Looking for heroes. Yet

Looking for heroes. YET.
De cand ne-am hotarat sa lansam revista, am tot asteptat sa se intample ceva cu adevarat important in Bucuresti, printre atatea expozitii prafuite si evenimente artistice « avortate » din cauza caldurii. Se pare, insa, ca asteptarile unora sunt inca prea mari in raport cu ce pot altii sa faca, astfel incat, atunci cand am aflat ca se deschide, in extra-sezon, o galerie multimedia, am tresarit. Asta e, despre asta vreau sa scriu. Vom vedea, in sfarsit, altceva; o realitate stiuta doar din reviste sau de pe net - la noi acasa, accesibila, vizibila, contemporana cu lumea catre care aspiram. Daca este sau nu asa, va las pe voi sa apreciati. Ceea ce am vazut eu seamana, mai curand, cu un proiect in progress al unor artisti buni, entuziasti, dar prea de timpuriu marcati de frica pierderii sansei. De ce ? pentru ca aici totul se negociaza transant, acum ori niciodata, si am supravietuit de 2000 de ani sub semnul momentului, fara sa vrem mai mult, fara perspectiva.
S.N. : Ce este si cum s-a nascut HT 003?

T.G. : HT003 Gallery este o galerie de arta contemporana iniţiata de catre un grup de artisti – Iosif Kiraly, Gheorghe Rasovszky si Teodor Graur. Este legata, totodata, si de infiintarea noii sectii de multi-media in cadrul Uniunii Artistilor Plastici din Romania, care ne sprijina in mod direct oferindu-ne acest spatiu din Hanul cu Tei nr. 22. Ideea de baza a fost sa deschidem o galerie pentru noile media (care se pare ca sunt o preocupare actuala pentru artistii de pretutindeni si, bineinteles, si pentru ai nostri ), dar ne-am gandit sa acoperim un spectru mai larg. Vrem sa expunem, in principiu, arta contemporana ca demers, indiferent de tehnica folosita, asadar va fi si pictura, vor fi si instalatii si multe altele.

S.N. : Totusi, fenomenul artistic multi-media are deja o istorie (poate mai veche de 25 de ani, de la primele experimente fotografice – fotomontaje, fotoinstalatii, interventii pe fotografie, apoi filme video si diverse interferente intre medium-uri); chiar si termenul a evoluat de la „intermedia” la „multimedia” ori „mixed-media”. Asta nu dovedeste, de fapt, ca Uniunea a ignorat pină acum fenomenul, iar cand a reactionat, in sfarsit, nu l-a perceput la adevaratele dimensiuni, neacordandu-i un spatiu de manifestare mai adecvat, mai generos?

G.R. : Uniunea nu poate face mai mult in acest moment, pentru ca are foarte putine sali. Initial era vorba, intr-adevar, de un spatiu mult mai bun, fostul sediu al revistei „Arta”.. Dar faptul asta e mai putin important; e ca si cum ai zice ca porti un pantof numarul 35 in loc de 37, cind de fapt ai putea sa porti un pantof 65. Romania are spatii minime din acest punct de vedere, iar Uniunea testeaza, probabil, ce se poate intampla cu un asemenea tip de galerie si poate va face, la un moment dat, niste eforturi suplimentare. Nu este vorba de defazare, Uniunea are o politica structurata pe clasic si chestia asta pe care o face acum Uniunea este o „scapare” fericita, de care noi incercam sa profitam, nu pentru noi, ci pentru toti artistii pasionati de multi-media.

S.N. : Desi, evident, intentia este laudabila, insist si sustin ca acest spatiu nu este adecvat. Se afla intre toate celelalate galerii cu un pronuntat aspect comercial si aici nimic nu reflecta faptul ca s-ar intampla altceva. Nu credeti ca o galerie multi-media ar fi trebuit sa arate altfel în anul 2003?

G.R.: In momentul de fata nu sunt resurse pentru asa ceva si tot ce se face este prin efort individual. Exista sponsori, dar in asteptare: vor sa vada ce se intampla si nu sunt prea interesati de asa ceva. In plus, pe langa o structura de mare incultura, nu exista nici un cadru favorabil sponsorizarii evenimentelor de aceasta factura.

