Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Particula Dumnezeu, Tao în fizică, Dumnezeu: dovada.

La unul din capetele raftului se afla înscris un citat:

„ADEVĂRATA ŞTIINŢĂ ÎL DESCOPERĂ PE DUMNEZEU AŞTEPTÂND ÎN SPATELE FIECĂREI UŞI — PAPA PIUS AL XXII LEA.”
— Leonardo era preot catolic, spuse Kohler.

— Preot?! Parcă aţi spus că era fizician!

— Era şi una, şi alta. Au existat în decursul istoriei oameni de ştiinţă religioşi; Leonardo a fost unul dintre ei. Pentru el, fizica era „legea naturală a lui Dumnezeu”; susţinea că mâna Domnului este vizibilă în întreaga ordine firească a lumii şi spera ca, prin ştiinţă, să poată demonstra existenţa lui Dumnezeu. El însuşi se considera un teo fizician.

„Teo fizician?” Pentru Langdon acesta era un oximoron de a dreptul imposibil.

— Fizica particulelor, reluă Kohler, a înregistrat în ultima vreme câteva descoperiri zguduitoare, ale căror implicaţii sunt de ordin spiritual. Leonardo a fost autorul multora dintre ele.

Langdon îl cerceta tăcut pe directorul CERN, încă străduindu se să înţeleagă ceva din cele ce l înconjurau:

— Spiritualitate şi fizică?!

De a lungul carierei sale studiase istoria religiei şi, dacă în acest domeniu exista o temă recurentă, nu putea fi alta decât faptul că, încă din prima zi, ştiinţa şi religia erau aidoma apei şi uleiului... imiscibile... inamici declaraţi.

— Vetra se afla în linia întâi a cercetărilor legate de fizica parti­culelor, continuă Kohler. Începuse să îmbine ştiinţa şi religia, demonstrând că se completează una pe cealaltă în moduri încă nebănuite. El a numit acest domeniu nou născut „Noua Fizică”.

Directorul luă un volum de pe raft şi i l întinse lui Langdon, care citi pe copertă: Dumnezeu, Miracolele şi Noua Fizică de Leonardo Vetra.

— Domeniul este restrâns, continuă Kohler, dar oferă răspunsuri noi la întrebări vechi — întrebări despre originea universului şi despre forţele care interconectează totul. Leonardo credea că toate cercetările lui au capacitatea de a converti milioane de oameni la un mod de viaţă spiritual. Anul trecut a dovedit fără urmă de îndoială existenţa unei forţe energetice care ne uneşte pe toţi. De fapt, a demonstrat că suntem cu toţii legaţi în mod fizic unii de alţii... că moleculele din trupul dumneavoastră se îmbină cu cele din corpul meu... că pe toţi ne animă una şi aceeaşi forţă universală.

Langdon era descumpănit. „Şi puterea lui Dumnezeu ne va uni pe toţi!”

— Aşadar, domnul Vetra a descoperit o modalitate de a demonstra că toate particulele sunt interconectate?

— A demonstrat o în mod clar. Un articol recent din revista Scientific American a afirmat că „Noua Fizică” este o cale spre Dum­nezeu mai directă decât religia.

Acum era limpede; gândurile lui Langdon zburară la crezul antireligios al confreriei Illuminati şi, fără tragere de inimă, sondă pentru câteva momente imposibilul. Dacă organizaţia era încă ac­tivă, l ar fi ucis oare membrii ei pe Vetra pentru a l împiedica să şi comunice maselor mesajul religios? Dar alungă repede acest gând. „Absurd! Confreria e deja istorie, e demult apusă. Orice specialist ştie asta!!”

— Vetra avea numeroşi duşmani în lume ştiinţifică, reluă Kohler. Mulţi puritani ai ştiinţei îl dispreţuiau — chiar şi aici, la CERN. Ei considerau că utilizarea fizicii analitice pentru susţinerea principi­ilor religioase constituia o trădare de la principiile ştiinţei.

— Dar savanţii de astăzi nu sunt ceva mai puţin defensivi cu privire la Biserică?

Kohler pufni dezgustat:

— De ce am fi? Poate că azi învăţaţii nu mai sunt arşi pe rug, dar dacă socotiţi că Biserica şi a schimbat poziţia cu privire la ştiinţă, întrebaţi vă de ce jumătate din şcolile din ţara dumneavoastră nu predau teoria evoluţionistă. Întrebaţi vă de ce Coaliţia Creştină din SUA întreţine cel mai puternic lobby împotriva progresului şti­inţific în lume. Bătălia dintre religie şi ştiinţă este crâncenă încă, domnule Langdon. S o fi mutat ea de pe câmpul de luptă în consili­ile de administraţie, dar a rămas la fel de aprigă.

Kohler avea dreptate. Chiar săptămâna trecută, membri ai Fa­cultăţii de Teologie de la Harvard pătrunseseră în clădirea Facul­tăţii de Biologie, protestând împotriva faptului că în programa universitară fusese introdusă ingineria genetică. Preşedintele Depar­tamentului de Biologie, reputatul ornitolog Richard Aaronian, îşi apărase programa atârnând la fereastra biroului său un afiş uriaş. Pe acesta era reprezentat „peştele” creştin modificat, cu patru picioare subţirele — un tribut, susţinuse Aaronian, adus primelor vieţuitoare acvatice care evoluaseră pe uscat. Sub desenul peştelui, în locul numelui Iisus era scris: „DARWIN”.

