Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo îl privi de parcă voia să l creadă, dar nu putea.

— Cele mai sacre codice ale creştinismului se află în arhivele acelea. Comori pe care eu însumi nu sunt demn să le admir.

— Sunt conştient de acest lucru.

— Accesul este permis numai prin decret scris al curatorului şi al Consiliului Bibliotecarilor din Vatican.

— Sau, insistă Langdon, prin mandat papal. Aşa scria în fiecare răspuns negativ pe care curatorul mi l a trimis.

Şambelanul încuviinţă tăcut:

— Nu vreau să fiu nepoliticos, dar, dacă nu mă înşel, mandatul papal este eliberat în acest birou. Din câte ştiu eu, în această seară dum­nea­voas­tră sunteţi responsabil aici. Şi ţinând seama de circumstanţe...

Preotul scoase un ceas din buzunarul sutanei şi îl privi. Când îi vorbi, Langdon nu sesiză în ochii lui decât profundul adevăr:

— Domnule profesor, sunt gata să mi dau viaţa în această zi pen­tru salvarea Bisericii. Credeţi cu adevărat că acel document se află aici? Şi că ne poate ajuta să identificăm cele patru biserici?

— N aş fi solicitat accesul în mod repetat, dacă n şi fi fost con­vins. Italia este destul de departe de Statele Unite pentru a călători aici aşa, de un moft, pe un salariu de profesor. Documentul la care mă refer este un vechi...

— Vă rog, îl întrerupse şambelanul. Iertaţi mă! În acest moment mintea mea nu mai poate procesa alte detalii. Ştiţi unde sunt amplasate arhivele?

Langdon simţi un val de emoţie:

— În spatele Porţii Santa Ana.

— Impresionant! Majoritatea specialiştilor sunt convinşi că se află dincolo de uşa secretă de după Tronul Sfântului Petru.

— Nu. Acolo este Archivio della Reverenda di Fabbrica di San Pietro. O eroare frecventă.

— Un bibliotecar docent îi însoţeşte totdeauna pe cei care intră, fără excepţie. În această seară nu se mai află aici nici un docent. Dumneavoastră îmi cereţi, de fapt, acces liber. Nici cardinalii noştri nu intră singuri acolo.

— Voi da dovadă de cel mai înalt respect şi de grijă atentă faţă de documentele dumneavoastră. Bibliotecarii nu vor vedea nici o urmă a trecerii mele prin arhive.

Undeva deasupra lor, clopotele Bazilicii San Pietro începură să sune. Şambelanul îşi verifică din nou ceasul:

— Trebuie să plec. După un moment de tăcere, îl măsură din ochi pe Langdon şi adăugă: Voi trimite un membru al Gărzii Elve­ţiene să vă aştepte la arhive. Vă acord încrederea mea totală, dom­nule Langdon. Duceţi vă!

Profesorul rămăsese fără glas.

Tânărul preot părea să iradieze acum o stranie siguranţă de sine. Întinse mâna şi i strânse umărul lui Langdon cu o forţă surprinzătoare:

— Vreau să găsiţi ceea ce căutaţi. Repede!

46
Arhivele Secrete ale Vaticanului sunt situate la capătul îndepărtat al Curţii Borgia, pe culmea unei coline ce urcă de la Poarta Santa Ana. Ele adăpostesc peste douăzeci de mii de volume şi se spune că aici se află adevărate comori, precum jurnalele lipsă ale lui Leonardo da Vinci şi chiar cărţile nepublicate vreodată ale Bibliei.

Langdon străbătu în viteză Via della Fondamenta spre arhive, încă nevenindu i să creadă că va fi primit înăuntru. Vittoria mergea alături de el, ţinând pasul cu uşurinţă. Părul ei cu miros de migdale flutura lin în vânt, iar Langdon îi inspira parfumul. Gândurile înce­pură să i o ia razna şi se strădui să le aducă pe făgaşul normal:

— Îmi spui şi mie ce căutăm? întrebă ea.

— O cărticică scrisă de un tip pe nume Galilei.

— Dar ştiu că nu te încurci! Ce i în ea?

— Se presupune că în cuprinsul ei se află ceva numit il segno.

— „Semnul?”

— Semnul, indiciul, semnalul... depinde cum traduci.

— Semnul pentru ce?

— Pentru o locaţie secretă. Confreria Illuminati fondată de Galilei trebuia să se apere de Vatican şi de aceea au stabilit aici, în Roma, un loc secret de întrunire, pe care l au numit Biserica Iluminării.

