”

Eu îi spun:„Da, nu mi-a trecut de tot.”

Vedeţi, simţea totul.

Verifică şi spune:„Peste o perioadă de timp va trece defintiv.”

Şi cu adevărat, nu îmi amintesc în ce zi, dar durerea a dipărut de tot.

Este ca atunci când durerea trece fără să îţi dai seama.

Capul a devenit atât de limpede, nu mai aveam nevoie de ochelari

iar eu am devenit om normal.

Iar acum îmi pun întrebarea, ce ar fi fost dacă Slava nu m-ar fi tratat.

Cum aş fi trăit acum.

Sunt atât de recunoscătoare lui Dumnezeu că prin Slava,

m-a vindecat cu a Sa putere Dumnezeiască.

Vindecările se săvărşeau prin intermediul unui mic rugător,

pe care îl asculta şi îl iubea Dumnezeu şi căruia îi dădea o putere divină,

Harul Sfântului Duh.

Harul vindecă şi îi învie pe oameni din punct de vedere duhovnicesc.

Madina Hachimova

Soţul meu lucra ca şi medic militar, acum este la pensie

şi i s-a întâmplat să aibă o durere mare de burtă.

Durerea era foarte mare şi a luat medicamente.

Fiind medic înţelegea, lua analgezic şi nu îi trecea.

A devenit palid, faţa lui chiar avea o culoare gri.

Avea nişte chinuri şi iar am mers la Slava.

Slava a venit, s-a uitat şi spune: „Dumneavoastră unchiule Marat,

aveţi pe intestine foarte multe ulceraţii.

Cu aparatură medicală nici nu le-aţi putea descoperi.

Şi el îl trata.

Îl trata seara, apoi a venit chiar şi noaptea.

A venit noaptea.

Îi iubea atât de mult pe oameni şi se preocupa cu seriozitate

de ceea ce începea să facă şi a venit noaptea să verifice cum îi este starea,

dacă a trecut sau nu.

Desigur că el se simţea mai bine şi seara îl trata din nou

şi astfel l-a vindecat.

Slava din nou a ajutat familia noastră.

Am mers odată cu Slava în oraşul Chelyabinsk.

În staţie a venit o fetiţă cu mama sa şi s-au aşezat lângă noi.

Fetiţa avea o mare durere de cap, nici nu se putea uita.

Pur şi simplu se uita pe geam şi îi era rău.

Lui Slava i s-a făcut milă de ea, a început să îi vorbească.

Iar mama ei îi spune: „Copilaş, nu vorbi cu ea, are o mare durere de cap.”

Din respect Slava nu a mai vorbit, apoi ia spus în şoaptă:

„Eu ştiu ce jucării ai acasă.”

Fetiţa nu s-a mai uitat pe geam, a devenit interesată,

s-a întors câtre el şi îl întreabă: „Ce fel de jucării am acasă?”

Iar el a început să-i povestească ce fel de jucării are acasă

şi că pe una dintre jucării a pierdut-o.

Iar jucăria este în spatele lăzii.

A explicat ce fel de ladă este şi unde a căzut jucăria.

Fetiţa s-a mirat foarte mult.

Ea se uita cu ochii mari la el, iar Slava o privea şi el.

Stăteau şi se uitau unul la altul.

Am ieşit cu Slava şi i-am spus că-mi era milă de fetiţă,

de unde o avea această durere mare de cap?

A trecut un timp, era deja iarnă şi a venit o femeie ca să verifice aragazul.

S-a mirat şi spune:„Aici locuiţi?”

Eu nu am recunoscut-o, iar ea îmi povesteşte,

că atunci când au coborât în staţia din Chebarkul,

fetiţa nu a mai avut deloc dureri de cap.

În cel fel a putut să o vindece în timpul călătoriei, nu ştiu.

O situaţie unică s-a întămplat cu Iurii Nicolaevici, ofiţerul nostru.

Stătea pe băncuţă şi avea hernie.

El făcea alergie la orice tip de antibiotic şi analgezic.

Şi după cum spunea el, mereu era operat pe viu.

Şi i-a reapărut această hernie.

