Înger rus otroc veaceslav – filmul I partea II

ÎNGER RUS OTROC VEACESLAV – FILMUL I

partea II

De ce îi iubim pe sfinţi?

Suntem atraşi de ei, asemenea unei plante atrasă de soare.

Pentru că ei îl au pe Hristos.

În ei locuieşte a Sa iubire, îndelunga Sa răbdare, mila Sa,

vederea tuturor păcatelor noastre.

De la o vârstă fragedă, acest copil binecuvântat

se deosebea printr-o uimitoare lipsă de atracţie spre patimi.

Asemenea unui stareţ duhovnicesc, îşi stăpânea emoţiile, şi cu ochii lăuntrici,

ascunşi de privirea oamenilor de afară, el nu predica, dar prin a sa purtare,

învăţa să primeşti cu mulţumire tot ceea ce trimite Dumnezeu,

şi cele bune şi cele rele, ce te întristează şi ce te doare,

precum şi cele ce te bucură.

El nu era atras de lăcomie, mânca tot ce îi dădea mama sa.

El nu făcea nazuri, aşa cum fac alţi copii.

Era modest, nu era supărăcios şi era indiferent faţă de jucării şi distracţii.

Totodată, el era un copil comunicativ şi dorit în cercul copiiilor.

Povesteşte mama Otrocului Veaceslav Valentiva Afanasevna Krasheninnikova

Evlavia

Acatist

Auzind despre tine, care din pruncie l-ai iubit pe Hristos cu toată inima

şi ţi-a fost gândul doar la El şi despre El povesteai.

Îl slăvim pe Dumnezeu.

Prin gura pruncului aducând Ţie laudă şi Ţie îţi cântăm:

Bucură-te, pentru că cu a ta gură preacurată de copil pe Dumnezeu Îl vesteai;

Bucură-te, care întotdeauna şi pretutindeni doar despre cele cereşti vorbeai;

Bucură-te, care cuvântul cel viu al lui Dumnezeu îl vesteai;

Bucură-te, cuvântător despre această lume zbuciumată şi păcătoasă;

Bucură-te, că ai dorit să porţi părul până la umeri asemenea lui Hristos;

Bucură-te, că pentru această mărturisire ocară ai răbdat;

Bucură-te, neprihănitule Otroc Veaceslav, minunat ajutor în vremurile din urmă.

Slavocica iubea rugăciunea.

El se putea ruga ore întregi lui Dumnezeu.

În ultimul timp, înainte de moartea sa, se ruga zile întregi.

Mulţumea tuturor pentru tot, se închina în faţa tuturor.

O dată pe când era la rugăciune, i s-a stins lumănarea.

A început să-l roage fierbinte pe Dumnezeu ca să se aprindă lumănarea

şi lumănarea s-a aprins singură.

Vecinei sale, mătuşa Şura, pe când i-a dat rugăciunea..

nu se prea găsea Molitfelnic, nu se putea face rost,

iar mătuşa Şura, i-a dat Molitfelnicul Arhistrategului Mihail scris de mână.

Pe când citea această rugăciune, el a spus: „Mătuşa Şura,

acest rând din rugăciune este greşit.”

Iar mătuşa Şura i-a spus: „Slavocica, bunica mea citea această rugăciune,

mama se ruga aşa şi eu de mulţi ani mă rog în acest fel.

Este o rugăciune corectă.”

Iar el îi spune: „ Nu este corectă mătuşa Şura.

Nu trebuie să te rogi în acest fel.”

Apoi au apărut cărţile de rugăciune şi când am văzut această rugăciune,

aceasta nu era corectă.

El putea şti unde este corect şi unde nu.

Slavocica a spus că în Biblie totul este corect

şi ea a ajuns până în zilele noastre corectă în totalitate.

Când i-au spus: „Slavocica, noi studiem Biblia,” el a zâmbit şi a spus:

„O viaţă întreagă nu e de ajuns pentru a citi Biblia,

cu atât mai mult să o studiezi.”