Un piuit ascuţit despică aerul şi Langdon privi în jur. Kohler începu să butoneze dispozitivele electronice ale scaunului său, scoase un pager din suport şi citi mesajul:

— Bun! Este fiica lui Leonardo. Domnişoara Vetra soseşte chiar acum la eliport. O vom întâmpina acolo. Cred că ar fi mai bine ca ea să nu urce aici şi să şi vadă tatăl în acest fel.

Langdon încuviinţă. Ar fi fost un şoc prin care nici un copil n ar trebui să treacă.

— O voi ruga pe domnişoara Vetra să ne explice la ce proiect lucra împreună cu tatăl ei... Poate că aşa vom înţelege de ce a fost ucis.

— Credeţi că a fost asasinat din cauza activităţii sale?

— Posibil. Leonardo mi a spus că lucra la ceva extraordinar. Numai atât mi a dezvăluit. Devenise foarte secretos cu privire la proiectul său. Avea un laborator personal şi pretindea izolare totală, iar eu i am acordat o bucuros, cunoscându i capacităţile. În ultimul timp activitatea sa consuma cantităţi uriaşe de electricitate, dar m am abţinut să i pun vreo întrebare.

Kohler îşi întoarse scaunul către uşă, apoi adăugă:

— Trebuie să mai ştiţi încă un lucru înainte de a părăsi acest apar­tament.

Langdon nu era sigur că vrea să l mai audă.

— Asasinul a furat ceva de la Vetra.

— Ceva?

— Urmaţi mă!

Directorul intră din nou în încăperea cufundată în ceaţa albă. Langdon îl urmă, neştiind la ce să se aştepte. Oprindu se la câţiva centimetri de cadavru, Kohler îi făcu semn să se apropie.

Profesorul se execută, simţind cum stomacul îi urcă în gât la mi­rosul urinei îngheţate.

— Priviţi i faţa!

„Să i privesc faţa? Parcă ziceai că a fost furat ceva!”

Ezitând, Langdon îngenunche. Încercă să privească faţa cada­vrului, dar capul fusese răsucit cu 180 de grade, astfel că faţa era orientată spre covor.

Luptându se cu handicapul său, Kohler se aplecă şi întoarse cu grijă ţeasta îngheţată a victimei. Cu un pârâit puternic, chipul mor­tului deveni încet vizibil, schimonosit în chinurile agoniei. Kohler îl menţinu astfel câteva clipe.

— Sfinte Iisuse! exclamă Langdon, trăgându se înapoi îngrozit. Faţa lui Vetra era complet acoperită de sânge. Un singur ochi de culoarea alunelor îl privea fără viaţă. Cealaltă orbită era sfâşiată şi goală.

— I au furat ochiul?!

14
Langdon ieşi din Clădirea C, mulţumit că se află din nou în aer liber, departe de apartamentul lui Vetra. Lumina soarelui atenua imaginea orbitei goale, care i se înfipsese în minte.

— Pe aici, vă rog, îl îndemnă Kohler, pornind pe o alee în pantă. Scaunul electric părea să accelereze fără efort. Domnişoara Vetra va sosi dintr un moment în altul.

Profesorul grăbi pasul.

— Aşadar... reluă Kohler. Încă vă mai îndoiţi de implicarea con­freriei Illuminati?

Langdon nu mai ştia ce să creadă. Afilierea religioasă a victimei era deconcertantă şi totuşi el nu putea renunţa la multitudinea de dovezi şi mărturii istorice pe care le studiase. Şi apoi... mai era şi ochiul acela lipsă...

— Încă îmi păstrez părerea, spuse el cu mai multă tărie în glas decât intenţionase, că Illuminati nu sunt responsabili pentru această crimă. Lipsa ochiului este dovada.

— Cum?

— Mutilarea la întâmplare este foarte... ne Illuminati. Specia­liştii în problema cultelor se confruntă cu desfigurări nesistematice în cazul sectelor marginale, lipsite de experienţă — fanatici care comit acte de terorism aleatorii — dar Illuminati au avut dintotdeauna un comportament deliberat.

— Deliberat? Extirparea cu precizie chirurgicală a unui glob ocular nu este un act deliberat?

— Nu transmite nici un mesaj clar. Nu serveşte unui scop înalt.

Scaunul lui Kohler se opri brusc în vârful colinei şi savantul se întoarse:

— Domnule Langdon, credeţi mă, ochiul acela lipsă serveşte într adevăr unui scop înalt... foarte înalt.

În vreme ce traversau deluşorul înverzit, zumzăitul unei elice de elicopter începu să se facă auzit dinspre vest. Imediat apăru şi aeronava, străbătând în zbor valea ce se deschidea în faţa lor. Înce­tinind brusc, se poziţionă deasupra unui eliport marcat pe iarbă.

Langdon îl privi detaşat, mintea lui rotindu se la fel de rapid ca palele elicei, întrebându se dacă o noapte bună de somn îi va limpezi gândurile. Se cam îndoia însă.

Elicopterul ateriză, iar pilotul sări şi începu să descarce baga­jele. Multe: saci de pânză, sacoşe de vinil, butelii de oxigen şi lăzi cu ceva ce semăna a echipament sofisticat de scafandru. Langdon era nedumerit:

— Acesta este bagajul domnişoarei Vetra? strigă el, încercând să se facă auzit peste huruitul elicei.

Kohler încuviinţă din cap şi răspunse pe acelaşi ton:

— Se afla în apele Insulelor Baleare, pentru cercetări biologice.