De curând i s-a făcut operaţie şi iar trebuia operat.

Stătea atât de trist, pentru că deja îi era teamă

că nu va putea suporta această operaţie.

S-a aşezat lângă peretele casei şi spune:

„Nu înţeleg ce a fost, m-am uitat şi văd faţa zâmbitoare a lui Slava,

iar el îmi dă o frunză de pătlăgină şi-mi spune:

„Acum mergeţi sus, puneţi frunza de pătlăgină şi vă veţi face bine.”

Iurii Nicolaevici a luat frunza de pătlăgină, s-a dus acasă

şi a pus această frunză.

Durerea s-a diminuat şi a adormit.

S-a trezit şi nu mai avea dureri.

Apoi a mers la medic, iar medicul foarte uimit l-a întrebat: „Unde este hernia?”

Hernia care a ieşit şi care trebuia operată nu mai era şi nu i-a mai apărut deloc

Trebuia să-l vedeţi pe Iurii Nicolaevici, el a crezut

că o frunză de pătlăgină la vindecat de hernie.

Iar mie mi-a spus: „Valentina Afanasevna, ce aş mai fi putut să-i spun medicului.

Mi l-am amintit pe Slava, cum stătea zâmbind şi atunci şi eu

în faţa medicului am schiţat acelaş zâmbet.

Am zâmbit ca şi Slava, şi am plecat.

Victoria Borisova Or. Chebarkul

Acest copil mic l-a văzut şi a fugit către un sublocotenent şi îi spune:

„Domnule, dumneata eşti bolnav.”

Şi el îi spune:„Cum adică sunt bolnav? Eu sunt sănătos.”

Iar el îi spune:„Nu domnule, te doare inima, ficatul şi încă ceva.”

Iar ofiţerul a căzut pe gânduri şi a mers la medici.

El nu simţea nici o durere.

A fost la medici, a făcut un control general şi s-a confirmat

tot ce i-a spus Slava.

Datorită faptului că Slava i-a spus, a început să se trateze.

Apoi a venit şi a spus: „Dacă acest copil nu mi-ar fi spus,

niciodată nu aş fi ştiut că sunt atât de bolnav.”

O fetiţă, o colegă de clasă nu poate uita cu nici un chip această întâmplare.

La educaţie fizică a început să o doară un picior.

Ea un sigur an nu l-a vizitat pe Slava, mi-au spus că şi în acest an a fost,

dar eu nu am văzut-o.

Deci, pe fetiţă o durea piciorul, iar ei i se spunea: „Nu te mai preface.”

Lui Slava i s-a făcut milă de ea, iar apoi a mers la medic şi i-au dat scutire.

Slava s-a aşezat lângă ea şi îi spune: „Te doare rău piciorul?”

Ea spune: „Da, tare.”

Iar el îi spune:„Hai să te vindec.”

Eu am întrebat-o: „Şi cum cum te-a vindecat? ”

Ea zice: „ Nu ştiu, doar i-am arătat piciorul, iar el doar s-a uitat

şi nu am mai avut nici o durere.”

Această fetiţă l-a reţinut pentru întreaga viaţă.

Au avut o compunere la şcoală pe tema: Pe cine iubeşti cel mai mult şi de ce?

Copiii au început să scrie: eu o iubesc pe mama pentru că...,

altcineva pe bunicul sau bunica, iar cineva dintre copii,

cel mai probabil această fată: „ Eu am iubit un băieţel, dar el a murit.”

Iar dascălii au întrebat-o: „De ce îl iubeşti?”

Ea era în clasa a V-a şi a scris: „Fiecare se iubeşte doar pe sine

şi are grijă doar de propria persoană, iar el îi iubea pe toţi.”

Pentru această calitate ea l-a îndrăgit în clasa a V-a.

Mătuşa Şura i s-a plâns, o durea nervul trigemen.

Stătea şi plângea în scara blocului, iar el i-a spus să nu se necăjească

şi că va urca la ea pentru a o ajuta.

Apoi, mătuşa Şura ne-a povestit: „Stau în bucătărie şi plâng.