Când ea a plecat, eu l-am întrebat: „Slava, cum adică, o viaţă nu ar fi de ajuns..,

şi eu am citit-o de câteva ori.”

Iar el mi-a răspuns: „Mămico, Biblia cuprinde mai multe cărţi groase”.

Mai sunt şi alte cărţi cu explicaţii.

De aceea omului nu îi ajunge o viaţă pentru a citi Biblia.

Eu nu ştiu, el aşa mi-a spus.

De asemenea, el îi sfătuia pe oameni ca înainte de sfârşitul lumii

să se împărtăşească cât mai des, neapărat să se spovedească cât mai frecvent

şi îi ruga pe oameni să se roage cât mai mult acasă.

Şi zicea, că trebuie să postească cu înţelepciune.

Efectiv îi ruga pe oameni să facă aceste lucruri.

Iar când oamenii ascultau, mergeau la biserică

şi apoi veneau după împărtăşanie sau după sărbători,

ei îi povesteau, iar el se bucura atât de mult.

El îi felicita pe toţi, se pleca în faţa tuturor,

era cu adevărat fericit că oamenii ascultă şi merg la biserică.

Pe toţi îi trimitea şi zicea: „Mergeţi la biserică, veniţi la Dumnezeu,

pentru că dacă nu vă veţi împărtăşi acum şi nu vă veţi spovedi,

o mare mulţime de oameni va înnebuni, iar fără împărtăşanie,

nimeni nu va supraveţui.”

Da, şi trebuie să posteşti înţelept.

De obicei vorbea foarte ciudat.

Folosea cuvinte de genul: din ţesătură, albăstrie...

Eu mereu îl întrebam: „ Slavocica, de ce vorbeşti aşa?”

El nu îmi răspundea, doar îmi zâmbea.

Apoi mult timp de după decesul lui Slava, eu începusem să citesc cărţi vechi

şi găsesc în ele aceste terminaţii.

El vorbea în acest fel.

Aceasta era exprimarea sa.

În timpul vieţii lui Slavocica, nu aveai de unde face rost de literatură.

Bunica lui Slavocica a făcut rost de Enciclopedia Bibliei.

Când i-a adus-o cadou, el s-a bucurat foarte mult.

Şi chiar dacă era mic, el citea cu atenţie această enciclopedie cu înscris mărunt.

Ştiţi, îi rămăsese de citit foarte puţin.

Pe aici are şi semne de carte.

Semnul de carte a rămas la pagina 767, unde este scris:

Cuvânt de rămas bun a lui Iisus Hristos cu ucenicii Săi.

Până aici totul a fost citit de el, şi atât i-a mai rămas de citit.

Pagina aceasta nu o mai putea citi.

Aceasta era cartea sa de lectură, iar apoi noi am cumpărat dicţionarul.

Acesta este dicţionarul enciclopedic şi acest dicţionar era a lui.

Întreaga carte avea semne de carte.

Unele semne de carte au dispărut, pentru că Lidia Emilianova a luat din semne,

altcineva s-a mai uitat, de aceea…, toată cartea avea semne de carte.

Doar deschizi la unul din semnele de carte..., aici este scris:

scrisoarea feniciană...

Toate acestea îl interesau foarte mult.

În continuare avem scrisoarea gotică, multe şi diferite semne de carte...

Odată am intrat, văd scrisori arăbeşti, gotice, greceşti...

Nu ştiu de ce îl interesau acestea, chiar şi scrisori armeneşti.

Toate aceste scrisori le studia şi odată când am intrat l-am auzit

vorbea într-o limbă..., vorbea şi era atât de vesel.

Eu îl întreb: „Slava, în ce limbă vorbeşti?”

Iar el foarte vesel îmi răspunde:

„Mămico, în limba pe care a vorbit-o Domnul Iisus Hristos.”

Nu am stat să-l întreb în ce limbă a vorbit Domnul Iisus Hristos,

pentru că ar fi fost nepoliticos, oricum nu aş fi înţeles.