— Cam obraznic să numeşti „biserică” un bârlog satanist! Langdon clătină din cap:

— Grupul înfiinţat de Galileo nu era câtuşi de puţin satanist. Din el făceau parte savanţi care visau la iluminarea ştiinţifică. Locul de întrunire era doar unul în care să se poată reuni în siguranţă pentru a discuta despre subiectele interzise de Vatican. Deşi se ştie că acest bârlog secret a existat, nimeni n a aflat, nici până în ziua de azi, unde anume era el situat.

— Se pare că Illuminati ştiau să păstreze un secret!

— Cu certitudine! De fapt, niciodată n au dezvăluit cuiva din afara confreriei unde anume se reuneau. Această precauţie le asigu­ra protecţia, dar totodată ridica o dificultate când se punea problema recrutării de noi membri.

— Nu se puteau dezvolta dacă nu şi făceau publicitate, conchise Vittoria, mintea şi paşii ei păstrând ritmul perfect.

— Exact. Vestea despre confreria lui Galilei a început să se răspândească pe la 1630, iar numeroşi savanţi din lumea întreagă porneau în veritabile pelerinaje secrete spre Roma, sperând să de­vină membri Illuminati... dornici să poată privi prin telescopul lui Galilei şi să ia cunoştinţă de ideile maes­trului. Din păcate însă, ca urmare a acelei discreţii extreme, când ajungeau în Roma, oamenii de ştiinţă nu ştiau încotro să se îndrepte sau cu cine să vorbească fără a se trăda. Illuminati voiau noi membri, dar nu şi puteau per­mite să rişte făcându şi cunoscut locul de întrunire.

— Pare a fi o situazione senza soluzione.

— Exact! O fundătură.

— Şi atunci, ce au făcut?

— Erau oameni de ştiinţă: au studiat problema şi au găsit soluţia. Una cu adevărat strălucită. Illuminati au creat un fel de hartă inge­nioasă, care îi îndruma pe savanţi spre sanctuarul lor.

Dintr o dată pe chipul Vittoriei se aşternu o expresie sceptică:

— Săgeţi desenate pe zidurile caselor? întrebă ea, încetinin du şi paşii.

— Oarecum, însă mult mai subtil. Harta consta într o serie de in­dicii disimulate, amplasate în diverse locuri publice din oraş. Un indiciu te îndrumă spre următorul... şi apoi spre celălalt... şi aşa mai departe, iar în final ajungeai la sanctuarul Illuminati.

Vittoria îl privi incredulă:

— Parcă ar fi o căutare a comorilor. Langdon râse uşor:

— Într un fel, da, este. Illuminati numeau acest şir de indicii „Calea Iluminării” şi toţi cei care doreau să se alăture confreriei erau nevoiţi s o urmeze până la capăt. Ca un fel de test.

— Dar dacă Vaticanul ar fi vrut să i găsească, n ar fi fost sufi­cient să urmeze pur şi simplu seria de indicii?

— Nu. Calea era ascunsă. Ca un joc de puzzle construit în aşa fel încât doar anumiţi oameni să poată identifica indiciile, aflând astfel unde anume era ascunsă Biserica Iluminării. Confreria a dorit ca acest test să constituie, oarecum, o iniţiere, funcţionând nu doar ca o măsură de siguranţă, ci şi ca un element de triere, prin care doar cei mai iscusiţi savanţi să ajungă la sanctuar.

— Nu mi vine să cred! În secolul al XVII lea, clericii erau printre cei mai educaţi şi cei mai cultivaţi oameni din lume. Dacă aceste indicii erau amplasate în locuri publice, cu certitudine la Vatican existau persoane capabile să le identifice.

— Sigur, replică Langdon, dacă ei ar fi ştiut despre acele indicii. Dar nu ştiau. Şi nu le au remarcat niciodată, fiindcă Illuminati le au conceput în aşa fel încât clericii să nu şi poată da seama ce sunt. Au folosit o metodă numită în simbolistică „disimulare”.

— Camuflaj!

Langdon era impresionat:

— Cunoşti termenul!

— Dissimulazione. Cea mai bună metodă de apărare a naturii. Încearcă să remarci un peşte trompetă care înoată în sus înotând vertical printre alge!

— Bun! reluă profesorul. Illuminati au utilizat acelaşi concept: au creat indicii care se pierdeau pe fundalul vechii Rome. Nu pu­teau folosi ambigra­me sau simboluri ştiinţifice, fiindcă ar fi fost evidente şi de aceea au apelat la un artist membru al confreriei — acelaşi maestru anonim care concepuse ambigrama simbol "Illuminati” — şi i au cerut să realizeze patru sculpturi.

