Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Pământ... Pământ...

Mişcându se cu greu, începu să vadă negru în faţa ochilor şi o clipă se temu să şi va pierde cunoştinţa. Mai avea două trepte, când se dezechilibră. Se aruncă înainte, încercând să prindă marginile puţului cu mâna, dar nu reuşi. Cealaltă palmă îi alunecă pe scară şi aproape că se prăbuşi înapoi, în întuneric. O durere ascuţită îl împunse în coaste şi deodată simţi că pluteşte în aer, cu picioarele atârnându i libere deasupra hăului.

Doi soldaţi al Gărzii Elveţiene îl prinseseră zdravăn de sub braţe şi îl trăgeau afară. După o clipă, ajunse cu capul deasupra „gurii de drac", sufocându se şi căutând disperat aerul. Militarii îl scoaseră complet din puţ şi l aşezară pe jos, întins, cu spatele lipit de marmura rece a podelei.

Pentru un moment, Langdon se întrebă unde se află. Deasupra capului vedea stele... planete... Câteva siluete înceţoşate trecură pe lângă el. Nişte oameni strigau. Încercă să se ridice în capul oaselor. Lângă el se înălţa o piramidă de piatră. Lătrătura furioasă a unei voci familiare răsună între zidurile capelei şi în clipa aceea memoria îi reveni.

Olivetti urla la Vittoria:

— De ce dracului nu v aţi dat seama de la început?

Ea încerca să i explice situaţia, dar comandantul o întrerupse în mijlocul frazei şi se întoarse pentru a mai lătra câteva ordine la oamenii săi:

— Scoateţi cadavrul acela de acolo! Percheziţionaţi restul clădirii!

Langdon se ridică pe jumătate. Capela Chigi era înţesată de soldaţi. Folia de plastic de la intrare fusese ruptă şi aruncată într o parte, lăsând aerul curat să i pătrundă în plămâni. Revenindu şi treptat, o văzu pe Vittoria apropiindu se. Tânăra îngenunche lângă el, privindu l ca un înger:

— Te simţi bine acum?

Îi prinse încheietura, încercând să i simtă pulsul. Mâna ei era moale şi catifelată pe pielea lui.

— Mulţumesc, rosti, ridicându se de a binelea. Olivetti e furios.

— Are tot dreptul să fie. Am dat o n bară.

— Adică eu am dat o n bară.

— Atunci, răscumpără ţi greşeala. Să l prindem data viitoare!

„Data viitoare?" Cuvintele ei erau crude. „Nu mai e nici o dată viitoare! Ne am ratat unica şansă!"

Vittoria se uită la ceasul lui:

— Mickey zice că mai avem patruzeci de minute. Adună te şi ajută mă să găsesc următorul indiciu.

— Ţi am spus, Vittoria, sculpturile au fost distruse. Calea Ilu­minării este...

Dar se opri brusc. Ea surâse uşor.

Brusc, Langdon sări în picioare, dar se împletici. Răsucindu se în loc, începu să studieze cu ochi mari lucrările de artă din jurul lui. Piramide, stele, planete, elipse. Dintr o dată, totul îi reveni în minte. "Acesta este primul altar al ştiinţei! Nu Panteonul!" Acum îşi dădea seama de perfecţi­unea capelei — mult mai subtilă şi mai selectivă decât celebrul Panteon. Capela Chigi era o nişă retrasă, o gaură n perete în adevăratul sens al cuvântului, un omagiu închinat unui mare ocrotitor al ştiinţelor, decorat cu simboluri pământeşti. „Perfect!"

Sprijinindu se de zid, Langdon privi piramidele uriaşe. Vittoria avea dreptate. Dacă această capelă era primul altar al ştiinţei, pro­babil că încă mai exista aici sculptura Illuminati care constituia primul indiciu. Cu noi speranţe, îşi dădu seama că nu era totul pier­dut. Dacă indiciul se afla cu adevărat aici şi dacă îl puteau urma până la următorul altar al ştiinţei, poate că mai aveau o şansă de a l prinde pe ucigaş.