Apoi l-am întrebat: „Ştii să vorbeşti în aceste limbi?”

El mi-a răspuns:„Da, mămico, apoi zice, o să-ţi arăt cum în cer,

în sărbătorile mari se cântă şi se dansează”.

A încercat să-mi arate, apoi mi-a zis: „Ah mămico, ce dur iese în corp.

Nu îţi pot arăta”.

Erau mişcări ca pe vremuri, mişcări de la curtea domnească.

Toate acestea încerca să mi le arate, era cât pe ce să cadă.

Apoi a încercat să cânte.

Avea vocea subţire, blândă, dar repeta că şi aşa nu i-a ieşit.

„Nu îmi iese mămico, şi-a cerut iertare şi s-a liniştit. ”

Nina Ponomareva Or.Chebarkul

Ştiţi, el mă trata, dar uneori îmi spunea:

„Mătuşa Nina, mâine să nu veniţi. Noi vom merge la spovedanie.”

El mereu mergea să se spovedească şi se împărtăşea.

În acea zi nu primea pe nimeni.

El se comporta cu evlavie pentru Domnul Iisus Hristos.

Să-i fi văzut privirea, cum se uita la această icoană şi la toţi Sfinţii.

Ce mult îl iubea pe Sfântul Pantelimon, ce mult l-a iubit

pe Sfântul Serafim de Sarov nu pot vă pot descrie în cuvinte.

Nu am cuvinte să vă descriu toate acestea.

Când a venit soacra mea, ea fusese la Sfântul Serafim de Sarov,

el o întreba despre toate şi se bucura foarte mult.

Ea i-a adus pietre, apă sfinţită.

Se bucura atât de mult, pentru că atât de multă lume mergea acolo.

Se spunea că e atât de multă lume, iar el zicea, că e acest lucru e foarte bun.

Atâta popor merge acolo, atâta popor se atinge de Sfântul.

Nu vă puteţi imagina ce înseamna Serafim de Sarov.

Se purta cu foarte mult respect faţă de tot ceea ce este Sfânt.

Când mi-a arătat cât de frumos se dansează şi se cântă în cer...

El mi-a spus că în cer sunt sărbători pe care oamenii de pe pământ le-au uitat,

sau pur şi simplu nu le cunosc.

Şi povestea despre aceste sărbători.

Eu nu-mi amintesc foarte bine, dar el spunea că există astfel de sărbători.

Zicea că există oameni ce sunt consideraţi sfinţi, dar sunt de fapt vrăjitori.

Însă poate fi şi invers, în timpul vieţii Sfinţii sunt consideraţi vrăjitori.

Există şi oameni buni, oameni obişnuiţi.

Ei trăiesc în lume, dar nici nu conştientizează că sunt ca şi sfinţii.

Ei trăiesc o viaţă plăcută, iar dreptatea este o normă de viaţă pentru ei.

Şi Slavocica zicea, că sunt asemenea unor Sfinţi, iar ei nici măcar nu ştiu,

nu conştientizează.

Zicea că întreaga cunoştere pământească în principiu este greşită

şi că un Sfânt, este mai de preţ decât toată ştiinţa pământului

şi decât foarte mulţi preoţi luaţi la un loc.

Slavocica a spus că oamenii nu trebuie să ţină în casă măşti,

literatură SF, televizor şi tot ce are legatură cu acestea,

calculator şi alte echipamente tehnice, pentru că în ele locuiesc duhurile rele.

Nu trebuie ca în casă să ţii câini.

Câinele este vulnerabil.

Un câine trebuie să stea în curte.

În toată această literatură, măşti, în special în cranii,

se sălăşluiesc duhurile necurate.

Acolo îşi au locuinţa.

Iar când în casă există literatura cu un alt conţinut, Biblia,

când în casă miroase a tămâie, când ard lumânări, când se citesc rugăciuni,

aceste duhuri nu rezistă la toate acestea, nu le place,

încep să se agite şi dispar din casă, pleacă de la astfel de oameni.