— Patru sculpturi Illuminati?

— Da, lucrări care să respecte două principii directoare. În pri­mul rând, statuile urmau să arate la fel ca restul operelor de artă din Roma... astfel încât Vaticanul să nu bănuiască niciodată că ar aparţine confreriei.

— Aşadar, artă cu specific religios.

Langdon încuviinţă, din ce în ce mai incitat, şi continuă într un ritm accelerat:

— Cel de al doilea principiu impunea ca sculpturile să respecte patru teme specifice. Fiecare trebuia să fie un tribut adus unuia din­tre cele patru elemente ale ştiinţei.

— Patru elemente? Dar sunt peste o sută!

— În secolul al XVII lea nu erau atâtea, îi reaminti profesorul. Primii alchimişti credeau că întregul univers este format din numai patru elemente: Pământul, Aerul, Focul şi Apa.

Crucea precreştină, ştia Langdon, era cea mai frecventă reprezentare a acestor patru elemente: patru braţe corespunzătoare aerului, focului, apei şi pământului. Dincolo de asta, de a lungul istoriei existaseră efectiv zeci de reprezentări simbolice ale celor patru elemente — ciclurile vieţii pitagoreice, Hong Fan ul chinezesc, rudimentele masculin şi feminin din filozofia jungiană, cvadrantele zodiacului... Chiar şi musulmanii venerau cele patru elemente, deşi în Islam ele sunt numite „pătrate, nori, fulgere şi valuri”. Lui Lang­don însă îi stârnise fiori totdeauna modul modern de aplicare a ele­mentelor primordiale — cele patru grade mistice de iniţiere absolută ale masonilor: Pământul, Aerul, Focul şi Apa.

Vittoria părea uluită:

— Aşadar, acest artist Illuminati a realizat patru opere de artă cu aspect religios, dar care erau, de fapt, un tribut adus Pământului, Aerului, Focului şi Apei?

— Exact, răspunse Langdon, cotind pe Via Sentinel spre arhive. Lucrările se pierdeau în marea de opere de artă religioasă din Roma. Donându le anonim anumitor biserici şi apoi uzând de influ­enţa lor politică, membrii confreriei au facilitat amplasarea sculp­turilor în patru biserici atent alese de ei. Fiecare statuie constituia un indiciu... sugerând subtil direcţia către următoarea biserică... unde aştepta un alt indiciu. Totul funcţiona ca o cale ascunsă, di­simulată sub forma artei religioase. Dacă un candidat Illuminati putea găsi prima biserică şi indiciul pentru elementul Pământ, îl putea urma până la Aer, de acolo la Foc, apoi la Apă şi, în cele din urmă, la Biserica Iluminării.

Vittoria părea din ce în ce mai derutată:

— Şi toate astea au ceva de a face cu prinderea asasinului Illuminati?

Langdon surise, scoţându şi asul din mânecă:

— Oh, da! Illuminati numeau aceste patru biserici cu un termen special: Altarele Ştiinţei.

— Îmi pare rău, dar asta nu mi spune nim...

Vittoria se întrerupse brusc şi, după o clipă, exclamă:

— L' altare di scienza? Asasinul Illuminati ne a avertizat că i va sacrifica pe cei patru cardinali pe altarele ştiinţei!

— Patru cardinali. Patru biserici. Patru altare ale ştiinţei.

Tânara îl privi împietrită:

— Vrei să spui că acele patru biserici în care vor fi sacrificaţi car­dinalii sunt aceleaşi patru care marchează vechea Cale a Iluminării?

— Aşa cred.

— Dar de ce să ne fi oferit ucigaşul acest indiciu?

— De ce nu? îi replică Langdon. Foarte puţini istorici ştiu ceva despre cele patru sculpturi. Chiar şi mai puţini sunt de părere că ele există cu adevărat. Iar amplasarea lor a rămas secretă timp de patru sute de ani! Nu mă îndoiesc că actualii Illuminati au considerat că pot păstra secretul încă cinci ore. În plus, ei nu mai au nevoie acum de acea cale! Ascunzătoarea secretă a dispărut, probabil, de mult. Astăzi trăiesc şi ei în lumea modernă. Se întrunesc în consiliile de administraţie ale băncilor, cinează la cluburi selecte, se relaxează pe terenuri de golf private... În seara asta, vor să şi facă public secretul. Acesta este momentul lor. Marea dezvăluire.