— Parcă spuneaţi că este fizician!

— Este. Bio fizician. Studiază modul în care sunt interconectate sistemele vii. Activitatea ei este în strânsă legătură cu aceea pe care tatăl ei o desfăşura în domeniul fizicii particulelor. Recent domnişoara Vetra a infirmat una dintre teoriile fundamentale emise de Einstein, utilizând camere video sincronizate la nivel atomic pentru a studia un banc de ton.

Langdon îl privi atent pe Kohler, încercând să sesizeze nuanţa iro­nică. „Einstein şi peştii?” Începuse deja să se întrebe dacă nu cumva pilotul prototipului X 33 îl lăsase din greşeală pe o altă planetă.

O clipă mai târziu, Vittoria Vetra coborî din elicopter şi Robert Langdon îşi dădu seama că surprizele zilei nu luaseră sfârşit. Îmbrăcată într un şort kaki şi o bluză albă fără mâneci, Victoria Vetra nu avea deloc aerul unui fizician studios, cum îşi imaginase el. Zveltă şi graţioasă, era înaltă, cu pielea măslinie şi părul lung, negru, zburlit de rotorul elicopterului. Chipul ei îşi arăta fără reţinere originea italiană; fără a fi o frumuseţe ieşită din comun, avea trăsături pline, ferme, care chiar şi de la douăzeci de metri dis­tanţă emanau o senzualitate crudă. În curentul de aer stârnit de eli­copter, hainele i se lipeau de trup, accentuându i bustul suplu şi sânii mici.

— Domnişoara Vetra este o femeie cu o forţă personală de excepţie, spuse Kohler, simţind probabil fascinaţia cu care o privea Langdon. Petrece luni întregi lucrând în sisteme ecologice pericu­loase. Este vegetariană convinsă şi un veritabil guru în Hatha yoga pentru cei de la CERN.

„Hatha yoga?” Vechea artă budistă a gimnasticii meditative părea o bizară specialitate pentru fiica fiziciană a unui preot catolic.

Langdon o privi cum se apropie. Era evident că plânsese, iar în ochii ei nisipii, profunzi, se citeau emoţii pe care el nu le putea identifica. Totuşi, se apropie de ei cu mişcări hotărâte. Avea picioa­re puternice, atletice, care parcă emanau sănătoasa luminiscenţă a trupului mediteranean, scăldat din belşug în soare.

— Vittoria, începu Kohler. Sincerele mele condoleanţe! Este o pierdere teribilă pentru ştiinţă... pentru noi toţi cei de aici, de la CERN.

Tânăra îşi înclină fruntea. Când vorbi, vocea ei era catifelată, rostind cuvintele într o engleză uşor guturală, cu accent:

— Aţi aflat cine este autorul?

— Încă ne străduim să aflăm.

Vittoria se întoarse spre Langdon, cu mâna întinsă:

— Numele meu este Vittoria Vetra. Sunteţi de la Interpol, bănuiesc.

Profesorul îi strânse mâna, vrăjit de profunzimea privirilor ei umede:

— Robert Langdon, se recomandă, neştiind ce altceva să mai spună.

— Domnul Langdon nu reprezintă autorităţile, interveni Kohler. Este un specialist din SUA şi a venit pentru a ne ajuta să aflăm cine se face vinovat de toate aceste lucruri.

Vittoria părea nesigură:

— Şi poliţia?

Kohler icni, fără a răspunde.

— Unde este trupul său? întrebă tânăra.

— Avem grijă de el.

Minciuna sfruntată îl luă pe Langdon prin surprindere.

— Vreau să l văd.

— Vittoria, o întrerupse directorul, tatăl tău a fost asasinat în mod brutal. Mai bine să ţi l aminteşti aşa cum era în viaţă.

Tânăra dădu să spună ceva, dar câteva voci ce răsunară din depărtare o întrerupseră:

— Hei, Vittoria! Bine ai revenit acasă!

Câţiva angajaţi ce treceau prin apropiere îi făceau semne bucuroase.

— Ai mai infirmat vreo teorie a lui Einstein? întrebă unul dintre ei.

— Tatăl tău trebuie să fie mândru, adăugă un altul.

Vittoria le răspunse stânjenită la salut şi apoi se răsuci spre Kohler. Pe chipul ei se oglindea nedumerirea:

— Adică nimeni nu ştie încă?

— Am considerat că discreţia se impune.

— Nu le ai spus oamenilor că tata a fost asasinat?

Glasul ei neîncrezător devenea acum furios.

Vocea lui Kohler deveni la rândul ei dură:

— Poate ai uitat, domnişoară Vetra, că imediat ce aş fi anunţat vestea uciderii tatălui dumitale, ar fi început o anchetă aici, la CERN. Inclusiv o examinare amănunţită a laboratorului său. M am străduit totdeauna să respect intimitatea tatălui dumitale. Leonardo mi a dezvăluit numai două lucruri cu privire la proiectul vostru actual. Unu: că are capacitatea de a atrage pentru CERN contracte de concesionare în valoare de milioane de euro în următorii zece ani. Doi, că nu este gata încă pentru a fi prezentat publicului, fiindcă tehnologia comportă anumite riscuri. Ţinând seama de aces­te două aspecte, nu doresc ca nişte străini să se vânture prin labora­torul lui şi să i fure munca sau să şi rişte viaţa acolo, învinovăţind apoi CERN. Am fost suficient de explicit?