T.G. : Trebuie sa repet si eu: aceasta galerie este initiativa unui grup de artisti membri ai Uniunii dar, in acest caz, Uniunea este pentru noi doar un sponsor, nu un cadru in care ne desfasuram activitatea. Decalaje, desincronizari sunt si vor fi, mai ales intre arta romaneasca si cea din Occident. Dar nu pot fi eliminate si nu e nimic rau in asta, pentru ca ar fi plictisitor sa vezi peste tot acelasi tip de arta. In sfarsit, eu cred ca este un spatiu destul de potrivit, chiar daca peretii nu au planeitate perfecta sau alte lucruri…

S.N. : Sincera sa fiu, eu asociez cumva deschiderea acestei galerii cu cea din 1993 a fotogaleriei GAD. Atunci, insa, spatiul a fost ales in mod deliberat sa arate „underground”, sa aiba un caracter improvizat, tocmai pentru a reflecta precaritatea statutului fotografiei in Romania, in acel moment. Ati avut, poate, o intenţie similară in cazul HT003?

T.G. : Noi am plecat din mers si vernisajul s-a desfasurat intr-un soi de normalitate: lumea ne cunoaste si a venit la deschidere. Nu am avut intentia sa socam, n-am urmarit nici o polemica, desi anunturile de pe „nettime” erau mai agresive.

R.G. : Ar mai fi ceva de spus. Criticii asteapta spatii speciale, dotate, occidentale, crezand ca asta ar rezolva problema. Problema, insa, sunt artistii. De aceea, in opinia mea, e prea putin important ca acum, in Romania, un spatiu sa arate brici. Pana la urma, noi speram ca artistii care expun aici sa fie foarte buni. Fiecare artist poate sa vina cu o surpriza tehnologica, care sa schimbe imediat aspectul spatiului de expunere. Deci, e ceva posibil si reglabil. Scopul principal, insa, al acestei galerii este ca artistii care „fac coada” la Simeza sau la alte sali sa aiba o alternativa. Calea fireasca ar fi ca, dupa ce se intampla niste evenimente notabile aici, ca valoare, sa putem rediscuta posibilitatea amenajarii mai adecvate a salii.

S.N. : Titlul expozitiei de acum, „Looking for Heroes” se refera si la strategia sau odiseea deschiderii galeriei? Reprezinta aceasta un act eroic, temerar, de curaj? Dacă da, în raport cu ce? Cu structurile Uniunii, cu perceptia publică sau cu voi insiva?

G.R. : Noi, cei care facem lucrurile astea, avem cu totii un anumit tip de implant, continut in titlul asta. E o tema permanenta care, in acelasi timp, are si o uriasa doza de umor negru si o doza de realitate, cat se poate de frusta. Deci este o tema pe care noi ne-am pliat, nefolosind-o ca un gest manifest. Ceea ce am facut oarecum manifest este textul in care explicam ca noi nu negam nimic din ceea ce se intampla. A nega saracia si resursele infime cu care artistii romani incearca sa faca ceva ar fi inutil. Important este ca artistii sa expuna, totusi, lucruri foarte bune.

T.G. : Important este ca artistii sa aiba initiativa, sa aiba proiecte. De fapt, acesta este demersul artei contemporane: sa ai proiecte si sa aplici mereu, inercand sa le materializezi, sa gasesti sponsori si resurse.

S.N. : Da, dar in acest mod, artistul devine manager si cine mai face arta?

T.G. : Arta este ceea ce rezulta de aici. Nu stim daca e arta, ce valoare are etc. Nu judecam noi, ci publicul si critica.

S.N. : Apropo de aceasta conditie de erou permanent, imi amintesc de lucrarea dvs. „Eroul din Carpati”, realizata impreuna cu Olimpiu Bandalac si prezentata la Bienala de la Istanbul din 1995. Era vorba atunci de o parodie a cliseelor noastre identitare in raport cu restul lumii si ma intreb care este ideea de acum, din spatele acestei expozitii, la aproape zece ani distanta? Cred ca mizati din nou pe diferenta in raport cu restul lumii, din perspectiva conditiei de artisti, nu?

T.G. : Noi vrem sa facem aici mai mult decat sa ne expunem propriile creatii. Vrem sa fim mai activi si mai prezenti in societatea romaneasca. Daca toti isi realizeaza doar propriile proiecte sau pleaca, aici ramane un mare gol pentru public. De aceea vom incerca, mai intai, sa aducem in galerie, expozitii ale noastre din Occident, care nu au fost vazute aici si despre care exista doar ceva literatura de specialitate. In al doilea rand, cred ca ceea ce lipseste de pe scena artei contemporane romanesti este o mare bienala sau o alta manifestare majora, in care omul sa vina si sa ia contact nemijlocit cu arta. Pentru asta trebuie sa participe niste institutii, guvernul Romaniei, banci grele…

S.N. : Si faceti demersuri in sensul asta?