Langdon se temea însă că această dezvăluire va avea o simetrie aparte, despre care încă nu pomenise nimic. „Cele patru simboluri.” Asasinul jurase că fiecare cardinal va fi înfierat cu un simbol dife­rit. „Ca dovadă că vechile legende sunt adevărate”, spusese el. Le­genda celor patru ambigrame era la fel de veche ca şi confreria însăşi: pământul, aerul, focul, apa — patru cuvinte desenate perfect simetric. Exact ca şi termenul Illuminati. Fiecare cardinal urma să fie înfierat cu unul din anticele elemente ale ştiinţei. Zvo­nul că aceste patru simboluri nu erau în italiană, ci în engleză constituia încă un punct de controversă în rândul istoricilor. Engleza părea o deviere aleatorie de la limba lor maternă... iar Illuminati nu făceau nimic la întâm­plare.

Langdon coti pe aleea ce ducea spre clădirea arhivelor. Imagini fantoma­tice i se perindau prin minte. Urzeala Illuminati începea să şi dezvăluie gran­doarea. Confreria jurase să rămână în subteran cât timp va fi nevoie, acu­mu­lând suficientă putere şi forţă de influ­enţă pentru a putea reieşi la supra­faţă fără teamă şi a şi duce cauza la îndeplinire în văzul întregii lumi. Deja Illuminati nu se mai ascundeau. Erau gata să şi arate puterea, confirmând faptul că mitul devenise realitate. Iar în această seară avea loc marea inau­gurare.

— Iată şi escorta noastră, spuse Vittoria, arătând spre un soldat al Gărzii Elveţiene care alerga de a latul unei peluze, spre uşa clădirii.

Când îi văzu, soldatul se opri brusc şi se holbă la ei, întrebându se parcă dacă nu cumva are halucinaţii. Fără un cuvânt, se răsuci cu spatele la ei şi îşi scoase staţia de emisie recepţie. Aparent nevenindu i să creadă, întrebă ceva prin intermediul aparatului. Lătratul furios care se auzea din staţie era indescifrabil pentru Langdon, dar mesajul era clar. Soldatul ridică din umeri, închise staţia şi se în­toarse spre ei, cu o expresie nemulţumită.

Nimeni nu rosti o vorbă când ei intrară în clădire. Trecând prin patru uşi de oţel şi alte două parolate, coborâră o scară lungă şi ajunseră într un hol cu două încuietori cu cifru. Dincolo de o altă serie de porţi electronice îi aştepta un culoar lung, la capătul căruia se aflau două uşi masive de stejar, duble. Soldatul se opri, îi privi din nou şi, bombănind abia auzit, se apropie de o cutie metalică fixată în zid. O descuie, o deschise şi tastă un cod. Uşile începură să bâzâie şi încuietoarea cedă.

Elveţianul se întoarse spre ei şi le adresă primele cuvinte:

— Arhivele se află dincolo de această uşă. Mi s a ordonat să vă escortez până aici şi să mă întorc pentru o altă misiune.

— Plecaţi? întrebă Vittoria.

— Garda Elveţiană nu are acces la Arhivele Secrete. Dumnea­voastră vă aflaţi aici numai deoarece comandantul meu a primit un ordin direct în acest sens de la camerlengo.

— Dar noi cum vom mai ieşi?

— Securitate monodirecţională. Nu veţi avea nici o problemă.

Aceasta fiind toată conversaţia, soldatul se răsuci pe călcâie şi porni înapoi pe culoar.

Vittoria mai comentă ceva, dar Langdon n o auzi. Nu mai vedea decât uşile duble din faţa lui, întrebându se ce secrete şi ce mistere se aflau dincolo de ele.

47
Deşi ştia că nu are mult timp la dispoziţie, şambelanul Carlo Ventresca mergea cu paşi rari. Avea nevoie să rămână puţin singur pentru a şi aduna gândurile înaintea rugăciunii de deschidere. Se întâmplaseră atât de multe! Traversând singur coridoarele ce duceau spre aripa de nord, încercările ultimelor cincisprezece zile apăsau încă greu asupra umerilor săi.

Îşi urmase îndatoririle sfinte până la ultima literă.