Intră Slava, iar eu îi spun: „Slava mă ajuţi?”

El zice: „Da, mătuşa Şura”.

Iar eu îi zic:„Descalţă-te şi intră.”

El zice:„Nu mătuşa Şura, nu voi intra.”

„Şi, zice, în timp ce discuta cu mine, eu l-am servit cu un măr sau ceva,

iar el a făcut aşa cu mâna, avea acest obicei şi a spus:

„Nu trebuie, nu trebuie, ” şi a plecat.

Pe mătuşa Şura a încetat să o mai doară nervul trigemen.

Cum a vindecat-o, nu ştiu! Nici ea nu ştie.

Ea doar îl credea fără cuvinte.

Înainte să moară, ea nu ştia că va muri.

Au tratat-o, ziceau că totul va fi bine, că se va face bine, că totul va fi bine

şi merge spre vindecare.

Şi Slava intră în salon ei şi îi spune: „Mătuşa Şura, sâmbăta aceasta veţi muri,

nu trebuie să daţi bani medicilor pe medicamente.

Vor fi bani pentru înmormântare.”

Mătuşa Şura părea că se însănătoşeşte, dar ea îl credea pe Slava necondiţionat

şi a început să-şi cheme rudele pentru a-şi lua rămas bun.

Şi iată, mătuşa Şura ce părea a fi deja bine, îşi lua rămas bun de la toţi,

iar ei se uitau şi spuneau: „Ce vrei să spui Alexandra?”

Ea le-a spus:„Dacă Slava a spus, atunci aşa va fi”.

Şi aşa a şi fost.

Ea a murit, luându-şi rămas bun de la toţi şi împăcându-se cu toţi.

Lui Slava i s-a spus să nu aibă în palma sa nici o rublă.

Cineva i-a pus în buzunar 100 de ruble şi Slava a uitat

cine ar fi putut să îi pună.

Şi pentru un copil mic, se tulbură foarte mult uitându-se la darurile sale.

Era atât de mâhnit: „Mămico, cine mi-a pus aceşti bani?

Mămico, cine mi-a pus aceşti bani?”

Se necăjea, s-a îmbolnăvit, a început să aibă febră.

Eu îi zic: „Slava, tu o întrebi pe mama?”

Eu îi zic: „Poate că ar fi bine să te rogi şi te vei gândi cine ţi i-a pus?”

Mă uit, el repede îşi ia haina, îşi ia căciula, cizmele şi urcă la etaj,

la o vecină şi îi înapoiază cei 100 de ruble.

Şi el îmi zice:„Mătuşa Nina, vă rog să nu uitaţi niciodată de Dumnezeu,

să vă spovediţi, să vă împărtăşiţi.

Eu desigur mă străduiesc, merg regulat la biserică,

mă spovedesc şi mă împărtăşesc.

Poate că e prea puţin, poate ar trebui mai des,

dar o fac cel puţin pe perioada posturilor, după posibilităţi.

După cum am mers regulat, aşa merg şi acum la biserica din Miasensc.”

El spunea tuturor, nu doar mie: rugaţi-vă, mergeţi la biserică,

meregeţi până la sfârşit.

Nu îl uitaţi pe Dumnezeu.

Doar prin spovedanie, doar prin împărtăşanie vă puteţi salva.

El spunea asta de foarte multe ori.

Mereu spunea aceste lucruri.

Într-o zi vine în mare grabă acasă şi întreabă:

„Mămico, noi avem spirt medicinal? ”

Eu îi spun: „Nu avem. ”

Apoi a mai cerut ceva, alte câteva lucruri.

Eu îi spun:„Slava, nu avem nimic.”

El spune:„Mămico, cum se poate aşa...

Pe Larisa Glazunova o doare călcăiul o vor opera, iar noi nu avem nimic.

A fugit supărat.

Apoi a venit şi întreabă de..., nu îmi amintesc exact

şi îmi spune: „Aceasta avem? ”

Eu îi spun: „ Asta este.”

Îmi amintesc că a amestecat ceva într-un borcănel şi a plecat repejor.