T.G. : Pai, am facut „Arta si democratie” la Timisoara in ’90, „Hrana pentru arta, arta pentru hrana” in ’90 la Dalles in fata, unde am cersit si am strans bani si au mancat niste oameni nevoiasi acolo…Nu era doar ironie sau autoironie, era ceva foarte serios.

S.N. : Cred ca asemenea actiuni ar fi si acum, din pacate, de actualitate, si poate ar schimba ceva. Dar revenind la expozitia cu care ati deschis galeria, vreau sa va intreb de ce primul invitat a fost Ionica Grigorescu?

G.R. : Ionica Grigorescu este un artist european de egala valoare cu cei mai buni artisti europeni ai momentului. Exista in anii ’80 un pol artistic care s-a disipat, format din Paul Neagu, Iulian Mereuta si altii, care daca ar fi ramas in Romania ar fi fost foarte bine, si pentru noi, si pentru ei. Nu s-a intamplat asa. Ionica Grigorescu a ramas si reprezinta un reper, un punct de foarte mare constanta in arta contemporana romaneasca. El este, pentru noi, un simbol al faptului ca timpul, conditiile, guvernele si oranduirile politice nu au nici cea mai mica importanta, atunci cand artistul are puterea sa faca ceea ce trebuie, fara sa-l intereseze ce se intampla in jurul lui.

S.N. : Dar artistul este interesat de ceea ce se intampla, pentru ca vrea sa comunice, arta este limbaj. In plus, exista un potential de (inter)actiune sociala a artei, valorificat intotdeauna de artist, chir daca in subtext, altfel ar deveni inutil. Chiar textul manifest al expozitiei dvs. o dovedeste, vrand sa arate nu detasarea, ci implicarea; si nu strict estetic ci, mai curand, politic, ideologic, social.

G.R. : Acesta este un criteriu implicit al artistului, dar cei care fac doar asa ceva ajung sa teoretizeze prea mult si incep sa lucreze din ce in ce mai putin. Ori, artistul trebuie sa aiba realizari majore nu doar calitativ, ci si cantitativ semnificative. Lumea s-a cam plictisit de concepte, iar cel mai recent exemplu este Bienala de la Venetia, unde domneste o mare plictiseala.

S.N. : Pentru ca ati amintit de bienale, de ce credeti ca in ultimii ani Romania nu a mai fost invitata sa participe, cu exceptia Venetiei, bineinteles?

T.G. : Am participat. In 2002, la Gratz, „In Search of Balkania” – cu subREAL, Teodor Graur, Ionica Grigorescu; iar anul acesta, la Viena, la expozitia „Blood and Honey” organizata la Essl Collection din Klosterneuburg, tot cu grupul subREAL şi Patricia Teodorescu. Sunt manifestari importante, de acelasi calibru cu Bienalele. Dar pentru Bienale avem nevoie de curatori mari, ca Harald Szeeman sau Carlo Politti, sa ne invite. Ori aici, relatiile sunt oarecum exclusiviste, oculte, nu poti sa participi daca nu esti invitat. E ca la francmasoni, nu devii membru daca nu esti chemat si nu poti sa faci nimic pentru asta.

S.N. : O ultima intrebare, despre HT003. Va aduce galeria o schimbare de perspectiva asupra artei multi-media la noi? O innoire, poate, intr-un spirit mai agresiv, mai dinamic, mai percutant? Ce proiecte aveţi pentru viitorul apropiat?

T.G. : Urmeaza doua show-uri personale: Vlad Iacob (in septembrie), un artist marcant, care n-a prea iesit pe piata pana acum; apoi Stefan Rusu, un tanar artist din Chisinau, care s-a stabilit in Romania si care are o relatie speciala cu artistii din Extremul Orient. Ca artst el face video, sculptura, instalatie, literatura, concepte, film, dar are lucrari foarte interesante ca curator, una dintre ele fiind „InvAsia”.. In continuare, vor veni Emilian Savescu cu lucrari de fotografie si Gheorghe Rasovszky, cu un concept nou, pe care il asteptam cu interes. Vom aduce aici si portofoliile de artisti, si filmele „Avangart” si toate materialele necesare pentru a alcatui o mica arhiva a fenomenului multi-media in arta contemporana romaneasca, asa ca eu cred ca galeria are toate sansele de reusita.

G.R. : Si aproape ca o coincidenta, cele 11 episoade „Avangart” pe care le-am facut pana acum arata, de fapt, acelasi lucru: ca exista artisti care functioneaza.

T.G. : Iar in cazul in care nu vom reusi cu HT003, vom deschide o cafenea !

S.N. : Multi-media, presupun…Multumesc.