Victoria îl privi în ochi, fără a răspunde. Langdon sesiză însă respectul ei reţinut şi faptul că aproba logica lui Kohler.

— Înainte de a le raporta ceva autorităţilor, continuă direc­torul, trebuie să ştiu la ce lucraţi împreună. Vreau să ne conduci în laborator.

— Laboratorul nu este relevant, replică Vittoria. Nimeni nu ştia cu ce ne ocupăm. Experimentul nu poate avea nici o legătură cu uciderea tatălui meu.

Kohler oftă adânc:

— Dovezile sugerează altceva.

— Dovezile? Ce dovezi?

Directorul îşi duse iarăşi batista la gură:

— Va trebui să ai încredere în mine.

Dar din privirea arzătoare a Victoriei se vedea clar că nu are.


15
Langdon mergea tăcut în urma Vittoriei şi a lui Kohler, înapoi în clădirea principală, unde începuse strania sa vizită la CERN. Picioa­rele Vittoriei aveau o mişcare fluidă — ca a unui înotător olimpic — o forţă născută fără îndoială din flexibilitatea şi controlul oferite de yoga. O auzea respirând lent, ritmat, de parcă încerca într un fel să şi filtreze durerea.

Ar fi vrut să i spună ceva, să o asigure de simpatia lui; şi el simţise golul adânc lăsat de moartea neaşteptată a unui părinte. Îşi amintea mai cu seamă înmormântarea, cenuşie şi ploioasă. La două zile după ce împlinise doisprezece ani. Casa era plină de bărbaţi de la birou, în costume întunecate, bărbaţi care îi strângeau mâna prea tare când îl salutau. Toată lumea murmura cuvinte ca „stres” şi „cardiac”. Mama lui glumea, printre lacrimi, spunând că reuşise tot­deauna să urmărească mersul acţiunilor la Bursă după pulsul soţului ei.

Odată, când tatăl lui trăia încă, Langdon îşi auzise mama implorându l să „se mai oprească şi să miroasă trandafirii”. În acel an, de Crăciun, îi cumpărase tatălui său un trandafir micuţ din sticlă. Era cel mai delicat şi cel mai frumos lucru pe care îl văzuse el vreodată... razele soarelui se oglindeau în sticlă şi dese­nau pe perete un curcubeu în mii de culori. „E minunat”, spusese tatăl lui deschizând cadoul, şi l sărutase pe Langdon pe frunte. Apoi aşezase trandafirul cu grijă pe un raft înalt, prăfuit, în cel mai întunecat colţ al sufrageriei. Câteva zile mai târziu, Langdon se urcase pe un taburet, luase trandafirul şi l înapoiase magazinu­lui. Tatăl lui nu observase niciodată lipsa micului bibelou.

Zgomotul unui ascensor îl readuse în prezent. Vittoria şi Kohler se aflau în faţa lui, în pragul liftului. El ezită o clipă în faţa uşilor deschise.

— S a întâmplat ceva? întrebă Kohler, mai degrabă nerăbdător decât îngrijorat.

— Absolut nimic, răspunse Langdon, apropiindu se lent de cutia înghesuită.

Folosea lifturile numai când era absolută nevoie; prefera spaţiile larg deschise ale scărilor.

— Laboratorul doctorului Vetra se află în subteran, explică directorul.

„Minunat!” îşi spuse păşind în ascensor şi simţind un val de aer îngheţat venind din puţul maşinăriei. Uşile se închiseră şi liftul începu să coboare.

— Şase etaje, adăugă Kohler cu o voce goală, ca un dispozitiv mecanic.

Langdon îşi imagină întunecimea puţului gol de sub ei şi se strădui să alunge imaginea, studiind cifrele luminate ce indicau eta­jele parcurse; în mod ciudat însă, nu erau decât două afişaje: PARTER şi LHC.

— Ce înseamnă LHC? întrebă, încercând să nu pară agitat.

— Large Hadron Collider. Un accelerator de particule.

„Accelerator de particule?” Langdon auzise vag despre un ase­menea dispozitiv — prima dată la un dineu cu câţiva colegi la Dunster House, în Cambridge. Un prieten de al lor, un fizician pe nume Bob Brownell, sosise la întrevedere în culmea furiei:

— Ticăloşii l au anulat! strigase el.

— Ce au anulat? întrebaseră toţi ceilalţi.

— SASC ul!

— Ce anume?

— Superacceleratorul de Superconducţie!

Cineva ridicase din umeri:

— Nu ştiam că tipii de la Harvard construiesc unul.

— Nu cei de la Harvard! Statele Unite! Urma să fie cel mai pu­ternic accelerator de particule din întreaga lume! Unul dintre cele mai importante proiecte ştiinţifice ale secolului! Două miliarde de dolari s au băgat în el şi Senatul anulează proiectul! Idioţi cu Biblia n mână!

Când reuşise să se calmeze, Brownell le explicase că un accele­rator de particule era un tub larg, circular, în interiorul căruia erau accelerate particule subatomice. Magneţii amplasaţi în tub se acti­vau şi se dezactivau într o succesiune rapidă, pentru a împinge par­ticulele de colo colo, până ce atingeau viteze uluitoare. Aceste par­ticule extrem de rapide circulau în tub cu viteze de peste 290 000 de kilometri pe secundă!

— Dar asta înseamnă aproape la fel de repede ca viteza luminii! exclamase unul dintre profesori.

— Exact!

