Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Sânge curgând din cer!”

Linişte. Şi apoi, Raiul.

Acest Rai — îşi dăduse Carlo seama când luminile orbitoare se stin­seseră — era, de fapt, secţia de terapie intensivă a Spitalului Santa Clara, de lângă Palermo. Carlo fusese unicul supravieţuitor al unui atac terorist cu bombă, ce distrusese capela în care el şi mama lui participau la slujbă în timpul vacanţei. Treizeci şi şapte de oameni muriseră, inclusiv mama lui. Ziarele numiseră supravieţuirea lui „Miracolul Sfântului Francisc”. Pentru un motiv necunoscut, cu doar câteva clipe înaintea exploziei, Carlo plecase de lângă mama lui şi intrase într un alcov mai ferit, pentru a privi o tapiserie care l înfăţişa pe Sfântul Francisc.

„Dumnezeu m a chemat acolo, îşi spusese el în cele din urmă. El a vrut să mă salveze.”

Durerea era chinuitoare. Încă o măi vedea pe mama lui înge­nuncheată, trimiţându i un sărut din vârful degetelor. Apoi, cu un zgomot asurzitor, trupul ei plăcut mirositor fusese sfârtecat. Încă mai simţea gustul răului uman. Sângele curgea din cer. Sângele mamei lui! Binecuvântata Maria!

„Dumnezeu te va apăra şi va veghea asupra ta totdeauna”, îi spusese ea.

„Dar unde e Dumnezeu acum?!”

Apoi, ca o întruchipare lumească a adevărului rostit de mama lui, un preot venise la spital. Nu era un preot oarecare. Un epis­cop! Şi se rugase pentru Carlo. Miracolul Sfântului Francisc! Când copilul îşi revenise, preotul aranjase ca el să locuiască într o mică mânăstire de pe lângă catedrala în care predica episcopul. Astfel, Carlo trăise şi învăţase împreună cu călugării, ba chiar devenise băiatul de altar al protectorului său. Episcopul îi sugerase să ur­meze şcoala publică, dar copilul refuzase. Nicăieri nu ar fi putut fi mai fericit decât în noua lui casă. Acum ştia cu adevărat că trăieşte în casa Domnului.

În fiecare seară, Carlo se ruga pentru mama lui.

„Dumnezeu m a salvat pentru un motiv. Care este acel motiv?” se întreba el.

Când împlinise şaisprezece ani, conform legii italiene trebuia să facă doi ani de armată. Episcopul îi explicase că, dacă ar intra la se­minar, ar fi scutit de această îndatorire. Dar Carlo îi răspunsese că, deşi avea de gând să urmeze seminarul, voia să înţeleagă mai întâi ce e răul.

Episcopul nu înţelesese.

Dacă avea să şi petreacă viaţa în sânul Bisericii, luptând îm­potriva răului, încercase băiatul să i explice, trebuia mai întâi să l înţeleagă. Şi ce loc ar fi fost mai potrivit pentru a înţelege răul, decât armata? Armata folosea arme şi bombe. Şi o bombă o ucisese pe binecuvântata lui mamă!

Episcopul încercase să l convingă să se răzgândească, dar Carlo era hotărât.

— Ai grijă, fiul meu, îi spusese preotul. Şi aminteşte ţi că Bise­rica te aşteaptă la întoarcere.

Cei doi ani de armată fuseseră cumpliţi. Băiatul îşi petrecuse copi­lăria în linişte şi în reculegere. În armată însă, nu exista linişte. Zgomot continuu. Maşinării uriaşe pretutindeni. Nici o clipă de pace sufle­tească. Deşi soldaţii participau la slujba religioasă o dată pe săptămână, Carlo nu simţea prezen­ţa lui Dumnezeu în nici unul dintre colegii săi; minţile lor erau prea pline de haos pentru a L zări pe Domnul.