Vittoria se apropie mai mult de el:

— Am aflat cine era necunoscutul sculptor Illuminati.

Langdon tresări brusc:

— Ce ai făcut?!

— Acum nu mai trebuie decât să ne dăm seama care dintre sculp­turile de aici este...

— Stai puţin! Spui că ştii cine era sculptorul Illuminati?

El petrecuse ani întregi încercând să afle acest lucru. Vittoria zâmbi:

— Era Bernini. Marele Bernini.

Langdon îşi dădu seama imediat că Vittoria se înşela. Imposibil! Gianlorenzo Bernini era unul dintre cei mai cunoscuţi sculptori din toate timpurile, doar Michelangelo îl întrecea. El realizase, în secolul al XVII lea, mai multe opere decât oricare alt artist. Din păcate, omul pe care îl căutau ei trebuia să fi fost un nimeni, un necunoscut.

Vittoria se încruntă:

— Nu pari prea entuziasmat.

— Imposibil să fie Bernini.

— De ce? A fost contemporan cu Galilei! De asemenea, a fost un sculptor de excepţie.

— Şi totodată un om celebru, un catolic.

— Da, replică Vittoria. La fel ca şi Galilei.

— Ba nu! Câtuşi de puţin ca Galilei. Savantul era un spin în coasta Vaticanului. Bernini era copilul minune al Bisericii: clerul îl adora, de a dreptul. Îl considera cea mai de seamă autoritate în domeniul artistic. Bernini şi a petrecut întreaga viaţă la Vatican!

— O acoperire perfectă. Infiltrare Illuminati.

Langdon se înfierbântase:

— Vittoria, membrii confreriei îl numeau pe artistul lor secret il Bmaestro ignoto — „maestrul necunoscut".

— Da, necunoscut pentru ei. Gândeşte te la secretomania masoni­lor; numai membrii de cel mai înalt rang cunosc întregul adevăr. Probabil că Galilei a păstrat secretul privind identitatea artistului şi l a dezvăluit doar unui număr restrâns de apropiaţi... pentru siguranţa lui Bernini însuşi. Astfel, Vaticanul n ar fi putut afla adevărul niciodată.

Deşi nu era convins, profesorul trebuia să admită că spusele Vittoriei aveau o oarecare logică. Illuminati erau recunoscuţi pentru păstrarea fragmentata a informaţiilor secrete, întregul adevăr fiindu le cunoscut doar câtorva dintre cei mai înalţi membri ai confreriei. Aceasta era şi explicaţia capacităţii lor de a se rezista şi a se dezvolta.

— De altfel, apartenenţa lui Bernini la confrerie, continuă Vittoria, arată şi de ce a conceput aceste două piramide.

Langdon se întoarse pentru a privi cele două piramide din capela şi clătină sceptic din cap.

— Bernini era un sculptor religios. În nici un caz n ar fi lucrat el piramidele!

— Spune i asta plăcuţei din spatele tău!

Profesorul se întoarse şi citi:

„ARTA CAPELEI CHIGI

Arhitectura îi aparţine lui Rafael, dar toate decoraţiunile inte­rioare au fost realizate de Gianlorenzo Bernini."

Apoi mai citi încă o dată, fiindcă îi era greu să creadă. Gian­lorenzo Bernini era renumit pentru sculpturile sale elaborate, în care o reprezenta pe Fecioara Maria şi diverşi îngeri, papi şi profeţi. Aşa că de ce ar fi sculptat piramide?

Langdon privi iarăşi impunătoarele monumente, simţindu se total dezorientat. Două piramide, fiecare cu câte un medalion eliptic strălucitor. Cât se poate de necreştine. Piramidele, stelele de pe cupolă, semnele zodiacului... „Toate decoraţiunile interioare au fost realizate de Gianlorenzo Bernini." Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci Vittoria avea dreptate. Însemna că Bernini era necunoscutul maestru Illuminati; nimeni altcineva nu mai lucrase la decorarea capelei. Implicaţiile acestui fapt se succedau în mintea lui prea repede pentru a le mai putea procesa.