Odată m-a strigat o vecină şi îmi spune:

„Valentina Afanasevna, uitaţi-vă ce se întâmplă cu luna.”

Eu ies afară şi văd oamenii adunaţi ce privesc luna.

Iar luna era... ca un inel de femeie, înăuntru îi pui o piatră,

iar de jur împrejur aur.

Ceva asemănător se întâmpla şi cu luna.

Pe dinăuntru arăta ca o piatră având culori diferite,

iar împrejur la fel, avea ceva rotund şi totul strălucea,

iar în jur se adunară nori întunecaţi.

Desigur, aceasta era o privelişte fermecătoare şi îngrozitoare în acelaşi timp,

şi totodată frumoasă.

După ce am privit cu toţii, am intrat în casă,

iar Slavocica puţin cam neprietenos mi-a spus:

„Mămico, niciodată să nu mai mergi să priveşti luna,

orice s-ar întâmpla acolo.”

Şi a explicat că pe lună sunt foarte mulţi demoni.

Oamenii îi consideră extratereştri, iar pe lună sunt foarte mulţi

şi ei pot arata tot ceea ce doresc.

Chiar şi pe soare pot arăta tot felul de scamatorii.

Şi apoi mi-a spus: „Niciodată să nu te mai uiţi, toate sunt de la demoni”.

Când stăteam în grădină până târziu, deja era întuneric, apăreau stelele,

Slavocica, atât de micuţ, singuratic, se uita cu mult dor la Calea Lactee.

Nu se uita în altă parte, la nici o altă stea.

Când i-am văzut privirea, la felul cum se uita...

nu l-am întrebat de ce se uită cu atâta dor la Calea Lactee.

Bucură-te, propovăduitor tare a dreptei credinţe;

Rugator inaintea lui Dumnezeu

Bucură-te, stea călăuzitoare a tuturor oamenilor spre biserica lui Dumnezeu;

Bucură-te, că în tainele bisericeşti, tămăduire de boli şi de păcate

ne-ai învăţat să căutăm;

Bucură-te, că pe cei rătăciţi de la Dreapta credinţă

la casa Domnului îi întorci;

Bucură-te, că timpul în rugăciune îl petreceai;

Bucură-te, coroană fără de preţ, pe capul neamului cinstitor de Dumnezeu;

Bucură-te, dreptule otroc Veaceslav, minunat ajutător în vremurile de pe urmă.

Slavocica l-a iubit mult pe Dumnezeu, de aceea drumul lui era mereu spre biserică.

Când veneam cu el în biserică, ne trezeam de dimineaţă.

Îmi amintesc că mereu era ger, iar el în fiecare Duminică

mă ducea la împărtăşanie.

Nu eu pe el, ci el pe mine.

Mă ducea la împărtăşanie în fiecare săptămână.

De aceea, noi coboram din tren, stăteam şi aşteptam autobuzul care mergea

în localitatea Cernovoia.

Autobuzul îl aşteptam în ger, ajungeam la biserică, unde era cald.

Imediat el îşi dădea haina jos, mergea să sărute icoanele.

Avea o icoană preferată, icoana Maicii Domnului.

Aceasta era foarte veche, ce era scris pe ea se vedea foarte rău,

nu ştiu cum se numea, dar semăna cu aceasta.

La fel ca şi această icoană de Valaamsk şi Maica Domnului avea în braţe Pruncul.

Semănau foarte mult.

Mereu se apropia de ea, se punea în genunchi, cu acele bucle blonde se închina,

le săruta, se uita peste tot, iar când se aduna mai multă lume,

el se retragea spre cor.

Când Slavocica venea în această biserică... iconostasul,candelabrul,

acolo mergea în cor, totul a rămas la fel.

În acea perioadă venea foarte multă lume la biserică.

Venea foartă multă lume la biserică, aproape toţi oamenii mergeau la biserică,

şi era multă înghesuială, de aceea Slava mergea în cor,

unde erau mereu bărbaţi care îl luau la ei şi întreaga slujbă rămânea cu ei.