Şi Brownell continuase, explicându le că, accelerând două par­ticule în direcţii opuse în interiorul tubului, oamenii de ştiinţă le puteau descompune în părţile lor componente, studiind astfel, la nivel elementar, particulele fundamentale ale materiei.

— Acceleratoarele de particule, adăugase Brownell, sunt esen­ţiale pentru viitorul ştiinţei. Ciocnirile din interiorul lor ne ajută să înţelgem componen­tele fundamentale ale universului.

„Poetul Casei”, un tip tăcut pe nume Charles Pratt, nu păruse deloc impresionat.

— Mie îmi pare, spusese el, o abordare neanderthaliană a şti­inţei. .. ca şi cum ai zdrobi două ceasuri unul de altul pentru a afla cum funcţionează.

Brownell azvârlise furculiţa din mână şi ieşise valvârtej din încăpere.

„Aşadar CERN are un accelerator de particule? se întrebă Langdon. Un tub circular în care se buşesc particule. Oare de ce l îngropaseră sub pământ?”

Când ascensorul se opri, Langdon aşteptă cu nerăbdare să sim­tă pământul solid sub picioare, dar când uşile se deschiseră, bucu­ria îi dispăru brusc. În faţa lui se desfăşura o altă lume, stranie şi necunoscută.

Culoarul se întindea parcă la infinit în ambele direcţii, la stânga şi la dreapta. Era un tunel de ciment cu pereţi netezi, sufi­cient de larg pentru a lăsa să treacă un camion de mare tonaj. Deşi bine iluminat în dreptul lor, culoarul se cufunda într o beznă adâncă în depărtare. Un curent de aer umed sufla din întunecimea acestuia, parcă pentru a nu te lăsa să uiţi că te afli în măruntaiele Pământului. Langdon aproape că putea simţi greutatea solului şi a rocilor îngrămădite deasupra capului său. Pentru o clipă, avea din nou nouă ani... iar bezna îl împingea înapoi... Înapoi spre cele cinci ore de întuneric total, zdrobitor, care încă îl mai bântuiau. Strângând din pumni, se chinui să revină în prezent.

Tăcută, Vittoria coborî din lift şi porni fără ezitare pe culoarul întunecat, mult înaintea lor. Deasupra, becurile fluorescente prin­deau viaţă pentru a i lumina paşii. „Efectul e neliniştitor, îşi spuse Langdon, ca şi cum tunelul ar fi viu... şi i anticipează fiecare mişcare.” Porni după ea împreună cu Kohler, fără a o ajunge din urmă. În spatele lor, luminile se stingeau automat.

— Acceleratorul de particule, întrebă el, este pe undeva în acest tunel?

— Acolo e, răspunse Kohler cu un gest neglijent spre stânga, unde de a lungul peretelui se zărea un tub cromat, lucios.

Langdon privi tubul, derutat:

— Ăsta e acceleratorul?

Dispozitivul nu semăna deloc cu ce şi imaginase el. Era perfect drept, cam de un metru în diametru, şi se întindea în plan orizontal pe întreaga lungime vizibilă a tunelului, pierzându se apoi în întuneric. „Seamănă mai degrabă cu o instalaţie sanitară sofisti­cată”, îşi spuse în sinea lui şi adăugă cu voce tare:

— Credeam că acceleratoarele de particule sunt circulare.

— Şi acceleratorul acesta este circular, preciză Kohler. Pare drept, dar nu i decât o iluzie optică. Circumferinţa tunelului este atât de mare, încât curbura e imperceptibilă, ca şi aceea a Pământului.

Langdon era năucit. „Chestia asta e un cerc?”

— Dar... probabil că trebuie să fie imens!

— LHC este cel mai mare dispozitiv din lume.

Acum îşi amintea când pilotul îi spusese ceva despre o ma­şinărie uriaşă îngropată sub pământ. „Dar...”

— Are peste opt kilometri în diametru... şi e lung de douăzeci şi şapte.

Langdon simţi că ameţeşte. „Douăzeci şi şapte de kilometri?” Se holbă neîncrezător la director şi apoi privi culoarul întunecat din faţa lui:

— Tunelul acesta are douăzeci şi şapte de kilometri lungime?

Kohler înclină din cap:

— Are o formă perfect circulară. Se extinde pe sub Franţa şi apoi revine aici, în acest loc. Particulele accelerate încon­joară tubul de peste zece mii de ori într o secundă, înainte de a se ciocni.

Profesorul simţi cum i se înmoaie genunchii:

— Vreţi să spuneţi că, de fapt, CERN a excavat milioane de tone de pământ doar pentru a ciocni nişte particule îngrozitor de mici?

— Uneori, pentru a descoperi adevărul, e nevoie să mutăm munţii din loc.


16
La sute de kilometri distanţă de CERN, o voce răsună într un radioemiţător:

— Gata, am ajuns pe coridor.

Tehnicianul care supraveghea monitoarele video apăsă un buton al transmiţătorului său.

— Trebuie să cauţi camera video 86. Locul ei este în capătul celălalt al coridorului.

Urmă o linişte îndelungă şi tehnicianul îşi tamponă sudoarea de pe frunte. Într un târziu, radioemiţătorul său clipi.

— Camera nu se află aici, rosti vocea. Văd unde a fost fixată, dar proba­bil că a luat o cineva.

Tehnicianul oftă din greu:

— Mulţumesc. Aşteaptă o clipă, te rog!