Băiatul ura această nouă viaţă a sa şi voia să plece acasă. Dar era hotărât să reziste în continuare. Trebuia să înţeleagă răul. Refuzase să tragă cu arma, aşa că militarii îl învăţaseră să piloteze un eli­copter sanitar. Carlo ura zgomotul şi mirosurile, dar cel puţin aşa se ridica în văzduh şi putea fi mai aproape de mama lui din ceruri. Când i se spusese că antrenamentul de pilot includea şi salturi cu paraşuta, simţise că l cuprinde groaza. Şi totuşi, nu avusese de ales.

„Dumnezeu mă va apăra”, se încurajase el.

Prima lui săritură cu paraşuta fusese cea mai incitantă şi mai plină de entuziasm experienţă pe care o trăise în viaţa lui. Parcă zbura împreună cu Dumnezeu. Carlo nu se mai sătura acum... li­niştea... plutirea... chipul mamei sale întrezărit în norii alburii... „Dumnezeu are planuri mari pentru tine, Carlo!” Când revenise din armată, intrase imediat la seminar.

Asta se întâmplase cu douăzeci şi trei de ani în urmă.

Astăzi, în vreme ce cobora Scara Regală, şambelanul Carlo Ventresca se străduia să înţeleagă şirul de evenimente care îl adu­sese la această răspântie teribila.

„Lasă la o parte orice temeri, se îndemnă singur, şi încredin­ţează această noapte în mâinile lui Dumnezeu.”

Vedea deja masiva uşă de bronz a Capelei Sixtine, vegheată de patru membri ai Gărzii Elveţiene. Soldaţii descuiară uşa şi o deschi­seră. Înăuntru, toate capetele se întoarseră spre el. Il camerlengo privi marea de sutane negre şi robe roşii din faţa lui. De abia acum înţelegea care era planul lui Dumnezeu. Soarta Bisericii era în mâinile sale.

Şambelanul îşi făcu semnul crucii şi păşi peste prag.

48
Reporterul BBC Gunther Glick stătea asudând în furgoneta parcată pe latura estică a pieţii San Pietro şi l înjura pe redactorul său. Deşi prima sa evaluare lunară fusese însoţită de superlative — muncitor, inteligent, eficient — iată l acum, la Vatican, la „pânda papii”. Ştia bine că munca pentru BBC îi conferea mult mai multă credibilitate decât lucrul pentru o fiţuică precum British Tattler, totuşi nu aşa înţelegea el munca de reporter.

Datoria lui era una simplă, jignitor de simplă, trebuia să stea aici, aşteptând ca o grămadă de boşorogi să l aleagă pe următorul boşorog şef, după care să iasă din furgoneta asta şi să înregistre­ze un spot „în direct” de cincisprezece secunde, având Vaticanul pe fundal.

„Grozav!”

Lui Glick încă nu i venea să creadă că BBC ul încă mai trimitea reporteri în teren pentru o asemenea bufonerie. „Vezi cumva şi vreuna dintre marile reţele de televiziune americane aici în seara asta? La naiba, nu!” Fiindcă băieţii cei mari ştiau să şi facă treaba. Ei se uitau la CNN, făceau un scurt rezumat şi apoi îşi filmau reportajul „în direct” în faţa unui ecran gol, peste care suprapuneau apoi nişte imagini mai vechi, pentru a i da o tuşă realistă. MSNBC folosea chiar vânt şi ploaie artificială în studio, conferind reportajelor acea autenticitate de la faţa locu­lui. Telespectatorii nu mai vor adevăr; tot ce doresc e cât mai multă distracţie.

Glick privi prin parbriz, simţindu se cu fiecare minut ce trecea tot mai deprimat. Fortăreaţa imperială a Vaticanului se înălţa în faţa lui, parcă pentru a i arăta ce puteau realiza oamenii când îşi puneau ceva în minte cu adevărat.

— Eu ce am realizat în viaţa mea? se întrebă el cu glas tare. Nimic!