Eu nu ştiu dacă el cânta sau fredona, pentru că eu rămâneam cu mulţimea de oameni.

El îi iubea mult pe preoţi, dar cel mai mult îi iubea pe călugări.

El vroia să fie călugăr, era visul lui ca atunci când va creşte să fie doctor,

apoi să fie călugăr.

Discuta cu toţi, îi întreba, pe toţi îi sfătuia, le povestea.

Toţi îl ascultau, îi zâmbeau.

Acum nu înţeleg de unde este atâta răutate, dar atunci când trăia era iubit.

Toţi îl vedeau, îl iubeau şi se comportau cu multă bunăvoinţă.

Eu nu am văzut nici o faţă ursuză sau răutăcioasă.

Toţi îl iubeau.

Vorbea cu toţi, pe cine trebuia îl mângâia pe cap... pe bunicuţa cu batic.

S-a întâmplat ca preotul să iasă din altar şi îl întreabă:

„Părinte, în timpul slujbei la ce v-aţi gândit?”

Iar părintele stă şi se gândeşte, chiar s-a şi speriat:

„Oare la ce m-am gîndit, nu-mi pot aminti.”

Iar Slava îi spune:

„De unde ai putea face rost de porumb pentru porci, la asta v-aţi gândit.”

El zice: „M-am simţit de parcă aş fi fost opărit.

Eu doar m-am gândit de unde să fac rost de porumb...”

Slava nu avea nici o problemă să ştie ce gândeşte părintele în altar,

să îl întrebe, adică să mustre cu blândeţe, cu dragoste.

El iubea foarte mult biserica, iubea mult icoanele.

Foarte mult îl iubea pe Dumnezeu şi pe slujitorii lui Dumnezeu îi iubea.

De aceea, cu tot ce se întâmplă...

Această iubire a sa, pare a fi transmisibilă.

Astfel, şi eu, oricum ar fi, iubesc clerul cu toţi slujitorii săi.

Eu iubesc aceste biserici, iubesc tot ce a iubit fiul meu.

El avea doar aceste cuvinte, când venea cineva spunea:

„Slava lui Dumnezeu că aţi venit.”

Când cineva pleca, îi făcea semnul crucii şi spunea: „Slavă lui Dumnezeu.”

Pe unde mergea, mereu spunea: Slavă lui Dumnezeu, Slavă lui Dumnezeu.”

Se ruga si zicea Slava lui Dumnezeu!

Copiii de asemenea începeau, intrau şi în tăcere...

El mereu zicea: Slavă lui Dumnezeu... După cum este voia lui Dumnezeu.

Nu avea alte cuvinte.

La grădiniţă nu l-am putut da, pentru că povestea despre Dumnezeu,

cum a fost creat Pământul, ce este plăcut lui Dumnezeu.

Toate acestea nu erau acceptate, nu ştiam cum vor reacţiona,

la început se purtau cu iubire, dar apoi nu ştiam ce comportament vor avea.

Tot timpul trebuia să fiu atentă la ce face.

El îmi spunea mereu: „Mămico, te iubesc atât de mult.

Pe tata îl iubesc, pe Costea îl iubesc, pe toţi îi iubesc,

dar pe Dumnezeu îl iubesc mai mult.”

Copilul vorbea doar despre Dumnezeu.

El era copil, nu ştia să ascundă ceva, nu era implicat în politică

sau în legi inventate de om.

El spunea ceea ce simţea.

El simţea iubire pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii.

El nu călca pe iarbă, se străduia să nu o calce.

Îi spuneam: „Slava de ce nu mergi prin iarbă?”

Îi era frică de Dumnezeu.

Dumnezeu le-a creat şi trebuie să le protejăm.

L-am întrebat pe Slava: „Slavocica, Domnul Iisus Hristos are multe icoane

şi în fiecare icoană este diferit.