Cu acelaşi oftat, privi bancul de monitoare video din faţa lui. Zone extinse ale complexului erau deschise publicului şi se mai întâmplase şi altă dată să lipsească vreo cameră video, de obicei furată de amatorii de suveni­ruri originale. Dar imediat ce era scoasă din incintă, semnalul se pierdea, iar monitorul corespunzător se stingea. Perplex, tehnicianul îşi aţinti privirea spre monitorul afe­rent: camera numărul 86 transmitea însă o imagine foarte clară.

„Dacă a fost furată, se întreba el, cum de mai primim semnal?”

Ştia însă că explicaţia nu putea fi decât una singură: camera se afla încă în interiorul complexului; cineva pur şi simplu o mutase.

„Dar cine? Şi de ce?”

După ce studie îndelung monitorul, ridică radioemiţătorul:

— Există ceva dulapuri pe scara aceea? Vreun cabinet sau vreo nişă întunecată?

— Nu. De ce? răsună vocea de la celălalt capăt, nedumerită.

Tehnicianul se încruntă:

— N are importanţă. Mulţumesc pentru ajutor.

Apoi închise emiţătorul şi îşi muşcă buzele, gânditor. Ţinând seama de dimensiunile reduse ale camerei şi de faptul că era fără fir, omul îşi dădea seama că ea putea transmite din absolut orice loc din interiorul complexului — o serie de treizeci şi două de clădiri lipite unele de altele, întinse pe o rază de aproape un kilo­metru. Singurul indiciu era acela că, probabil, camera fusese amplasată într un loc întunecat. Desigur, asta nu îi ajuta prea mult. În complex se aflau nenumărate locuri întunecoase — dula­puri administrative, conducte de încălzire, şoproane pentru unelte de grădinărit, şifoniere şi chiar un labirint de tuneluri sub­terane. Ar fi fost nevoie de săptămâni întregi pentru a localiza videocamera 86.

„Dar asta este cea mai măruntă dintre problemele mele”, îşi spuse tehnicianul.

Lăsând la o parte enigma privind amplasarea camerei video, apăruse o altă chestiune, mult mai îngrijorătoare. Tehnicianul privi imaginea trans­misă de camera pierdută. Era un obiect staţionar. Un dispozitiv care părea modern, ceva ce el nu mai văzuse nicio­dată până acum, iar la baza lui clipea un echipament electronic.

Deşi tehnicianul trecuse prin antrenamente riguroase care l pregătiseră pentru situaţii tensionate, acum simţi cum pulsul i se accelerează. Îşi spuse însă că nu are rost să intre în panică; trebuia să existe o explicaţie. Obiectul părea prea mic pentru a reprezenta un pericol major. Şi totuşi, prezenţa lui în cadrul complexului era îngrijorătoare. Chiar foarte îngrijorătoare.

„Şi tocmai azi!” bombăni el.

Securitatea fusese totdeauna o problemă de prim rang pentru patronul său, dar astăzi, mai mult decât în oricare altă zi în ultimii doisprezece ani, constituia o chestiune de importanţă extremă.

Tehnicianul privi mult timp obiectul necunoscut şi simţi parcă norii negri care anunţau furtuna adunându se.

Apoi, simţind broboane de transpiraţie rece, îi telefonă supe­riorului său.


17
Nu mulţi copii pot spune că îşi amintesc ziua în care şi au cunoscut tatăl, dar Vittoria era unul dintre aceştia. Avea opt ani şi trăia acolo unde locuia de când se ştia, la Orfanatrofio di Siena, un orfelinat catolic de lângă Florenţa, abandonată de părinţii pe care nu i cunoscuse niciodată. Ploua în ziua aceea. Călugăriţele o chemaseră de două ori la masă, dar, ca întotdeauna, se prefăcea că nu auzise. Stătea în curte, privind picăturile de ploaie... simţindu le cum îi cad pe trup... Încercând să ghicească unde va ateriza urmă­toarea. Călugăriţele o chemaseră din nou, spunându i că o pneu­monie putea tăia din rădăcină curiozitatea pentru natură a unui copil mult prea încăpăţânat.

„Nu vă aud”, spuse ea.

Era udă până la piele când preotul cel tânăr se apropiase de ea. Nu l cunoştea. Probabil că era nou acolo. Vittoria se aştepta s o înhaţe şi s o târască înăuntru. Dar nu. Spre marea ei mirare, se aşeză şi el lângă ea, cu sutana ajungându i într o băltoacă.

— Aud că pui o mulţime de întrebări, începuse tânărul preot.

Vittoria îşi arcuise sprâncenele:

— E rău să pui întrebări?

— Păi, cred că nu, râse el.

— Ce faci aici, afară?

— Ce faci şi tu... mă întreb de ce cad picăturile de ploaie.

— Eu nu mă întreb de ce cad! Eu ştiu deja!

Preotul o privise, uimit:

— Chiar ştii?

— Sora Francisca spune că picăturile de ploaie sunt lacrimile îngerilor care cad pentru a ne spăla de păcate.

— Oh! exclamase el cu un aer surprins. Deci, aşa se explică!

— Ba nu! Picăturile de ploaie cad fiindcă totul cade. Totul cade, nu numai ploaia!

Preotul se scărpinase în cap, cu o figură perplexă:

— Ştii, tânără domnişoară, ai dreptate! Totul cade. Probabil că gravitaţia e de vină.

— Ce?

— Adică nu ai auzit încă despre gravitaţie?

— Nu.