Bernini era un Illuminatus.

Bernini concepuse ambigramele Illuminati.

Bernini realizase Calea Iluminării.

De abia mai putea vorbi. Să fie, oare, adevărat că aici, în această micuţă Capelă Chigi, renumitul Bernini amplasase o sculptură care trasa prin toată Roma calea către următorul altar al ştiinţei?

— Bernini! exclamă el. Nu mi aş fi închipuit!

— Cine altul decât un celebru artist agreat de Vatican ar fi avut curajul să şi plaseze operele de artă în anumite biserici catolice din Roma şi să creeze astfel Calea Iluminării? În mod cert, nu un necunoscut.

Langdon se gândi câteva clipe. Privi iarăşi piramidele, între­bându se dacă nu cumva una din ele era indiciul căutat. „Sau poate amândouă?"

— Piramidele sunt orientate în direcţii opuse, spuse el, neştiind cum să interpreteze acest lucru. De asemenea, sunt identice şi deci nu mi pot da seama care din ele...

— Nu cred că asupra piramidelor trebuie să ne concentrăm.

— Dar sunt singurele sculpturi de aici!

Vittoria îi făcu un semn spre Olivetti care, împreună cu un grup de soldaţi, se afla încă lângă „gaura de drac".

Langdon urmă direcţia gestului ei, spre peretele opus. Iniţial, nu văzu nimic. Apoi cineva se mişcă şi zări. Marmură albă. Un braţ. Un tors uman. Şi un chip sculptat. Parţial ascuns într o nişă. Două siluete umane în mărime naturală, înlănţuite. Pulsul i o luă razna. Fusese atât de absorbit de piramide şi de cripta subterană, că nici nu observase sculptura. Porni spre ea, trecând prin grupul de soldaţi. Când se apropie de aceasta, îşi dădu seama că lucrarea nu i putea aparţine decât lui Bernini — profunzimea compoziţiei artistice, detaliile chipurilor şi ale veşmintelor cizelate în cea mai pură mar­mură albă, totul amintea de Bernini. Însă abia când ajunse în faţa ei o recunoscu. Cu ochii pironiţi asupra chipurilor, sughiţă surprins.

— Cine sunt cei doi? întrebă Vittoria, ajunsă în spatele lui.

Langdon înmărmurit nu şi putea dezlipi însă ochii de la statuie.

— Avacum şi Îngerul, şopti el abia auzit.

Sculptura lui Bernini era o operă bine cunoscută, inclusă în nu­meroase lucrări de istorie a artei. Profesorul uitase însă că se află aici.

— Avacum?

— Da. Profetul care a prezis distrugerea Pământului.

— Şi crezi că acesta este indiciul? întrebă ea, sceptică.

Langdon făcu semn din cap că da. Niciodată în viaţa lui nu fusese mai sigur de ceva. Acesta era primul indiciu Illuminati, fără urmă de îndoială. Deşi se aşteptase ca sculptura să indice într un fel calea spre următorul altar al ştiinţei, nu sperase ca „indicaţia" să fie chiar atât de explicită. Atât îngerul cât şi Avacum aveau braţele întinse şi îndreptate spre un loc de departe.

Brusc, Langdon surâse:

— Deloc subtil, nu i aşa?

Vittoria avea un aer entuziasmat, însă uşor derutat:

— Văd că arată ceva, dar par a se contrazice unul pe celălalt. În­gerul indică într o parte, iar profetul în alta.

Profesorul râse uşor. Avea dreptate: ambele personaje arătau ceva în depărtare, dar în direcţii total opuse. El însă rezolvase această problemă. Foarte entuziasmat, porni spre uşă.

— Unde te duci?

— Afară! Trebuie să văd încotro arată sculptura!

— Stai! De unde ştii ce direcţie să urmezi?

— Poemul! strigă el peste umăr. Ultimul vers!