Mai târziu a venit la mine Liudmila Glazunova, mama Larisei şi îmi spune:

„Slavocica a venit în mare grabă, îmi dă acel borcănel de jumătate de litru

cu un lichid neclar, şi îmi spune: „Să ungeţi călcăiul Larisei.”

„Eu, zice ea, am luat şi aşa am şi făcut.”

Larisa nu a mai fost operată şi aceasta pentru că el

a amestecat o soluţie neclară în baie.

După aceasta întâmplare, avea un vis, ca în baie să facă un laborator.

Şi aceasta pentru că nu aveam unde în altă parte.

Noi vedem cum un suflet de înger, umplută de dragoste şi milă pentru oameni,

se străduia să ajute oricărui om în suferinţă.

Minunat Otroc, ce a renunţat la toate bucuriile copilăriei

şi şi-a ales crucea întrajutorării celor bolnavi şi întristaţi.

Iar noi, cei care il slăvim, îi cântăm:

Bucură-te, înger curat pentru îndurarea ce ai avut pentru aproapele,

Bucură-te îndurătorule Otroc, de cei întristaţi să te atingi,

Bucură-te, şi pe oamenii răniţi să nu îi părăseşti,

Bucură-te, medic ce vindeca oameni,

Bucură-te, pentru că chiar pe medici îi ajutai în bolile lor,

Bucură-te, pentru că mereu ajutai cu puterea divină,

Bucură-te, neprihănite Otroc Veaceslav,

Minunat ajutor în vremurile de pe urmă.

Otroc Minunat, Otroc Luminos,

Tuturor ne va da de la Dumnezeu,

Celor mici şi celor credincioşi,

Celor ce sunt în viaţă le va da,

Cu dragoste rănile le vindecă,

Şi cu a sa rugăciune.

.....

Şi dorind pentru toţi salvarea,

Îl descoperă oamenilor pe Dumnezeu.

Peste clipă şi uimire,

Însuşi dragostea proclamă!

Fie vouă după credinţa voastră

Un fapt izbitor: adulţii ce nu l-au cunoscut niciodată,

nu de puţine ori înşelaţi în viaţă, ce au experimentat dezamăgirea

şi astfel devenind neîncrezători, au crezut fără îndoială acestui copil mic şi dulce.

El fără de cuvinte, parcă ar fi aprins lumina

în antreul temniţei păcatelor inimii lor, şi aceasta căpăta lumina

şi devenea moale din pricina lacrimilor sale de pocăinţă

şi a harului ce locuieşte într-o inimă iubitoare a minunatului Otroc.

Mă numesc Nina Anatolievna Ponomareva şi sunt născută în anul 1947.

Cu voia lui Dumnezeu m-am întălnit cu Otroc Veaceslav.

Eu mergeam la spitalul din Chebarkul, pentru o trimitere la medicul oncolog

ca să merg la spitalul oncologic din Celeabinsk, deoarece medicul meu curant

m-a trimis, spunându-mi că am cancer.

Tot anul acela, înainte de al întâlni pe Otroc Veaceslav,

eram în evidenţa periodică la medicul meu chirurg, stomatolog

din cadrul spitalului din Chebarkul.

Am avut un chin îngrozitor, deoarece aveam alergie

la toate tipurile de antibiotice.

Mereu încercau să îmi pună furaţelin, încercau să îmi scoată infecţia.

Toate acestea continuau, era o umflătură tare şi dureroasă.

Era o tumoră a glandei teroide.

Îmi făceau tratament puternic, până au ajuns să-mi spună că am cancer.

Şi uite aşa, m-am aşezat într-o rutieră, alături de un băieţel.

Pentru început nu i-am dat nici o importanţă.

M-am aşezat şi gata, pentru că toate gândurile mele erau despre altceva

şi deodată aud o voce blândă ce-mi spune: „Mătuşă aveţi un... uf, nu e bine.”

Eu m-am întors şi mă uit în ochii albaştrii, mari, părul creţ,

e un îngeraş în faţa mea.

M-am pierdut pentru început, eram pe punctul de a plânge.