Preotul clătinase din cap cu tristeţe:

— Păcat! Gravitaţia ne răspunde la o sumedenie de întrebări.

— Ce e gravitaţia? întrebase Vittoria cu un viu interes. Spune mi!

Dar preotul clipise ştrengăreşte:

— Ce ar fi dacă ţi aş spune la cină?

Tânărul cleric era Leonardo Vetra. Deşi urmase cu brio cursurile universitare de fizică, simţise o altă chemare şi intrase apoi la se­minar. Leonardo şi Vittoria deveniseră cu timpul cei mai buni pri­eteni în lumea solitară a călugăriţelor şi a regulamentelor stricte. Fetiţa îl făcea să râdă, iar el o luase sub aripa lui, învăţând o că lucrurile frumoase, precum curcubeul şi râurile, pot avea mai multe explicaţii. Îi povestea despre planete, despre stele şi lumină, despre natura întreagă văzută atât prin ochii lui Dumnezeu, cât şi prin cei ai ştiinţei. Inteligenţa şi curiozitatea înnăscute ale Vittoriei o transfor­maseră într o elevă strălucită, iar Leonardo o trata ca pe o fiică.

Şi fetiţa era fericită; niciodată nu cunoscuse bucuria de a fi avut un tată. În vreme ce toţi ceilalţi adulţi îi răspundeau la întrebări cu o palmă peste mână, Leonardo petrecea ore întregi cu ea, arătându i cărţile lui. Chiar o întreba ce crede ea, ce idei are, iar Vittoria se ruga ca tânărul preot să nu mai plece niciodată. Într o zi însă, cel mai rău coşmar al ei devenise realitate. Părintele Leonardo îi spu­sese că trebuie să părăsească orfelinatul.

— Mă mut în Elveţia. Am obţinut o bursă pentru a studia fizica la Universitatea din Geneva.

— Fizica? strigase Vittoria. Eu credeam că Îl iubeşti pe Dumnezeu!

— Îl iubesc, şi încă mult de tot. De aceea vreau să studiez căile Sale divine. Legile fizicii sunt pânza pe care Domnul a întins o pentru a Şi crea capodopera.

Fetiţa era distrusă. Dar părintele Leonardo mai avea o veste: vorbise cu superiorii lui şi aceştia îi spuseseră că nu au nimic împotrivă s o adopte.

— Ai vrea să te adopt? o întrebase el.

— Ce înseamnă să mă adopţi?

Leonardo îi explicase. Vittoria îi sărise în braţe şi rămăsese agăţată de el cinci minute, plângând cu lacrimi de bucurie:

— Oh, da! Da! Da!

Apoi tânărul preot îi spusese că trebuie să plece singur pentru o vreme şi să aranjeze noua casă din Elveţia, dar promisese că peste şase luni va trimite pe cineva s o ia. Fusese cea mai lungă aşteptare din viaţa Vittoriei, dar Leonardo îşi ţinuse promisiunea. Cu cinci zile înainte de a noua ei aniversare, fetiţa se mutase la Geneva. Acolo mergea ziua la Şcoala Internaţională, iar seara învăţa cu tatăl ei.

Trei ani mai târziu, Vetra fusese angajat la CERN. Vittoria şi Leonardo se mutaseră într o veritabilă ţară a minunilor, aşa cum nici nu visase ea vreodată.

Vittoria Vetra îşi simţea trupul amorţit în vreme ce străbătea tunelul LHC, zărindu şi imaginea oglindită în tubul cromat. Absenţa tatălui devenise aproape palpabilă. În mod obişnuit, trăia într o stare de calm profund, în armonie cu lumea din jur. Acum însă, dintr o dată, nimic nu mai avea sens. Ultimele trei ore fu­seseră ca un vârtej.

Era ora 10 dimineaţa în Insulele Baleare, când telefonase Kohler: „Tatăl tău a fost asasinat. Vino acasă imediat.” În ciuda căldurii intense a soarelui, trupul îi îngheţase până la oase, tonul plat, lipsit de orice emoţie a lui Kohler fiind la fel de dureros ca vestea însăşi.

Acum revenise acasă. „Acasă la cine?” Unica lume pe care o cunoştea de la vârsta de doisprezece ani, CERN, îi părea deodată străină. Tatăl ei, omul care îi schimbase viaţă, nu mai exista.

„Respiră adânc”, îşi spuse, însă nu reuşea să şi liniştească gândurile. Întrebările se succedau mai repede, tot mai repede. „Cine îl ucisese pe tatăl ei? De ce? Cine era «specialistul» acesta ameri­can? De ce insista Kohler să vadă laboratorul?”

Directorul spusese că existau dovezi ce sugerau că asasinarea tatălui ei avea legătură cu proiectul lor actual. „Ce dovezi? Ni­meni nu ştia la ce lucrăm! Şi chiar dacă ar fi aflat cineva, pentru ce să l ucidă?”

Apropiindu se de laborator, îşi dădu brusc seama că avea să dezvăluie cea mai mare reuşită a tatălui ei, în lipsa lui. Îşi imagi­nase acest moment cu totul altfel. Îşi închipuise cum Leonardo avea să i cheme pe cei mai de seamă oameni de ştiinţă în labora­tor, cum avea să le arate descoperirea sa, privindu le uimirea înti­părită pe feţe. Apoi avea să radieze de mândrie părintească, explicându le că proiectul se bazase pe o idee a Vittoriei... că fiica sa avusese un rol esenţial în această realizare. „Trebuia să împărtăşim acest moment împreună!” Dar iat o acum aici, singură. Fără co­legi. Fără chipuri fericite. Doar un american necunoscut şi Maximilian Kohler.