Conform legilor Vaticanului, după moartea papei, şambelanul trebuia să confirme personal decesul, plasându şi degetele pe carotida pontifului, ascultându i răsuflarea şi apoi strigându l pe nume de trei ori. Legea nu permitea o autopsie. Apoi sigilase dor­mitorul papal, distrusese inelul pontifical în formă de peşte, împrăştiase cerneala folosită la sigiliile papale şi organizase cere­monia funerară. Odată rezolvate aceste lucruri, începuse pregătirile pentru conclav.

„Conclavul, îşi spuse. Ultimul obstacol!” Una dintre cele mai vechi tradiţii ale creştinătăţii. În prezent, fiindcă rezultatul ajun­sese să fie cunoscut de obicei chiar dinainte de începerea con­clavului, întregul proces era criticat ca fiind demodat — mai degrabă o comedie burlescă decât o alegere propriu zisă. Totuşi, şambelanul ştia că aceasta era doar o neînţelegere. Conclavul nu se rezuma doar la o alegere, ci era un transfer antic, mistic, de pu­tere. Tradiţia era atemporală... discreţia extremă, bucăţelele de hârtie împăturite, arderea voturilor, amestecul unor vechi sub­stanţe, semnalele de fum...

Străbătând Logiile Papei Grigore al XIII lea, şambelanul se întrebă dacă Mortati intrase deja în panică. Remarcase, fără îndoială, absenţa celor patru preferiti. În lipsa lor, votarea putea dura toată noaptea. Numirea lui Mortati ca Mare Elector fusese o alegere bună; cardinalul era deschis la minte şi nu se sfia să şi spună răspicat părerea. În seara aceasta, conclavul va avea nevoie mai mult ca oricând de un lider.

Când ajunse în capătul Scării Regale, il camerlengo se opri o clipă cu senzaţia că se află în faţa provocării vieţii lui. Putea auzi chiar şi de aici forfota din Capela Sixtină — conversaţiile tensionate dintre cei o sută şaizeci şi cinci de cardinali.

„O sută şaizeci şi unu de cardinali!”, se corectă el.

Pentru o clipă, simţi cum se prăbuşeşte spre iad, printre oameni urlând, înghiţit de flăcări, pe sub pietrele şi sângele care curgeau din cer.

Apoi, tăcere.

Când copilul îşi reveni, se afla în Rai. Totul în jurul lui era alb. Lumina era pură şi orbitoare. Deşi unii ar fi putut spune că un copil de zece ani nu are cum să înţeleagă ce e raiul, micul Carlo Ventresca înţelegea foarte bine. Iar acum era în Rai. „Unde altundeva ar fi putut fi?” În unicul deceniu petrecut de el pe Pământ, copilul simţise deja măreţia lui Dumnezeu — sunetul tunător al orgii, cupolele avântate spre cer, glasurile unite în cântec, vitraliile strălucind în auriu. Mama lui Carlo, Măria, îl ducea la slujbă în fiecare zi. Biserica era casa lui.

— De ce venim noi la slujbă chiar în fiecare zi? întrebase Carlo odată, deşi frecvenţa nu l deranja câtuşi de puţin.

— Fiindcă aşa I am promis lui Dumnezeu, îi răspunsese mama lui. Şi o promisiune făcută lui Dumnezeu este cea mai importantă dintre toate promisiunile. Niciodată să nu ţi încalci cuvântul dat Domnului.

Carlo îi promisese că n o va face niciodată. O iubea pe mama lui mai mult decât pe oricine pe lume. Ea era îngerul lui sfânt. Une­ori îi spunea Maria benedetta — „Maria cea binecuvântată” — deşi ei nu i plăcea deloc. Îngenunchea şi el alături când ea se ruga, simţindu i parfumul dulce al trupului şi ascultându i murmurul vocii, în timp ce şi rotea rozariul: „Sfântă Marie, Maica lui Dum­nezeu, roagă te lui Hristos pentru noi, păcătoşii. Acum şi n ceasul morţii noastre. Amin!”

— Unde este tatăl meu? o întreba Carlo câteodată, deşi ştia că tatăl lui murise înainte ca el să se nască.

— Dumnezeu este tatăl tău acum, îi răspundea ea de fiecare dată. Eşti un copil al Bisericii.

Lui Carlo îi plăcea asta.

— Ori de câte ori ţi e teamă, spunea ea, aminteşte ţi că acum Dumnezeu este Tatăl tău. El te va apăra şi va veghea asupra ta tot­deauna. Domnul are planuri mari cu tine, Carlo.

Băieţelul ştia că mama lui are dreptate; deja Îl putea simţi pe Dumnezeu în sângele lui.

„Sânge...