— În cazul ăsta, renunţă! răsună o voce de femeie în spatele lui.

Glick tresări. Uitase că nu e singur, se răsuci spre bancheta din spate, unde cameramanul său, Chinita Macri, şedea tăcută, ştergându şi ochelarii. Totdeauna îşi ştergea ochelarii. Chinita era negresă — deşi prefera să i se spună afro americană — puţintel cam grăsuţă şi inteli­gentă foc. Şi avea grijă să nu te lase să uiţi lucrul ăsta. Era o pipiţă ciudată, dar Glick o plăcea. Iar acum chiar că simţea nevoia să schimbe o vorbă cu cineva.

— Care i problema, Gunth? întreba ea.

— Ce facem noi aici?

Chinita continua să şi lustruiască ochelarii:

— Asistam la un eveniment interesant.

— Un grup de bătrânei încuiaţi în întuneric este interesant pen­tru tine?

— Ştii că te paşte iadul, nu i aşa?

— Sunt deja acolo!

— Ia spune mi! îl îndemnă Chinita, exact aşa cum făcea mama lui.

— Vreau şi eu să las ceva în urmă, să mă fac cunoscut.

— Ai scris pentru The British Tattler.

— Da, dar nimic răsunător.

— Ei, haide, am auzit eu că ai scris un articol exploziv despre viaţa sexuală secretă a reginei cu extratereştrii.

— Mulţumesc!

— Ei, roata se întoarce! În seara asta ai să înregistrezi primele tale cincisprezece secunde de istorie.

Glick mârâi. Deja putea auzi vocea crainicei de la ştiri: „Mulţumesc Gunther, excelent reportaj”. Apoi crainica avea să treacă repede la buletinul meteo.

— Trebuia să fi încercat şi eu pentru postul de crainic.

Macri izbucni în râs:

— Fără nici un pic de experienţă? Şi cu barba asta? Las o baltă!

Glick îşi trecu mâna prin smocul de păr roşcat din bărbie:

— Mi se pare că mi dă un aer mai inteligent.

Telefonul furgonetei începu să sune, îndepărtându l de la gândurile lui negre.

— Poate e de la redacţie, spuse, dintr o dată plin de speranţă. Poate că vor un spot în direct!

— Despre povestea asta? Visezi, băiete!

Glick răspunse la telefon cu cea mai bună voce de crainic pe care o reuşi:

— Gunther Glick, BBC, în direct de la Vatican.

Individul de la celălalt capăt al firului avea un puternic ac­cent arab.

— Ascultă mă cu atenţie, spuse acesta. Sunt pe punctul de a ţi schimba viaţa.


49
Langdon şi Vittoria erau singuri lângă uşile duble ce duceau spre sala interioară a Arhivelor Secrete. Decoraţiunile erau un amestec bizar de covoare ce acopereau complet podeaua de mar­mură şi camere video ce pândeau de lângă heruvimii sculptaţi pe plafon. „Renaştere Sterilă”, numi Langdon acest stil în sinea sa. Dincolo de colonada de la intrare se vedea o placă mică de bronz:

„ARCHIVIO VATICANO Curatore, Padre Jaqui Tomaso.”

„Părintele Jaqui Tomaso!” Langdon recunoscu numele curato­rului din scrisorile de refuz pe care le primise: „Stimate domnule Langdon, Cu regret vă scriu pentru a respinge...”

Cu regret...

„Aiurea!” De când preluase Jaqui Tomaso funcţia de curator, Langdon nu întâlnise nici un american noncatolic căruia să i se acorde acces la Arhivele Secrete ale Vaticanului. Il guardiàno, îl numeau istoricii. Jaqui Tomaso era cel mai dur bibliotecar din lume.

Păşind pragul sălii interioare, Langdon se aştepta aproape să l vadă pe părintele Jaqui în uniformă militară, cu casca pe cap, stând de pază cu mitraliera. Sala era însă pustie.

Linişte. Lumină difuză.