„Maximilian Kohler. Der König.”

Nici în copilărie omul nu i plăcuse. Deşi în cele din urmă ajunsese să i respecte inteligenţa ascuţită, comportamentul lui rece i se păruse dintot­deauna inuman — total opus tatălui său. Kohler iubea ştiinţa pentru logica ei imaculată; Leonardo — pentru mira­colul ei spiritual. Şi totuşi, în mod straniu, totdeauna păruse că există între cei doi bărbaţi un respect reciproc, de la sine înţeles. „Geniile, îi explicase cineva odată, acceptă geniul necon­diţionat.”

„Geniu, îşi spuse. Tatăl meu... Tata. Mort.”

Drumul spre laboratorul lui Leonardo Vetra era un culoar lung, steril, pavat în întregime cu faianţă albă. Lui Langdon i se părea că pătrunde într un soi de spital de nebuni subteran. Pe pereţii cori­dorului se aflau zeci de imagini în alb şi negru, înrămate. Deşi întreaga lui carieră fusese dedicată studierii imaginilor, cele de aici îi erau absolut necunoscute. Păreau nişte negative haotice, pline de dungi şi spirale. „Artă modernă? se întrebă. Viziunea lui Jackson Pollok despre amfetamine?”

— Modele de dispersie, spuse Vitoria, care observase nedume­rirea lui. Reprezentări computerizate ale ciocnirilor dintre particule. Aceea este particula Z, adăugă ea, arătând spre o urmă slabă, aproa­pe invizibilă în haosul din desen. Tata a descoperit o cu cinci ani în urmă. Energie pură, masă zero. Este, poate, cea mai mică particulă din natură. Materia nu e altceva decât energie conservată.

„Materia este energie?” Langdon clătină sceptic din cap. „Sună a filozofie Zen!” Privi dâra subţire din fotografie şi se întrebă ce ar zice colegii lui de la Harvard, de la departamentul de fizică, dacă le ar povesti că şi a petrecut sfârşitul de săptămână hălăduind prin cel mai mare accelerator de particule, admirând particula Z.

— Vittoria, spuse Kohler în vreme ce se apropiau de impozanta uşă de oţel a laboratorului. Ar trebui să ştii că am venit aici în această dimineaţă, căutându l pe tatăl tău.

— Serios? replică ea, cu faţa uşor îmbujorată.

— Da. Şi imaginează ţi uimirea mea când am constatat că aţi înlocuit sistemul standard de securitate CERN cu altceva.

Kohler arătă spre complexul dispozitiv electronic montat lângă uşă.

— Îmi cer scuze. Ştii cât ţinea tata la intimitate. Voia ca nimeni în afara noastră să nu aibă acces în laborator.

— Bine. Deschide uşa.

Vittoria rămase un moment nemişcată. Apoi, trăgând adânc aer în piept, se apropie de mecanismul de pe perete.

Langdon nu era deloc pregătit pentru cele ce urmară.

Vittoria veni lângă dispozitiv şi îşi alinie cu grijă ochiul drept în faţa unei lentile asemănătoare cu un telescop. Apoi apăsă un buton. În interiorul dispozitivului se auzi un clic. Un fascicul îngust de lumină oscilă înainte şi înapoi, scanându i globul ocular ca o maşină de copiat.

— Este un scaner de retină, explică ea. Securitate infailibilă. Autorizat pentru numai două retine: a mea şi a tatălui meu.

Robert Langdon înţelese în sfârşit, oripilat. Chipul lui Leonardo Vetra îi reveni în minte în cele mai mici şi mai teribile detalii: faţa însângerată, unicul ochi de culoarea alunei şi orbita goală. Încercă să nege adevărul evident, dar apoi îl văzu... Dedesubtul scanerului, pe plăcile albe de faianţă... câţiva stropi mici de un roşu intens. Sânge uscat.

Vittoria, slavă Domnului, nu l observă.

Uşa de oţel se deschise şi intrară. Kohler îl fixă pe Langdon cu o privire dură ca piatra. Mesajul era clar: „Aşa cum ţi am spus... ochiul lipsă serveşte un scop înalt.”

18
Mâinile femeii erau legate, cu încheieturile vineţii şi umflate din cauza strânsorii. Hassassin ul cu pielea măslinie şedea întins lângă ea, istovit, admirându şi premiul nud. Se întrebă dacă nu cumva somnul ei era doar un truc, o încercare jalnică de a evita să l mai servească.

Dar nu i păsa. Fusese răsplătit îndeajuns. Sătul, se ridică în capul oaselor.

În ţara lui, femeile erau obiecte. Slabe. Instrumente ale plăcerii. Mărfuri de comercializat, ca şi vitele. Şi ştiau care le este locul. Dar aici, în Europa, femeile afişau o forţă şi o independenţă care îl amuzau şi l excitau totodată. A le sili să i se supună era totdeauna o bucurie pentru el.

Acum, în ciuda satisfacţiei pe care o simţea în vintre, simţea cum în el creşte o altă poftă. Ucisese noaptea trecută, ucisese şi mutilase, iar pentru el moartea era ca heroina... fiecare doză îi ostoia apetitul doar temporar, făcându l să jinduiască apoi la mai mult. Entuziasmul se topise. Pofta revenise.