Mă uit, văd o femeie frumoasă, drăguţă, cu ochi blânzi, buni zice: „Unde mergeţi?”

Eu îi spun: „ La spital.”

Eu mergeam şi mă tot uitam la acest Otroc.

Am coborât în staţie, el s-a apropiat şi mi-a zis: „Doamnă, ce boală aveţi?”

Eu îi zic: „Ştiţi, eu am cancer.”

Şi deodată cu o atât de mare siguranţă îmi spune: „Doamnă, nu aveţi cancer.

Mămico, mămico dă-i adresa noastră.

Va merge la spitalul din Celiabinsk şi va veni să-mi spună că am avut dreptate.”

Ştiţi, mi-a apărut o linişte, nu ştiu de ce, cred şi nu cred.

Am luat o trimitere şi în dimineaţa următoare am plecat

la spitalul regional din Celiabinsk.

Bineînţeles că m-au chinuit, mi-au făcut puncţie.

Şefa de secţie m-a chemat şi mi-a spus: „Doamnă, vă dau o veste bună,

pe de o parte bucuraţi-vă pentru că nu aveţi cancer,

dar pe de altă parte aveţi o boală pe viaţă.

Veţi avea dureri constante, veţi merge periodic la medicul stomatolog

pentru tratament şi până la urmă probabil că vom fi nevoiţi

să vă scoatem glanda teroidă.

Cu astfel de cuvinte m-a bucurat.

Eu am sosit, ce era să fac.

Pe de o parte mă simţeam stânjenită, iar pe de altă parte

aceasta m-a interesat atât de mult, atât de mult m-a impresionat,

că am decis să intru.

M-am apropiat de casa blocului şi deodată...

Eu am intrat pe cealaltă parte, nimeni nu mă putea vedea.

Se deschide uşa şi apar acei doi ochi luminoşi şi acel zâmbet... şi spune:

„Ei cum doamnă, v-aţi convins, nu aveţi cancer.”

Eu îi zic: „Da, eu nu am cancer şi am început să plâng,

dar în schimb am o altfel de boală şi e pe viaţă.”

Şi dintr-o dată îmi spune: „Doamnă, dar puteţi fi tratată, vindecată.

Noi vă vom vindeca.”

Eu mă uit la mama, ea dă aşa din cap:

„Dacă Dumnezeu îmi va da putere pentru dumneavoastră, văd că aveţi cruciuliţă,”

şi asta m-a uimit,

„Dacă este voia lui Dumnezeu, noi vă vom vindeca.”

Şi eu am venit acasă atât de liniştită şi bucuroasă.

Iar în acea perioadă, erau multe lucruri.

La televizor apăreau tot felul de prostii.

Dar eu niciodată nu am crezut nici în Kaşperovski, în nimeni.

Eu niciodată nu m-am uitat, nu credeam în niciun fel de vindecare,

nici în cea prin biserică.

Eu niciodată nu am crezut în aceasta.

Iar acum, m-am tot gândit, m-am sfătuit şi mă gândeam ce aş putea pierde,

e doar e un copilaş, e un îngeraş.

Nu se va face, asta e.

Şi am venit la el cu rugămintea: „Vă rog să mă trataţi, dacă este cu putinţă.”

Eu lucram în schimburi, dacă lucram seara, veneam dimineaţa pentru câteva minute.

Uneori aceste minute se transformau în ore.

Valentina Afanasevna s-a dovedit a fi foarte primitoare, bună, săritoare.

Ne servea cu ceai, discuta diverse.

Slava mă trata în camera sa.

El se ruga, avea această icoana.

Pe atunci mi se părea mare, acum pare mai mică.

Iar acolo în camera sa, rugându-se la ea, părea atât de mare.

Ştiţi el nu făcea nimic.

Eu stăteam aşa cum stăm noi cu dumneavoastră,

„Stătea vizavi de dumneavoastră? ”

El el stătea alături, iar eu eram în faţa icoanei

şi discuta cu mine despre una, despre alta,

iar eu aveam senzaţia că din obraz îmi ieşeau ca nişte aţe.

Apărea ca o înţepătură şi aveam un fel de pace.