În care icoană seamănă cel mai mult?”

Iar el a arătat către icoana sa, cea care a fost dăruită de mama mea şi a spus:

„Domnul Iisus Hristos seamănă cel mai mult cu imaginea din această icoana.”

El se ruga la această icoană, iar când bunica Xenia din satul vecin

a simţit că va muri în curând...

cu oarecare timiditate ea a spus că are în cămară,

în spatele unei lăzi vechi, există o placă de lemn

pe care este o icoană veche şi nu ştie ce să facă cu acea placă...

şi nu o poate arunca.

Eu i-am spus: „Bunica Xenia, nu te necăji, eu ştiu că aceste plăci vechi,

aceste icoane, sunt arse într-un cuptor al bisericii.

O s-o duc la biserică şi o să-l întreb pe părinte ce să facem cu ea”.

Ca s-o liniştesc pe bătrânică, am luat această icoană.

Când am luat-o, Slavocica cu mânuţele sale a şters tot fluxul de vopsea albastră.

Şi Slavocica mi-a spus: „Mămico, mai las-o să stea,”

iar eu i-am spus: „Slava, dar aici nu mai este nici o imagine”.

Mi-a zis: „ Las-o să mai stea.”

Am curăţat-o şi a apărut frumoasa faţă a Maicii Domnului.

După o altă perioadă de timp a apărut minunata faţă

a Domnului nostru Iisus Hristos.

Mă gândeam să o dau la restaurat şi să-i fac o ramă din argint.

Slavocica nu mi-a dat voie.

Eu i-am spus: „Slavocica, va fi atât de frumoasă.

Altfel se poate pierde, se poate decoji în totalitate,

iar faţa Maicii Domnului se va pierde.”

Iar el mi-a spus:„Mămico, nu va dispărea.

Mai târziu din icoana aceasta se va scrie faţa Maicii Domnului,

nu te îngrijora.

Dar dacă o vei restaura, îşi va pierde sfinţenia”.

Eu am zis: „Cum adică? Eu nu mă gândisem la aceasta.

Eu mă gândeam la icoană şi nu la Sfinţenia acestei icoane.”

Iar el zicea că nu trebuie să o atingi, îmi spunea: „Ţie mămico, îţi ajunge”.

De aceea, aşa cum a curăţat-o Slava, în aceeaşi formă aşezată de el a şi rămas.

Iar această icoană mare, m-am uitat la ea, era umflată toată.

Eu am adus-o acasă, aici era cald, începuse să se usuce şi să se decojească.

Nu ştiam ce să fac.

Am luat ulei obişnuit de floarea soarelui şi cu puţină vată am înmuiat-o uşor.

Nu ştiam ce să-i fac, cum să o salvez.

A stat puţin, m-am uitat, nu se mai decojea.

A mai trecut o vreme, mă gândeam la ce se întâmplă şi au apărut înscrisuri,

apoi au început să apară feţe.

Aici nu era nici un fel de faţă.

Aici continuă să apară chipuri.

Cu uimire am văzut că aici este gura şi ochiul cuiva,

iar de acolo, Dumnezeu îi scoate pe Adam şi pe Eva din iad.

Toate feţele erau atât de şterse, acum toate au început să aibă culoare.

Aici nu era nici un Sfânt, acum au apărut toţi.

Cel mai uimitor lucru în această icoană este faptul că atunci când e Învierea,

măgăruşul ridică piciorul şi iese în afara conturului.

După ce se termină sărbătoarea, el revine la loc, obligatoriu în acelaş loc.

Aici este urmă de la copită.

Mereu pune copita exact aici şi o dată pe an se deplasează.

Aici practic nu era nimic.

Iar aici... ştiu ce este înăuntrul icoanei Domnului.

La început a apărut un beţişor, apoi încă unul şi apoi încă unul,

apoi acest beţişor şi apoi toate aceste beţişoare

au început să se învelească cu pânză.

De aceea ştiu ce se află înăuntru.

Apoi a apărut faţa.