— „Şi îngerii te ndrume în căutarea ce ţi ai pus în gând"?

Vittoria îşi ridică privirea spre degetul întins al îngerului şi ochii îi luciră, umezi:

— Măi, să fiu a naibii!

70
Gunther Glick şi Chinita Macri erau în furgoneta BBC ului par­cată în Piazza del Popolo, într un colţ îndepărtat. Ajunseseră ime­diat după cele patru Alfa Romeo, chiar la timp pentru a fi martorii unui incredibil lanţ de evenimente. Chinita habar n avea ce puteau să însemne toate astea, dar camera ei înregistra, oricum.

Imediat ce sosiră în piaţă, cei doi ziarişti văzuseră o veritabilă armată de tineri sărind din automobile şi încercuind biserica. Unii aveau armele la vedere. Unul dintre ei, un tip mai în vârstă şi mai ţeapăn, se repezise pe treptele bisericii, urmat de câţiva băieţi care trăseseră în lacătele uşii, pentru a le distruge. Nu se auzise nimic şi Macri îşi închipuise că armele aveau amortizoare. Apoi indivizii intraseră în biserică.

Chinita sugerase ca ei doi să rămână pe loc şi să filmeze totul din umbră. La urma urmei, armele erau arme, iar din furgonetă vizibilitatea era perfectă. Glick nu o contrazise. Acum, de cealaltă parte a pieţei, oamenii aceia ba intrau, ba ieşeau din biserică, în timp ce strigau unii la alţii. Chinita îşi reglă camera pentru a urmări îndeaproape echipa care cerceta zona. Deşi în civil, toţi se mişcau cu o precizie milităreascâ.

— Cine crezi că s ăştia? întrebă ea.

— Naiba să mă ia dacă ştiu! Filmezi totul?

— Fiecare cadru.

— Şi tot mai crezi că ar trebui să ne întoarcem la „pânda papii"? o întrebă el, ironic.

Chinita nu ştiu ce să i răspundă. Era evident că aici se petrecea ceva, dar avea destulă experienţă jurnalistică pentru a şti că eveni­mentele interesante aveau adesea o explicaţie cât se poate de banală.

— Ar putea fi o nimica toată, spuse ea. Poate că indivizii au primit acelaşi pont ca şi tine şi acum îl verifică. Poate fi doar o alarmă falsă.

Glick o prinse de braţ:

— Uite acolo! Focalizează!

Şi i arătă ceva în spatele bisericii.

Macri îşi îndreptă camera spre trepte.

— Bună, drăguţule! exclamă ea, fixând obiectivul pe bărbatul care tocmai ieşea din biserică.

— Cine i spilcuitul?

Chinita luă un prim plan:

— Nu l am mai văzut până acum. Apoi focaliză pe figura indi­vidului şi zâmbi: Dar nu m aş supăra să l mai văd o dată!

Robert Langdon coborî în fugă scările şi se repezi în mijlocul pieţei. Începuse să se întunece, soarele coborâse deja dincolo de clădirile din preajmă şi umbre lungi dungau piaţa.

— Bine Bernini, spuse ca pentru sine, încotro arată îngerul tău?

Se întoarse şi analiză orientarea bisericii. Îşi imagină unde se află Capela Chigi în interior şi cum era poziţionată statuia îngeru­lui. Fără să ezite, se răsuci apoi spre vest, cu faţa spre lumina vie a apusului. Timpul curgea repede.

— Sud vest, spuse el, încruntându se spre clădirile care i blocau vederea. Următorul indiciu e undeva, acolo.

Storcându şi creierii, trecu în revistă zeci de pagini de istorie a artei italiene. Deşi era un bun cunoscător al operei lui Bernini, ştia că sculptorul fusese atât de prolific, încât nici un nespecialist nu putea cunoaşte absolut totul despre el. Şi totuşi, ţinând seama de celebritatea primului indiciu — Avacum şi Îngerul — profesorul spera ca şi cel de al doilea să fie o lucrare pe care o ştia.