Ţinea 5-10 minute şi eu plecam.

Asta a fost în primele zile.

Apoi a început să povestească.

Uneori mai veneau şi alţi oameni, iar mie îmi povestea mai mult,

îmi spunea să mă rog mai mult: „Mătuşa Nina,

de ce mergeţi atât de rar la biserică, de ce până acum

nu v-aţi spovedit, împărtăşit, sunteţi dintr-o familie credincioasă.”

Eu într-adevăr, pe linia mamei sunt dintr-o familie foarte credincioasă.

Şi bunica şi străbunica de pe linia mamei, nu şi din neamul tatălui.

În acea perioadă, după cum ştiţi şi dumneavoastră,

prin 1991 aici în Chebarkul nu aveam biserică.

Exista biserică în Miasa şi în Celiabinsk.

Cînd am locuit în Celiabinsk intram în biserică,

aprindeam o lumănare, făceam ce zicea mama, stăteam în faţa icoanei dragi,

mă rugam în genunchi şi plecam.

Dar ca să mă spovedesc, să mă împărtăşesc, nici prin gând nu îmi trecea.

Iar acum, vedeam încetul cu încetul cum Otroc Veaceslav ţinea toate posturile.

Era deja decembrie şi începuse să mă trateze în noiembrie, iar în decembrie

era postul Naşterii Domnului.

Am început să observ că şi mama ţinea post.

Mă gândeam: Doamne, un copil atât de mic şi ţine post.

A început să-mi fie ruşine, sincer, îmi era ruşine.

Am început şi eu câte puţin, apoi am început să învăţ rugăciuni

pe care nu le ştiam deloc.

Am început să citesc şi după discuţiile cu el

a început să mă intereseze literatura bisericească,

pe care nu îl aveam până atunci.

Toate acestea au continuat, el mă trata ba dimineaţa, ba seara.

A început să povestească cum trebuie să ne rugăm, cum să mergem la biserică,

cum să te pregăteşti pentru spovedanie, împărtăşanie,

lucruri despre care nu ştiam.

Am început să citesc literatură corespunzătoare.

Pe scurt în această perioadă, în mine s-a produs o schimbare majoră.

Pe la sfârşitul lui decembrie, m-am simţit atât de bine, am început să dorm.

Până atunci nu puteam dormi din cauza acestei dureri.

Iar acum veneam, îmi puneam capul pe pernă şi adormeam.

Am început să am putere, m-am dus la biserica din Miase,

am stat pe toată durata slujbei şi m-am întors de parcă eram un alt om.

Într-o bună zi Otroc Veaceslav îmi spune: „Mătuşa Nina,

să vă pregătiţi unguentul, să dormiţi cu baticuţul pe cap,

în curând se va sparge umflătura şi va ieşi puroiul.

Să nu vă fie frică.”

Înţelegeţi, aceasta e ca o pacoste, e o scârbă...

toate acestea le primesc oamenii pentru păcate lor.

Iar el cu ochişorii săi de îngeraş se uita la urăciunea aceasta

şi se străduia să mă ajute.

Şi mă ajuta.

Şi într-adevăr într-una dintre nopţi a erupt puroiul.

Dar atâta era atât de mult puroi, încât a trebuit să arunc perna.

Am venit la el din nou şi îmi spune: „ Acum nu mai este nevoie de tratament,

puroiul va mai ieşi odată.”

Şi într-adevăr a mai ieşit odată.

Şi mi-a spus: „Gata, veţi mai veni la mine la începutul lui ianuarie.”

Am venit la începutul lui ianuarie, el s-a uitat şi mi-a spus:

„Acum mătuşa Nina, pe partea stângă e mai bine decât pe partea dreaptă.

Şi niciodată nu veţi mai avea această boală.”

Aşa s-a şi întâmplat.

Au trecut 16 ani şi această boală, Slava Ţie Doamne, nu mai este.

Pe această parte au mai apărut răceli, dar aici, Slava Domnului,

pe partea stângă după cum m-a vindecat, nu mai am nimic.

Pentru toate, Slavă lui Dumnezeu!

Sfârşitul Parţii II