Astfel s-a reînnoit icoana.

Au apărut inscripţiile, culoarea, a apărut multă culoare albă.

Uneori din ea curge mir.

Dar acest lucru se întâmplă foarte rar.

Totuşi, poate nu chiar atât de rar.

De exemplu, acum este o picătură proaspătă.

Apoi când am primit o casetă despre icoanele cu mir din Crimea,

după ce am văzut-o, am înţeles ce înseamnă şi m-am mirat

de o astfel de izvorâre de mir.

Am crezut într-o clipită.

Unii mi-au spus că e prea mult mir, iar eu le-am răspuns,

că noi avem o ţară mare şi bolnavă.

Pentru ea e puţin mir, doar că le este greu oamenilor

în ale căror apartamente curge acest mir.

Dar pentru o ţară bolnavă aceasta nu e mult.

Iar pe mine personal, m-a uimit cantitatea de mir, dar nu şi faptul că izvorăşte.

Nu mă miram de acest lucru, deoarece trebuie să fie aşa.

Şi după cum mi se întâmplă mie..

Dumnezeu mi l-a dat pe Slava, oamenii vin la mine acasă, este foarte obositor.

La mormânt, acasă, toată ziua bate cineva la uşă, mulţi vin din Moscova.

Odată am glumit cu cei care vin din Moscova, dimineaţa bat la uşă,

la prânz bat la uşă, în cimitir întreb de unde sunt,

ei îmi spun: „Suntem de departe, din Moscova,” apoi seara târziu

bat din nou la uşă, eu deschid uşa şi ei îmi spun: „Suntem de departe”.

Eu le răspund: „Din Moscova?.” Ei zic: „Da!”

Eu le zic:„ Spuneţi-mi, au introdus cumva rutieră pe traseul

Moscova – Orăşelul militar?”

Pentru că apare o astfel de problemă: există hoteluri, dar sunt destul de scumpe,

iar poporul este sărac.

De aceea cred că da, aceasta este o problemă, dar e o problemă personală.

Iar dacă Dumnezeu îngăduie aceasta, facă-se Voia Sa.

Slavă lui Dumnezeu!

Slavocica i-a iubit foarte mult pe Sfinţi, în special tot ce avea legătură

cu Sfântul Serafim de Sarov.

Asculta cu bucurie ce i se povestea, ce fel de pietricele, ce izvoare...

Şi acum am în dulap, îi aduceau pietricele, am şi pe masă şi în dulăpior,

şi nisip, şi pământ îi aduceau...

El primea totul cu iubire.

Avea grijă de tot şi se bucura de tot.

Nu ştiu de ce, dar în special se bucura de Sfinţii noştri:

Serghie de Radonej şi Serafim de Sarov.

Iată crucea de la botezul lui Slava, nu arată foarte mare, în special acum,

când există multe alte tipuri diferite şi ca mărime.

Dar atunci, aceasta era cea mai mare cruce din biserică.

Iar el avea un piept atât de micuţ şi o cruce mare.

Şi el a ieşit după botez ca un preot, cu o cruce mare...

În schimb atunci când era în spital, medicul său extrasens i-a spus:

„Să nu mai porţi această cruce, ai pus crucea pe toată burta,”

deşi atunci nu mai era mic, iar ei, după cum s-a exprimat, i s-a părut

că are crucea pe întreaga burtă.

Însă el nu a dat-o jos.

Slavocica să nu poarte crucea?

Aşa ceva nu ar fi fost posibil.

Eu l-am întrebat: „Slavocica, tu faci totul pentru oameni,

te străduieşti pentru cineva, dar tu ti-ai dori ceva anume?

Ce ţi-ai dori?”

Iar el mi-a spus: „Mămico, acolo unde voi fi culcat, mi-aş dori foarte mult...

spunea cu timiditate, la întreaga înălţime să stea şi icoana lui Iisus Hristos.

Eu mă gândeam, unde va sta culcat?

El spunea multe lucruri.